Pe la sfârșitul verii, pământenii s-au mutat în casă nouă. E drept că doar două camere aveau acoperiș, însă era un mare progres de la corturile în care se înghesuiseră până atunci, când vremea de afară era potrivnică. Fiecare locatar și-a amenajat colțișorul lui, a încropit un loc de dormit, cu învelitori din blănurile animalelor vânate și țesături din liane. A durat câteva zile până s-a obișnuit Guță cu noua situație,, fiindcă se învățase să stea până târziu printre oamenii din jurul focului și să mai ciugulească din mâinile lor câte ceva. Dar nu rămânea el dator și drept recompensă venea aproape zilnic cu câte un pește, prins cu abilitate din apele deltei. Îl punea în fața femeilor responsabile cu gătitul și aștepta să fie felicitat pentru isprava lui.
Capanul s-a obișnuit, însă, cu noua situație și urletele din prag din amurg au devenit din ce în ce mai rare. Doar că, într-o astfel de noapte, Guță părea că turbase și nu se oprea nicio secundă din lătrat, trezindu-i pe toți din somn. Parcă și pământul trepida din cauza zgomotului, iar Relu a ieșit afară pentru a vedea despre ce-i vorba. Cei dinăuntru au auzit imediat un strigăt al acestuia și cu toții au sărit din așternuturi. Gavrilă a înhățat pușca de alături și a fost primul care a trecut pragul. Ceea ce i-a fost dat să vadă, l-a făcut să înlemnească de groază.
La vreo 20 de metri de casă, se târa spre ei un șarpe imens, cum nici măcar nu-și imaginau că există. Nu puteau distinge lungimea, dar diametrul lui depășea doi metri, iar țeasta îi era cât cabina unui TIR, a cărui capotă era deschisă. Pe cap, deasupra ochilor hipnotizanți avea o proeminență fosforescentă în formă de piramidă, care lumina puternic în jur. Limba-i elastică și lungă îi era precum un arcan lipicios trimis în avangardă, iar cei patru colți, lungi și încovoiați, arătau ca niște sulițe gata să străpungă orice prindea în cale. Situația era disperată, căci Guță părea o gânganie pe lângă matahala care se apropia târându-se cu greutate prin iarbă.
Gavrilă își reveni la timp din buimăceală și se avântă în fața lui Relu, care era neînarmat. Ochi și trase un foc, dar fără niciun efect favorabil, ci doar o tresărire a monstrului. Încercă a doua oară, țintind de data asta în ochii șarpelui, dar tot fără succes. În schimb captase atenția animalului, care își ridică capul la vreo patru metri de pământ, pregătindu-se să-și lanseze limba. Gura îi era deschisă ca un hău întunecat și privirea îi făcea să le înghețe sângele în vine. Erau toți șase în fața casei, dar Bogdănel apucase să fugă după cea de-a doua pușcă. I-o întinse tatălui său, atenționându-l, iar acesta o luă fără să-și ia ochii de la atacator. Era probabil ultima încercare și viața tuturor depindea de glonțul pe care-l va trimite.
– Trage-i în cerul gurii!, se auzi strigătul lui Relu.
Gavrilă se concentră pe cât îi permitea situația și se rugă în gând pentru reușită. Ochi din nou și trase de trăgaci chiar înainte ca limba șarpelui să pornească precum o praștie. Capul înspăimântător rămase pentru o clipă nemișcat și tăcut, apoi se auzi un șuierat strident și îndelung. Se părea că vânătorul îi găsise punctul slab și, ca să fie sigur, trase și cel de-al doilea glonț, în aceeași direcție. Matahala tresări puternic și începu să-și bălăngăne capul dintr-o parte în alta, în timp ce oamenii căutau un loc mai ferit. Apoi se produse impactul cu pământul, de parcă era un seism major. Șarpele a mai respirat încă multă vreme și nimeni nu a avut curajul să se apropie prea mult. N-au mai dormit toată noaptea și au făcut planuri pentru a doua zi.
Dimineață au putut vedea pe îndelete tot corpul neînsuflețit al monstrului marin. Avea aproape 20 de metri în lungime și cântărea peste trei tone. Era imperios necesar să scape de el, altfel duhoarea cărnii stricate le-ar fi făcut aerul insuportabil. Ar fi putut să-l rostogolească până pe plajă, cu ajutorul cavanelor, dar tot nu era suficient de departe. Relu a propus tranșarea în bucăți, cu drujba. Era o treabă grea și scârboasă, dar aveau și beneficii notabile. Cornul fosforescent l-au detașat și i-au făcut un piedestal chiar în fața casei. Astfel că aveau lumină toată noaptea. Din colții cei mari și-au făcut săbii performante, cu care puteau tăia chiar și pielea șarpelui. Din acea piele, Florica le-a făcut apoi bărbaților și lui Bogdănel câte un tricou ușor, dar prin care nu trecea glonțul sau orice cuțit din metal.
