A doua zi a fost imposibil să iasă din corturi. O ploaie deasă și măruntă s-a abătut peste platoul lor, de nu se vedea nimic, mai departe de cinci metri. Probabil că și precipitațiile erau altfel pe această planetă, iar pământenii, aruncând priviri curioase în exterior, încercau să găsească în ce constau deosebirile. Aversele se succedau la intervale scurte, descurajând orice tentativă de a iniția vreo activitate în aer liber. Nici de gătit nu era posibil, așa că au mâncat toată ziua hrană rece. Astrul incandescent a biruit norii doar după-amiază târziu, când nu mai aveau timp să pornească în expediția planificată de aseară. Gavrilă a doborât câteva fuserine ce traversau zona și, înainte de a se întuneca, au putut aprinde focul ce le-a mai încălzit și înveselit sufletele.

Norii au dispărut cu totul de pe cer, iar stelele străluceau nestingherite pe bolta albastră. Le priveau cu toții, vrăjiți și derutați totodată, precum făceau bătrânii lupi de mare, când se simțeau pierduți în largul mărilor și încercau să-și dea seama pe unde ar putea fi. Carul Mic și Carul Mare au fost primele repere pe care le-au găsit și au scos exclamații de bucurie la vederea lor. Olguța era fascinată de cei doi sateliți, ce păreau că se urmăresc întruna, dar nu se ajung niciodată.

– Ar trebui să le punem câte un nume, așa cum e firesc, rosti în șoaptă tânăra femeie, stând cu capul plecat pe umărul lui Relu.

– Chiar așa. Nu ne-am gândit până acum la asta. Ce nume crezi că li s-ar potrivi?, o încercă bărbatul de alături, strângând-o ușor în brațe.

– Eu știu?… Celui mai mare și pătat i-aș da un nume masculin, iar celei mai mici și imaculate parcă, unul de femeie.

– De ce nu? Ai vreo idee? Eu i-aș zice… Muza.

– Muza?! De ce Muza?

– Pentru că mă inspiră în dragostea pentru tine, răspunse Relu, zâmbind.

– Serios? Atunci eu o să-i spun celuilalt, Cupidon! Fiindcă trimite săgeți luminoase de iubire, replică Olguța, cu un ton romantic.

– Rămâne stabilit!, ridică Relu vocea, pentru a fi auzit de toți. De acum știm cum să le spunem celor doi sateliți: Cupidon și Muza.

– Dar soarelui de aici, nu-i dăm un nume?, se interesă Bogdănel.

– Ce rost ar mai avea?, interveni și Carmen. Soarele tot soare rămâne, chiar dacă e altul decât cel al Pământului. Mie mi-ar plăcea să-i zicem tot așa…

– Și mie, zise Gavrilă. Seamănă foarte mult cu celălalt și niciun alt nume n-ar fi mai bun.

Așa a rămas. Iar dimineață soarele le-a mulțumit cu raze vesele și mobilizatoare, cerul fiind curat ca lacrima. Se anunța o zi prielnică pentru planurile lor. Cei doi bărbați și jumătate – Relu, Gavrilă și Bogdănel – au pornit spre locul unde pășteau cavanele, după ce le-au localizat din nou cu binoclul. Erau înarmați cu o pușcă, toporul, două funii improvizate și un cuțit. Iarba înaltă le cam dădea de furcă și orice zgomot necunoscut îi punea în gardă. Ajunși în preajma turmei, nu le-a fost greu să lege funia de gâtul a două animale cu ugerele mai promițătoare. Masculii îi priveau fără a interveni, de parcă ar fi obișnuiți cu astfel de abordări.

Apoi au făcut cale întoarsă, bărbații trăgând de funii, iar băiatul îmboldindu-le din spate. Pășeau pe urmele lăsate la venire și nu puteau greși drumul. Când mai aveau de făcut doar un sfert din distanță, le-a fost dat să audă niște urlete puternice și repetate, tot mai aproape de ei. Păreau a fi niște animale sălbatice, care-i urmăreau. Gavrilă și-a pregătit pușca și cu toții au iuțit ritmul, încercând să iasă din ierburile înalte și să ajungă cât mai repede pe panta lină a platoului. Chiar și cavanele erau speriate și goneau fără a mai fi încurajate. Bogdănel era cel mai expus și cei doi bărbați i-au strigat să-i depășească.

