S-a născut din dragoste, a fost crescut cu iubire și inima lui s-a umplut de acest sentiment minunat. Nu era un băiat urât și nici prost nu era. Ba chiar avea ceva tupeu și dorință de socializare, cum e la modă să se spună acum. De mic copil a ținut să împărtășească din iubirea ce-i mustea în suflet, și s-a îndrăgostit de multe fete. Ele râdeau de el și plecau mai departe, lăsându-l neconsolat.

Apoi și-a revărsat dragostea către profesoara lui de limba maternă, considerând-o cea mai frumoasă și mai inteligentă femeie. Ea l-a dojenit spunându-i că întâi trebuie să se maturizeze. Dar când e un om matur în iubire? Ea nu ține cont de vârstă sau de judecată. Pentru cel car au acest sâmbure sădit în suflet, simte înrobirea ei la fel de tare în tinerețe ca și atunci când are tâmplele cărunte. Vedem mereu exemple în jurul nostru.

Doar că el vroia ca acum să-și găsească jumătatea, să o iubească nelimitat și necondiționat până la sfârșitul vieții. O căuta mereu și spera întotdeauna că o va găsi la următoarea ființă pe care o va întâlni. Însă, deși o aborda cu îndrăzneală și sinceritate, era exclus cu un râs ironic ce-l dezamăgea amarnic.

Vedea în jurul lui perechi fericite care durau de ani de zile sau care se destrămau cu nonșalanță, iar partenerii se schimbau cu mai mult sau prea puțin regret. El nu vroia decât o singură iubire, durabilă și statornică. Să venereze o femeie, iar ea să-i răspundă cu afecțiune și măcar o parte din pasiunea pe care i-ar fi dăruit-o. Doar că pentru el părea imposibil, căci era refuzat constant în toate demersurile sale. Se întreba mereu de ce și încerca să se mintă, dând vina pe o iluzorie stângăcie sau pe o abordare deficitară. Doar că, în sinea lui, știa care este adevărul dureros.

Nu comportamentul sau educația sa era cauza eșecurilor repetate în a-și găsi iubirea mult visată. Nici înfățișarea sa, care era destul de atrăgătoare. Chiar și situația lui materială i-ar fi permis o căsnicie fără griji, binevenită mai ales în acești ani de recesiune. Deci ar fi avut toate premisele să găsească o femeie pe care să o facă fericită.

Toate, cu excepția unui defect pe care Ea nu l-ar putea trece niciodată cu vederea, un defect care sare în ochi de la prima întâlnire și care generează eticheta preconcepută că e indezirabil. E vorba de cel mai mare defect pe care-l poate avea un om și care-i taie orice șansă de a fi iubit de o ființă de sex opus: handicapul fizic.

Dacă ar fi fost prost, agresiv, bețiv, sărac lipit pământului, egoist sau chiar pușcăriaș, și tot ar fi putut găsi o fată frumoasă și iubitoare. Dacă ar fi neglijat-o și nici nu ar fi avut un loc de muncă, tot avea șanse să rămână lângă el. Ceea ce ar fi trebuit să facă, era să o ducă de mână la dans și să-i toarne cât mai mulți plozi, de grija cărora nici nu ar fi trebuit să-i pese. Vedea asta mereu în jurul lui. Dar faptul că el nu se putea deplasa normal era de neiertat. Femeile se uită la felul cum îți arată corpul și dacă nu corespunzi, ai ieșit din ecuație, fără drept de replică. S-a convins și el, de nenumărate ori, însă nu s-a învățat minte.

Din poziția șezând a făcut multe cuceriri: în tren, în autobuz, în săli de așteptare sau chiar în localuri. Era carismatic și dialogul se închega firesc, promițător. Fetele își arătau rapid interesul pentru o relație mai apropiată, dar când se ridica în cele două bastoane îl părăseau instantaneu, uneori cu reproșuri dure, pentru că a omis să specifice de la început că e o persoană cu dizabilități fizice.

A mai încercat să găsească pe cineva prin corespondență și apoi online. Totul decurgea perfect până când se apropia momentul întâlnirii și trebuia să deconspire marele secret. Din acea clipă era condamnat la uitare sau, în cel mai bun caz, la o prietenie cu o compătimire umilitoare.

Parcă ar fi avut râie sau era picat de pe altă planetă. Se întreba uneori dacă aceste prejudecăți sunt omniprezente sau nu a avut el inspirația de a căuta acolo unde trebuie. Poate că există oameni care te privesc doar în ochi atunci când vorbesc cu tine și nu coboară mereu privirile spre picioarele neputincioase. Poate că va găsi un astfel de om, chiar și în ceasul al doisprezecelea. O femeie care să-i descopere sufletul încărcat de atâta iubirea strânsă de-a lungul vieții, dar care să-i ignore defectul fizic, fără nici un efort interior.