Seara târziu, după ce ultimele bucăți din cadavrul monstrului au fost aruncate în mare, au răsuflat ușurați în jurul unui foc de tabără, binevenit după o zi atât de grea. Relu a considerat că meritau să bea ultima porție de pălincă de pe Pământ.
– Cred că nu am fost prea inspirați atunci când am botezat această planetă, a zis el după ce a golit paharul din lemn, meșteșugit de copii. De când am venit, am fost atacați de păsări, animale terestre și marine. Și nici nu vreau să-mi închipui ce alte grozăvii ne va fi dat să înfruntăm.
– Eu am fost cu ideea numelui și nu-mi schimb părerea, răspunse Olguța, de lângă el. Chiar și în Rai era un șarpe rău și viclean.
– Ăla era Satan, draga mea, ținu să clarifice Florica, în timp ce învârtea în mâncarea de pe foc.
– De data asta am crezut că s-a zis cu noi, spuse Carmen, încă având emoție în glas.
– Da’ de unde!, se făli Bogdănel. I-am venit noi de hac monstrului! Dacă n-ar fi astfel de animale, n-ar fi nici aventură și ne-am plictisi…
– Ia nu te mai lăuda atâta și pune-te de mănâncă!, se auzi vocea lui Gavrilă. Nici nu-ți dai seama cât de mare a fost pericolul, ci te gândești numai la aventuri!
Dar voia bună pusese stăpânire pe toți, așa că au izbunit în râs.
racoltapetru6 
Cand publici?
Asta… încă nu-i scrisă. Cealaltă… sper că în curând!
Bafta! 🙂
Mulțumesc mult, Ana! 🙂
La cat de mare ai descris sarpele, eu l-am vazut tarandu-se prin padure, ci nu prin iarba. Deja ma simt intr-un basm…cand totul se termina cu bine si personajele devin eroi de legenda. 🙂 Cat mai mult spor la scris si numai zile insorite iti doresc!
Sunt și în pădure pericole destule, dar e bine să ne simțim ca într-un basm. Vor fi, însă, și episoade care nu vor avea un happy-end, la fel ca-n viață.
Mulțumesc pentru urări și îți doresc, la rândul meu, o zi de excepție! 🙂
Nu îmi plac șerpii, dar textul a fost bun….
Nu știu de ce ți-aș cere mai multă descriere, mai multă atenție la personaje, să mai intri în mințile și sufletele lor, să ne mai pui în fața unui monolog, poate. Să nu mi te superi pe mine.
O zi edenică!
Te înțeleg în ceea ce privește descrierile personajelor și a sentimentelor care-i frământă, pentru că o astfel de abordare te reprezintă . E stilul tău, pe care-l apreciez, dar mie-mi place să trăiesc aici aventura, cât mai condensată și spectaculoasă, fără prea mari pauze de analiză și respiro. Sper să mă înțelegi și tu, lăsându-te antrenată în acțiunea pură!
Să-ți fie ziua impetuoasă! 🙂
Te înțeleg…nici nu se pune problema. Eu nu mă pot abține să nu spun ce cred/gândesc, deși uneori supăr cu acest lucru.
O să mă las condusă de acțiune cât mă poate ține prinsă.
Să mă uimești.
O zi edenică!
Pe mine nu mă supără deloc stilul tău, ci îl consider o provocare binevenită. Ține-o și tu tot așa! 🙂
Să fii iubită și fericită!
M-ai surprins! Uitasem complet de oceanul din apropiere! Sarpe marin, bineinteles, si Jules Verne a scris despre asa ceva. Poate o sa mai pomenesc numele lui, mi-a placut mult si retraiesc emotia acelor lecturi. 🙂
Și pentru mine, Jules Verne a avut cel mai mare impact din punctul de vedere al literaturii SF, încă din primii ani de școală. Tocmai de aceea nu voi uita niciodată scrierile lui. 🙂
Cred ca au fost teleportati in timp, la inceputurile Terrei 😀
Timpul și distanțele se pot intersecta uneori, producând confuzii. 😉
Un sarpe urias nu-mi place de loc dar bine au putut invinge, au fost stapan pe situatie…astept cu nerabdare continuarea ! O seara minunata iti doresc!
Oare de ce sunt șerpii atât de puțin apreciați?! La urma urmei, sunt niște animale fascinante, cu multe calități. 😉
Să-ți fie ziua desăvârșită, Gabi dragă! 🙂
Cred ca serpii sunt priviti cu mare reticenta, deoarece nu se deplaseaza pe picioare. E perceput ca un inamic ce te poate ataca intr-un mod care nu te avantajeaza. Din punct de vedere al tipologiei oamenilor, unii il vad ca un simbol al lingusirii, ai senzatia ca se misca asa pentru ca vrea “sa-ti intre pe sub piele”. Eu sunt in zodia chinezeasca a sarpelui si nu mi-e caracteristic asa ceva, ci doar, scuzati modestia, intelepciunea sarpelui. 😀 Dar si aici e doar o poveste, sarpele nu e mai intelept ca alte vietati, doar ca unii oameni… 🙄
In alta ordine de idei, am vazut emisiuni unde sunt cazuri de oameni care indrageau asa de mult serpii, chiar veninosi, ca nu voiau sa se desparta de ei, riscandu-si viata si chiar pierzand-o. Lumea asta are mereu doua poluri.