Abia a reușit s-o facă, când, dintre ierburi, au apărut niște jivine terifiante. Aveau capetele disproporționat de mari și o gură larg deschisă, dotată cu niște dinți ca niște cuțite. Fiecare astfel de gură era precum o capcană a morții, din care odată prins, nu mai puteai scăpa, Arătările avea două picioare, cu câte patru gheare unite de o membrană, de unde se putea bănui că știau să înoate foarte bine. Când prindeau viteză, nu mai pășeau, ci săreau ajutându-se de niște aripi semidezvoltate. Erau un fel de păsări terestre, acoperite cu pene și puf. Atitudinea le era, însă, de câini sălbatici.

Prima împușcătură, prima victimă. A urmat încă una, dar Gavrilă era în pericol, fiind cel mai expus. Relu a aruncat toporul, dar nu a nimerit ținta, iar fiara era gata să sară la gâtul vânătorului. Atunci s-a petrecut ceva ciudat. Alți monștri și-au făcut apariția și au sărit în ajutorul oamenilor, dându-le răgaz să-și încarce arma și să-și recupereze toporul. Balanța s-a înclinat imediat în favoarea eroilor noștri, mai ales că animalele păreau împărțite în două tabere. Cei care i-au salvat au continuat să-i urmărească pe atacatori, lăsând în urmă mai multe cadavre și un rănit grav. Grație lui a scăpat Gavrilă cu viață și poate că și ceilalți.

Chiar dacă rănitul arăta atât de respingător, vânătorul s-a aplecat asupra lui, cercetându-l. Piciorul îi era aproape retezat și nici vorbă să se poată deplasa. L-a ridicat cu atenție și a pornit cu el spre platou, urmat de Relu. Florica venea în întâmpinare, cu cealaltă pușcă, îngrijorată de focurile de armă. A liniștit-o și la fel a făcut cu Olguța și Carmen, după ce s-au adunat cu toții. Bogdănel era cel mai interesat de animalul rănit și, alături de Olguța, i-a pansat piciorul, după care i-a dat de mâncare.

– O să se facă bine și va fi animalul meu de companie, le-a spus celorlalți. Știu că e urât, dar are un suflet bun și ne-a ajutat decisiv. Parc-ar fi un câine, dar e și pasăre. Mă gândesc să le spunem capani. Iar pe ăsta îl botez Guță!

A fost momentul când au putut râde din nou.

Nu era timp de pierdut și a doua zi de dimineață au început treaba. Din câte bănuiau ei, se aflau la jumătatea distanței dintre pol și ecuator, deci era foarte probabil să aibă parte de patru anotimpuri. Acum erau în plină vara, judecând după poziția astrului zilei, dar construirea unei case cerea timp și multă muncă, deci fiecare zi trebuia folosită la maxim. Pădurea era cam la vreo doi kilometri, în partea cea mai apropiată, iar până la ea se întindea o pășune bogată. Relu, Gavrilă și Bogdănel au pornit spre copacii care le vor asigura materialul de construcție, luând cu ei o pușcă, toporul, drujba și cei 5 litri de benzină pe care-i aduseseră. Știau că nu le va ajunge multă vreme, dar mai multă nici n-ar fi putut să aducă de pe Pământ.

Cei mai mulți arbori erau groși și înalți, dar au ales din cei mai tineri, altfel nu ar fi reușit să-i taie și să-i pregătească. Sute de păsări necunoscute făceau un zgomot teribil de fiecare dată când un trunchi se prăbușea la pământ. Animale mari nu au văzut prin desișul întunecat al pădurii, dar instinctul le spunea că sunt urmăriți de mulți ochi neprietenoși. Pe la amiază a venit Carmen cu merinde și au luat o pauză binemeritată. Nu s-ar fi așteptat să aibă un așa mare spor și își dădeau seama că gravitația redusă era un mare câștig pentru ei. Chiar și Carmen zburdase peste câmpie, nefiind împiedicată de bagajul cu mâncare și băutură. Se simțeau cu toții niște super-oameni.

