BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* Într-o zi, în cabinetul unui medic intră o doamnă distinsă. Aceasta îi spune doctorului:
– Domnule doctor, să ştiţi că soţul meu şi soţia dumneavoastră au o relaţie. Eu v-aş propune să ne răzbunăm.
Doctorul, întâi şocat, acceptă propunerea.
– Şi cum propuneţi să ne răzbunăm?
– Eu ziceam să facem şi noi dragoste, zice doamna.
Cei doi se înţe;eg în privinţa modului de răzbunare şi, în consecinţă se răzbună. A doua zi, la fel, a treia zi, la fel, dar în a patra zi, doctorul, plictisit, rosteşte:
– Doamnă, nu am pic de ură în mine! Plus de asta, soţia mea a murit anul trecut…
.
* Un ţigan prinde peştişorul de aur, îl roteşte pe toate părţile şi nu ştie ce să facă cu el. Peştele nu mai rabdă şi zice:
– Hai mă omule, pune-ţi o dorinţă!
– Ce fel de dorinţă?
– Păi, cum să-ţi explic… Spre exemplu, ieri m-a prins un om şi m-a rugat să-i dau 1.000.000 de euro, şi eu i-am îndeplinit dorinţa. Dar tu ce vrei?
– Adresa lui…
.
* Bolnavul:
– Doctore, după operaţia de amigdalită mă doare rău de tot în spate, jos, spre mijloc… insuportabil!!!
– Eh, e normal să te doară puţin – o vreme… Ţi-am scos un rinichi!
– Mie???, dar eu n-aveam probleme cu rinichii!!!
– Oh, ştiu, dar aveam şi eu o obligaţie…
.
* Într-un hotel nu prea populat intră doi tineri căsătoriţi şi închiriază o cameră. După ce îşi iau bagajele urcă în cameră şi pun pe uşă semnul cu “Nu deranjaţi”. Ne prea având ce face, recepţionierul se duce să tragă cu urechea… şi ce aude?
O voce suavă feminină:
– Acuma hai, acuma hai, acuma hai tu deasupra…
O voce groasă, bărbătească:
– Acuma hai, acuma hai, acuma hai tu deasupra…
Mai stă el ce mai stă şi aude:
– Acuma hai, acuma hai, acuma hai amândoi deasupra…
Ei drăcie! Se uită pe gaura cheii şi ce vede? Cei doi erau cocoţaţi pe un geamantan mare şi se chinuiau să-l deschidă…
.
* Profitând de înghesuiala din autobuz, un tip o pipăie insistent pe femeia din faţa lui. Aceasta întoarce capul şi-i spune enervată:
– Domnule, vă rog…
– Nu-i cazul să mă rugaţi, o fac cu plăcere…
.
* – Ce-ai păţit, Bulă, de mergi aşa ciudat?
– Mi-a crescut colesterolul.
– Şi de-aia mergi aşa crăcănat?
– Păi, mi-a spus doctorul să mă feresc de ouă!
.
* O măicuţă, la medicul ginecolog:
– Domnule doctor, de fiecare dată când mă spăl în zona intimă ies timbre…
– Ia să vedem minunea… Dar, maică, astea nu sunt timbre, sunt etichete de pe bananele Ciquitas!
.
* Fetiţa:
– Tată, un băiat de la şcoală mi-a spus ceva ce nu înţeleg… zicea că am parbrizul frumos, un portbagaj şmecher, nişte şasiuri tari, amortizoare excelente… ce înseamnă asta?
Tatăl:
– Spune-i aşa: că eşti încă în garanţie şi de îndrăzneşte să îţi ridice capota ca să verifice uleiul, o să-i rup ţeava de eşapament!
.
* Horoscopul pe luna următoare:
– Sănătate: astrele îţi surâd.
– Dragoste: astrele râd în hohote.
– Bani: astrele se kka pe ele de râs.
.
* Cu dragostea omori timpul, cu timpul omori dragostea.
.
* – Tăticule, ce este o ciocănitoare?
– O privighetoare, după un an de la căsătorie…
Zilele orăşelului natal
Se ştie că fiecare oraş îşi sărbătoreşte ziua într-o anumită zi din an. E o festivitate care pe nativii acelei localităti, dar şi pe venetici, îi face să se simtă ca şi cum ar fi ziua lor aniversară şi să se bucure alături de toţi cunoscuţii sau vizitatorii aflaţi împrejurul lor. Primăria îşi dau toată silinţa să-şi mulţumească electoratul şi investeşte bani serioşi pentru a aduce artişti de valoare. Se organizează concursuri în diferite sporturi şi arte, dotate cu premii (mai mult simbolice, dar contează aprecierea consătenilor) şi orăşelul miroase a fripturi, mici, porumb fiert şi cozonac secuiesc.
Dar eu nu despre asta vreau să vă vorbesc, ci despre concursul de şah numit “Cupa Comja”, care a ajuns la a XV-a ediţie şi pe care, mărturisesc cu mândrie, l-am câştigat din nou. Ştiu, ştiu că aveţi oroare despre şahişti, pe care îi consideraţi nişte ciudaţi cu ochelari (precum tocilarii din timpul şcolii), care stau nemişcaţi şi sunt sensibili la orice mişcare din exterior. Doamnelor şi domnilor… noi, cei din orăşelul Seini-Maramureş, nu suntem deloc aşa. În calitate de premiant, cu “patalamaua” la mână, pot să vă dau exemple concrete, deşi o să evit numele din motive de jenă (nu a mea, oricum).