Nici eu nu am prejudecăți în privința șerpilor, dar nici nu-i idolatrizez. Chiar aș gusta din carnea lor, preparată la un restaurant stilat, despre care am auzit că are gust de pui și e foarte hrănitoare. 😉
Uff….. bine ca l-au starpit. Nu dormeam toata noapte. Mai ai de astia??!! Daca am cosmaruri…..numai tu esti de vina!
Mai sunt destule creaturi ciudate, dar nu-ți fie frică! Ele trăiesc departe, departe… tocmai în celălalt capăt al galaxiei. O zi tihnită îți doresc, Crinuță! 🙂
Mi-e groaza si sila de serpi !!! 😦 😦 😦
De-aceea, iti voi posta un banc de pe vremea cand Traian Basescu
facea contrabanda cu blugi, cafea si tigari straine strangand sub saltea,
UN MILION de lei
dupa cum a declarat el ca ii avea in dec.1989 ! 🙂
Moscova, februarie 1980, ora 3 noaptea, minus 40 de grade,
coadă la carne, vreo trei sute de oameni.
Pe la 5, apare măcelarul, care le zice:
– N-o să vină multă. Am primit indicaţii de la Centrală să nu dau la EVREI ! 😦
Fără să protesteze, vreo patruzeci de oameni se desprind din coadă şi pleacă prin viscol.
Pe la 7.30, măcelarul iese şi zice:
– M-au sunat de la Comitetul municipal. O să fie puţină rău. Cică să nu dau la ăi care nu-s membri de partid….
Peste o sută de oameni se retrag tăcuţi.
La 11, măcelarul iese iar:
– Am primit un telefon de la Kremlin. Vine doar un pic de carne. N-o să vând decât la foştii ilegalişti.
Pleacă simplii membri de partid, rămân doar vreo duzină de indivizi, îngheţaţi bocnă.
Atunci, măcelarul le spune:
– Dumneavoastră o să înţelegeţi: nu e carne deloc. Puteţi să plecaţi.
Ceea ce şi fac, abia mişcându-se. Nişte bătrâni ilegalişti n-o să protesteze!
Totuşi, unul îi spune altuia, clănţănind:
– Nu ştiu de ce, dar am senzaţia ca EVREII sunt mereu avantajaţi !!! 😦 😦 😦
O seara linistita ! 🙂
Aliosa.
Încă un banc pe care nu țin minte să-l fii auzit și tocmai de aceea m-a făcut să râd cu poftă. Îți mulțumesc pentru buna dispoziție și pentru comentariu, firește!
O zi superbă îți doresc, Alioșa! 🙂
La fel si tie, Petru ! 🙂
Super!!
Apar tot mai multe pericole, pământenii se călesc în lupta de supraviețuire… noroc că sunt români și au talentul improvizației… Nu aș vrea să te supăr, dar vreau să îți atrag atenția asupra verbului a ochi.
E vorba de perfectul simplu, persoana a treia singular, e: ” Ochi din nou…”, adică cu un singur i. (cu doi de i este pentru persoana I singular). Repet n-aș vrea să te supăr, dar eu mă bucur să fiu corectată dacă se întâmplă vreo scăpare din grabă 🙂
E timpul să se impună și românii în aventurile și călătoriile interplanetare, măcar în SF-uri, dacă nu și în realitate. Tocmai fiindcă sunt inventivi și curajoși.
Am luat notă de greșeala făcută, printr-un e-mail, și îți mulțumesc pentru corecta sesizare. De aici îmi dau seama că ai citit cu atenție textul, și mă bucur! 🙂
Uite, nu m-am gandit la modalitatea asta. Nu m-am simtit bine trimitandu-ti corectura, stiind ca va fi citita si de altii, dar am considerat ca ti-e de folos 🙂 Sigur ca citesc cu atentie. Ori citim, ori nu citim :). O zi buna!
O zi superbă îți doresc și eu! 🙂
Nu-mi plac deloc șerpii …. povestea-i interesantă mai ales că are aerul unei aventuri….. 🙂
E o aventură fantastică, fără limite de imaginație. 🙂
Serpi , soparle , paianjeni ……. sa n-aud de asa ceva ca si eu am cosmare .
Văd că i-am oripilat pe mulți. O să vin cu altceva, în episodul viitor.