În timp ce mâncau, fetița le-a spus că a văzut păscând, spre marginea estică a câmpiei, o turmă de animale ciudate. Erau mari, dar păreau blânde. Gavrilă a luat binoclul și s-a urcat într-un copac, scrutând locul pomenit de Carmen. Mirarea lui nu a fost mică atunci când și-a dat seama cum arătau ciudățeniile. Capul le era mic, în formă triunghiulară, corpul masiv precum al unui bizon, iar țâțele erau mari și pline de lapte, doar că erau dispuse câte 7 de-o parte și de alta a trunchiului. Cel mai mult l-a uimit faptul că aveau un singur ochi, mare și umed, iar unele dintre ele, câte un corn ascuțit dar îndoit ușor în jos. Probabil că erau masculi, fiindcă stăteau pe margine și erau atenți la fiecare mișcare. Curioși, au urcat apoi fiecare să vadă minunățiile, după care s-au gândit să le dea și un nume. A fost rândul lui Bogdănel să aleagă și le-a botezat Cavane, luând primele silabe de la cuvintele capră și vacă.

Carmen a rămas cu ei în partea a doua a zilei, încercând să le dea o mână de ajutor la tăierea ramurilor mai subțiri. Relu și Gavrilă schimbau pe rând toporul cu drujba, iar Bogdănel era necăjit fiindcă nu avea și el măcar o securice, așa că era nevoit să se chinuiască folosind un cuțit. Către seară aveau pregătiți suficienți copaci, doar că nu puteau căra decât câte unul, oricât ar fi fost ei de puternici. Așa au și făcut, iar copiii au ales să care un trunchi, împreună. Pe la jumătatea drumului, când s-au oprit cu toții să-și mai tragă sufletul, au observat un stol de păsări neobișnuit de mari, care se îndrepta spre ei. Ajuns deasupra lor, două dintre ele s-au desprins din formație și au coborât în picaj, direct spre ei. Aveau un cioc imens, ca de pelican, dar gurile larg deschise lăsau să se vadă niște dinți ca ai unui crocodil. Nu era deloc o situație plăcută pentru grupul de pământeni.

Gavrilă a pus imediat mâna pe pușcă, care era încărcată, și a ochit-o pe cea mai apropiată. A tras de aproape și apoi s-a ferit din traiectoria creaturii, care a căzut sfârtecată. Chiar și așa s-a mai zbătut încă un timp, dar cealaltă pasăre era prea speriată și a făcut cale întoarsă. Cei patru oameni s-au apropiat de ciudățenie și au examinat-o îndeaproape. Din rănile ei nu curgea sânge, așa cum s-ar fi așteptat, ci un lichid gălbui, cu un miros pregnant și parcă familiar. Relu s-a aplecat și și-a înmuiat degetul în acea substanță, apoi l-a dus la dus la nas… a gustat-o cu greață. Și-a scos apoi bricheta, a aprins-o și a apropiat-o de una dintre răni. Pasărea s-a aprins instantaneu și ardea ca o torță.

– Ce naiba poate fi asta?, a exclamat uimit Gavrilă.

– Petrol!, îi răspunse Relu. Pasărea asta are, în loc de sânge, un combustibil inflamabil, la fel ca petrolul sau chiar benzina. Nu-mi explic cum se poate așa ceva, dar cred că organismul lor transformă carnea într-o astfel de substanță lichidă.

– Păi, dacă-i așa, înseamnă că am găsit combustibil pentru drujbă! Păcat că i-ai dat foc, zise Gavrilă.

– Nicio grijă! Sunt sigur că ne vom mai întâlni cu aceste păsări carnivore. Dar hai să mergem, că se întunecă în curând.

– Da’ pe asta n-o botezăm?, întrebă Bogdănel.

– E rândul meu acum, se grăbi Carmen să amintească. Aș zice să le spunem Petrine, de la petrol.

Au zâmbit cu toții pornind mai departe și cărându-și greutățile până pe platoul unde-i așteptau femeile cu mâncarea caldă. În timp ce povesteau, la lumina focului, au căzut de acord ca a doua zi să captureze niște cavane. I-ar fi ajutat mult la cărat și poate că nici laptele lor nu era rău.