Atunci ar fi și el un om împlinit, cu o familie normală, poate cu un copil care să-i spună tată și care sigur îl va considera o persoană completă, fără nici un defect. Până atunci el tot încera, în virtutea obișnuinței, intrând pe diferite site-uri și căutând noi prietene. E încrezător că acolo, undeva, există o ființă minunată, precum persoana lui, care îl va înțelege și-l va iubi la fel de mult cât o va iubi și el. Totul e să aibă răbdare.

Sursa: blogul meu de pe „Esențe Literare”

În luna ianuarie a acestui an vă spuneam că am pierdut un blog cu peste 1000 de postări. Sunt unele semne că va apărea peste vreo lună sub numele de Weblog.com, dar nu cred până nu văd cu ochii mei. De curând am fost avertizat că un alt blog e pe cale să se închidă prin iulie (din lipsă de fonduri) și că aș face bine să-mi salvez articolele. E vorba de „Esențe literare”, unde nu am decât 30 de articole. În ideea că nu ați avut ocazia să navigați pe acolo, vă supun atenției câteva povestiri proprii preluate de pe acel blog muribund. Iată una dintre ele, numită „Libertate”

Într-un sătuc de munte izolat de lume și doar cu 22 de așezări, trăiau odată doi frați gemeni. Pe cât de mult se asemănau la înfățișare, tot așa se deosebeau la fire. Vali avea un caracter vesel și zglobiu, pe când Sandu era mai tăcut și veșnic nemulțumit. Primul explora cu entuziasm împrejurimile casei, bucurându-se de fiecare floare descoperită, de fiecare pom care dădea în rod. Cel de-al doilea dispărea de dimineață, nimeni nu știa unde, și venea spre seară, flămând și cătrănit. Nu se jucau împreună, dar Vali era prieten cu toți copiii, pe când Sandu era foarte retras. Fiind o localitate situată la zeci de kilometri de drum greu până la prima așezare importantă, toți copiii învățau într-o clasă, sub îndrumarea unei învățătoare bătrâne care revenise pe meleagurile natale.

Bineînțeles că nu aveau curent sau alte facilități obișnuite pentru noi, dar uneori se adunau în jurul unui radio cu baterii și ascultau ce se mai întâmplă în lume. O dată pe lună, venea un camion și aducea alimente și alte bunuri comandate din timp. Sătenii aveau livezi cu pomi fructiferi, viță de vie și cultivau legume. Creșteau animale și surplusul îl trimiteau cu camionul, să fie valorificat la oraș. Pâinea o făceau pe vatră și nu duceau lipsă de nimic. Copiii învățau bine, fiindcă învățătoarea avea talent și răbdare cu ei, îi stimula să citească mult din cărțile sale. Așa au crescut gemenii din vârf de munte, aducându-și fiecare aportul la treburile gospodăriei.

Vali era îndrăgostit de o fată din vecini și plănuia să se însoare, dar Sandu nu-și găsea locul și era mereu deprimat. Într-o seară, când erau adunați cu toții la cină, și-a luat inima în dinți și a glăsuit:

– Mamă, tată… eu vreau să plec din acest sat. M-ați tot întrebat ce e cu mine și de ce nu-s fericit. Ei bine, mă simt ca un prizonier în acest loc retras, iar eu vreau să fiu liber, să descopăr lumea. Vă rog să mă înțelegeți și să nu mă împiedicați în a-mi împlini visul, altfel mă usuc pe picioare.

Părinții lor erau oameni iubitori și nu puteau să se împotrivească. Cu lacrimi în ochi și cu inima îndurerată au acceptat decizia fiului nefericit și când a venit camionul l-au condus, dându-i sfaturi și rugându-l să le scrie mereu.

Au trecut luni și apoi ani. Vali s-a însurat și avea o fetiță pe care o admira zi de zi. Împreună cu soțioara lui mergeau adesea pe câmp și culegeau flori și fructe, iar când era caniculă se răcoreau în apa cristalină de izvor. Parcă de fiecare dată era mai bine, mai frumos! Trăiau fericiți împreună și se simțeau împliniți.

Într-o zi au primit o scrisoare de la Sandu și s-au adunat imediat să o citească. Le spunea că nu a avut timp să le scrie până acum și că s-a săturat de viața din orașul prea limitat. Așa că s-a hotărât să străbată toată țara. Poate așa se va simți în largul lui.

Au mai trecut doi ani și au primit o altă scrisoare, de data aceasta din străinătate. Le scria Sandu că s-a simțit prea închis într-o singură țară și vroia să caute libertatea în lumea largă. După încă trei ani, le-au venit ultimele rânduri. Fiul rătăcitor se simțea prizionier pe acest pământ și căuta libertatea încercând să zboare spre stele. Știa că nu poate face acest lucru și această neputință îl măcina întruna. De atunci nu au mai auzit nimic despre Sandu, omul care nu și-a găsit niciodată libertatea.

În schimb, fratele lui s-a simțit mereu liber și neîngrădit, fericit și împlinit. Pentru că el avea libertatea în mintea lui, pe care fiecare om o poate găsi dacă știe cum, chiar și închis în celula unei închisori. Dacă mintea ți-e deschisă, spiritul zboară liber și poate călători în univers sau poate găsi universul într-o moleculă.