„Calea
Cu rucsacul zburător în beciurile miliției
Rucsacul zburător i-a adus, la început, doar belele. „„În 1956 l-am propus Academiei și bineînțeles că am produs ilaritate. <Tovarăși, avem nevoie de tractoare, nu de oameni să zboare> și, mă rog, chestii d-astea. În ’58 l-am brevetat. Dar, în ’56, pentru că aveam intenția să realizez un astfel de aparat și niște mașinuțe, am făcut prostia să merg, neștiind puterea comuniștilor, la Ambasada Americană să cer sprijin. Am fost arestat. Nu m-au ținut mult – două săptămâni -, dar dormeam pe ciment și mâncam un sfert de pâine pe zi . Înainte de asta eram ofițer de aviație. După – am fost dat afară din Armată și am fost trecut la index. Spălam mașini, măturam, ca să pot exista. Până la 1962, când a venit Expoziția Americană la București și și-au expus americanii aparatul lor de zbor. Diferența între al meu și al lor era de culoare: al lor era gri și al nostru – negru. Altminteri erau identice”.
O jucărie: curent electric din zgomot
Americanii și mai apoi Henri Coandă i-au făcut pe tovarăși să-și reconsidere poziția față de Justin Capră. L-au reabilitat oarecum, adică și-a putut găsi un loc de muncă mai tehnic decât măturător. Dar și munca de jos a fost o „sursă de inspirație”. Ce faci, de pildă, dacă trebuie să lucrezi într-o cazangerie, într-un zgomot infernal? Evident: încerci să transformi zgomotul în curent electric! „Am folosit un telefon Bell, o membrană cu o bobină și un miez de fier, pusă în hala în care se făcea gălăgie și recoltam în altă parte curent. Nu am reușit să produc mult curent, dar mă gândeam să pun membrane peste tot, în toată hala, ca să meargă măcar polizoarele fără să mai consume din rețea”. Asta este una din invențiile pe care le-a considerat jucării și nu s-a obosit să le breveteze.
„Nu se poate, da’ funcționează”
Există însă o invenție pe care ar fi vrut s-o breveteze, dar n-a putut, pentru că nimeni nu i-a găsit explicația fizică. „Am realizat odată un dispozitiv care micșora masa unui obiect. Folosea teoria impulsului care se certa cu una dintre legile fizicii care spune că fiecărei acțiuni trebuie să-i corespundă o reacțiune egală și de sens contrar. Or, ăsta al meu n-avea jet, n-avea elice, n-avea roți, n-avea interacțiune magnetică și al naibii se mișca. Bineînțeles, consuma, nu era perpetuum mobile. Și atunci m-a luat ministrul Octavian Groza, fiul lui Petru Groza, și m-a dus la Consiliul Național de Știință și Tehnologie. Și acolo a venit un hectar de mărimi – profesori, academicieni, savanți – și prima expresie a fost <nu se poate>. La care Groza zice: <Nu se poate, da’ merge. Cum dracu’ justificăm? Doctor în fizică, Dan Vamanu, care a fost șef de promoție la Oxford, a studiat dispozitivul și mi-a zis: <Justine, să mă ia dracu’ dacă am înțeles. Ăsta n-ar trebui să meargă. Da’ bine că merge, c-om găsi noi justificare matematică>. Nu s-a găsit nici acum”.
Circa 100 de vehicule neconvenționale
Justin Capră a realizat 72 de prototipuri de autoturisme cu consum infim (2 litri de benzină pentru un drum între București și Iași, cu viteza medie de 70 km/h), 7 aparate de zbor neconvenționale pe care le-a testat personal și 15 motoare neconvenționale. Din toate acestea, doar o invenție – automobilul fără caroserie, cu efect pelicular – și-a găsit o oarecare aplicare. Este vorba despre un prototip care a rămas la stadiul de machetă pentru că Justin Capră n-a avut bani să-l construiască. „Un automobil cu caroseria dintr-o perdea aeriană, care creează și o propulsie și poate face, eu știu, și aer condiționat în mașină. Este vorba de un jet de aer evacuat din față și aspirat în spate, care îmbracă ocupanții autovehiculului. Am aruncat și apă pe el, nu se întâmplă nimic – nu plouă, nu ninge”. Iar aplicarea a fost mai mult decât modestă: un cetățean din Bacău a folosit invenția lui Capră pentru a realiza un acvariu care n-are un perete, dar ține, totuși, și apa, și peștii!
Întrebare frecventă: „De ce nu plecați?”
De ce n-a plecat să se realizeze în țări mai civilizate? „M-a întrebat asta un ziarist pe vremea lui Ceaușescu. I-am zis: <Eu să plec? Să plece ei (comuniștii, n.n.). Păi ce, eu am stricat atmosfera în țara asta? Aici este o țară formidabilă – nu se poate da faliment pentru că sistemul e falimentar. Și pe urmă, dacă mă duc cu o sticlă de coniac la ITB, iau un tramvai. În Germania nu poți să faci treaba asta, cade guvernul>. După revoluție, au venit alții să mă întrebe: <De ce nu plecați?>. Păi ce, să mănânc lebede la Viena? Și pe urmă, mi se pare mai interesant să faci ceva într-o țară în care toată lumea spune că nu se poate face nimic. Am fost invitat să rămân în Italia, America, Germania, Canada… Credeți că umblă pe undeva câinii cu covrigi în coadă? Ne uităm la salariile din Occident. Păi cel mai bine plătit om pentru munca depusă e în România…”
Nu există inginer adevărat fără cultură
Acum, Justin Capră are 75 de ani, dar nici vorba, nici mișcarea nu-i arată vârsta. El pune „tinerețea” pe seama familiei. „Tata a murit la 90 de ani pentru că l-a lovit o mașină când era pe bicicletă. Bunicii, mătușile – la 102, 107, 110…” Lucrează la al 73-lea prototip de autoturism și și-ar dori ca cineva să-i continue munca, să cerceteze și să pună în aplicare efectele pe care le-a descoperit. Nu este însă ușor să ajungi ucenicul lui Capră. „Un inginer, dacă nu are cultură, nu poate lega fenomenele. De fapt nu cultură, ci un simț al sintezei. Kant zice <eu sunt propriul meu stăpân>. Ei, cum dracu’ poți să fii propriul tău stăpân într-o lume conjuncturală, înlănțuită? Și spune că morala poate fi în afara moralei creștine, ceea ce iar este o greșeală. (…) Newton zice <Ce este gravitația? Eu pot să vă spun că este direct proporțională cu masa și invers proporțională cu pătratul distanței, e o formulă matematică exactă, dar esența n-o știe nimeni>. Pentru că nu există esențe în materie. Noi, oamenii, ne deplasăm asimptotic spre cunoaștere, pe care nu o s-o întâlnim pentru că, curba asimptotă întâlnește verticala cunoașterii undeva la infinit.”
„Am avut naivitatea, mi-am închipuit că învățând voi fi mai liber și mai fericit… Doamne, ce deziluzie am avut atunci când mi-am dat seama că prin învățătură ne mărim aria întrebărilor, ne mărim exponențial aria de necunoaștere. Și, în fond, ce să cunoaștem, de vreme ce definițiile nu ne apropie de esențe, de vreme ce adevărul e subiectiv? Academicul ne îndepărtează de natură, acesta este diferențial, centrifug, nu dă răspunsul la întrebări. Pretinsele sale răspunsuri nu rezolvă problema cunoașterii. Simt un gol sprijinindu-mă pe adevărul oficial. Nu mai vreau clasicul în abordarea căilor de studiu. Vreau altceva! N-am întâlnit adevărul absolut, n-am întâlnit decât raportabilități, conjuncturi, relativitate. Adevărul în care cred este unul singur: adevărul Divin. Spiritul, în schimb, nu intră în crize, spiritualistul nu disecă multidimensionalitatea Divină, o ia ca postulat, știința spirituală este de aceea interferențială, centripetă și nu dă reacții secundare. Există totuși o cale și anume: evoluția în plan spiritual, în plan creștin, pentru că iubirea, stima, toleranța rezolvă toate problemele.
Să zicem că fericirea este, la urma urmei, un fel de nesimțire, este un fel de a vedea lucrurile. Eu, de exemplu, sunt fericit atunci când sunt obosit fizic și când văd rezultatul muncii mele. Sunt un hobist, un tip dificil, o dualitate psihică, sunt ăla care vede altfel. Pentru acest motiv am fost persiflat, invectivat și chiar agresat fizic, și de ce? Pentru că merg pe alt drum, nu pe cel obișnuit. Deranjez niște somnolențe, niște tipare. Lumea nu are nevoie de oameni care nu cred în definiții, care nu cred în academii și nici în premianți oficiali. Când țin o conferință sau un curs văd discipolii mei plecând mai îngândurați. Am acest defect, această particularitate, pun lumea pe gânduri. Mulțumesc lui Dumnezeu că am ajuns la vârsta la care îmi dau seama că nu trebuie să critic, înțeleg faptul că există o programare din afara noastră, în alt raport spațiu-timp. (Care spațiu, care timp? alte relativități?). Nu-mi permit să critic istoria, de vreme ce aceasta este conjuncturală. Mai întâi că nu cunosc noțiunea de bine și de rău. Dar nici nu înțeleg pe filosoful Kant atunci când afirmă că dânsul își este propriul lui stăpân! Cum poatre un om fi stăpân într-o lume înlănțuită?
Prefer înțelepciunea vârstei, observ că geneticul poate fi optimizat, cromozomii având permeabilitate spirituală. Eu nu sunt în măsură să ofer soluții, nu mă pricep, soluții vă poate da natura, în măsura înțelegerii noastre. Eu nu cred în politicieni, vorbăreți, colesterolizați, cu ținută opulentă și ostentativă. Nu mai cred în imagini, nu cred în virtual. Eu cred în pădure, în apă, în aer, în filosofia țăranului bătrân, pardon, nu în țăranul de lângă metropolă. Cred în adevărul Divin, în legătura Divinului cu omul prin intermediul monarhului și al sacerdotului. Nici pe filosoful Platon nu-l înțeleg atunci când și-a declarat republica ce-i poartă numele, de vreme ce l-a școlit pe Aristotel în spirit monarhic. Cred într-un reprezentant de tip confucian, într-o verticalitate, într-un caracter.
Calea pe care am ales-o este emigrarea în pădure, unde nu aud expresii vulgare, unde nu aud manele și nu văd imagini de reclamă și nici telenovele. Vreau să înlocuiesc radioul cu muzica sa agresivă, cu muzica ciripitului păsărelelor, cu sunetul apei și foșnetul frunzelor. Refuz artificialul, nu mai vreau bețivi și fumători, vreau oameni adevărați sau fără oameni. Vreau să fiu mic pentru a mă bucura de adevărul Divin”.
Justin CAPRA
racoltapetru6 