Astăzi am fost doar opt combatanţi (spre deosebire de anul trecut, când am fost 12) şi fiecare cu ambiţiile lui de victorii cât mai multe. Unul dintre el a venit “obosit”: cică nu a dormit toată noaptea. Aşa că, spre a se odihni puţin, a solicitat niţică întărire din pălincă de prune. Acel şahist care aproviziona anual echipa cu o astfel de licoare, a venit dotat şi de această dată cu un astfel de stimulent. Astfel că petrecăreţul a ajuns într-o stare de limbuţie foarte avansată şi la masa de final a “furat” şi grătarul vecinului de masă.
Pentru că, am omis să vă spun că primăria ne oferă 300 de lei, sub formă de premiere şi petrecere. Din care, eu am câştigat 45 de lei, înafara mesei festive. Pe care, bineînţeles, am să-i beau! De aceea mă grăbesc să vă spun ce se întâmplă prin zona asta a Maramureşului, fiindcă în curând începe concertul de muzică din centrul localităţii. Pe la ora 22.00 e programat să cânte Ştefan Bănică jr., pe care, drept să vă spun, nu am să apuc să-l văd. Poate nici nu va mai fi loc, dar nici nu mă omor după el. Are el destule admiratoare, tinere şi focoase.
Importantă este ziua noastră, a seinenilor, iar farmecul îl găseşte fiecare în felul lui. Aşa e în fiecare oraş şi acest prilej e şi o modalitate de comerţ ambulant, pe care mulţi îl agreează. Şi de ce nu?
Transplanturi (scenetă)
– Bună ziua, domnule doctor.
– Bună ziua, doamnă. Vă rog să luaţi loc şi să-mi spuneţi cu ce vă pot ajuta.
– Păi… cum să vă zic… E vorba de un transplant de organ.
– Ahaaa! Atunci e ceva mai complicat. Despre ce organ e vorba?
– De creier…
– De creier?! Doamnă, da’ nu posedăm încă tehnologia necesară să putem face un asemenea transplant!
– Ştiu, ştiu, dar vă rog să mă puneţi pe listă. Ca să fiu prima pentru atunci când se va putea.
– Dar ce vă supără la creier? Aveţi vreo boală incurabilă, dureri mari?
– Aaa, nu, că nu e vorba de mine. E pentru băiatul meu.
– Aşaa, deci el e bolnavul…
– Nuuu, că nu e bolnav… sau cel puţin nu cred. Asta dacă prostia nu e o boală.
– Cum aşa, doamnă? Vreţi să-l înscrieţi pentru un transplant de creier, doar pentru că vi se pare că nu e destul de deştept?!
– Dar nu mi se pare deloc, doctore! E prost de bubuie! Anul ăsta a dat pentru a treia oară bacalaureatul şi nu l-a trecut. Deşi i-am plătit în fiecare an meditatori buni. Vedeţi dumneavoastră, eu şi soţul meu câştigăm foarte bine. Avem funcţii mari în guvern şi afaceri de milioane de euro. Doar un singur lucru ne mai lipseşte: un moştenitor cu minte, care să nu ne facă de râs. Pentru asta suntem dispuşi să plătim oricât, iar pe dumneata te scoatem din sărăcie, că ştiu ce salarii de mizerie aveţi. De aceea am venit la dumneavoastră, pentru că ştim cu toţii ce rapid evoluează ştiinţa. Ne puneţi pe listă şi când se va ajunge la transplant de creier, vreau ca băiatul meu să fie primul. Ceea ce vreu să subliniez e ca acel creier să fie de la un geniu, sau măcar de la un student cu nota zece pe linie. Ca să moară de ciudă prietenii noştri când vor vedea ce băiat deştept avem!
– Doamnă, dar până se va ajunge la o asemenea performanţă medicală ar putea trece zeci de ani! Între timp feciorul dumneavoastră s-ar putea să moară de bătrâneţe sau de vreo boală.
– Haida-de, doctore! Nu cred că o să dureze atât. Iar în ceea ce priveşte bolile, sar putea să aveţi dreptate. De aceea vă rog să-l înscrieţi preventiv şi pentru transplant de ficat – că bea cam mult -, de plămâni – că fumează mereu -, de inimă – că ia etnobotanice -, de rinchi şi orice alt organ care s-ar putea deteriora. Nu mă uit la bani!
– Doamnă, înţeleg ce vreţi şi pot să vă ajut cu un sfat pe care dacă-l urmaţi, veţi avea un moştenitor deştept şi sănătos.
– Vai, m-aţi făcut curioasă! Sunt numai ochi şi urechi, doctore.
– Mergeţi acasă şi faceţi sex în aşa fel încât să rămâneţi însărcinată. Apoi, până se naşte copilul, înscrieţi-vă la un curs de educaţie şi planificare familiară, completat de vizite periodice la nişte colegi de-ai mei, psihologi şi psihiatrii. Astfel veţi învăţa cum să vă educaţi noul copil pentru ca să nu ajungă la fel de prost şi prăpădit ca primul, ci chiar să excelexe în învăţătură. E mult mai ieftin, mai rapid şi mai sigur decât un transplant de creier.
Derută
Ce ne bucură pe noi, românii, când străinii ne laudă frumuseţea fetelor autohtone! Cel puţin în mine creşte inima şi simt că avem o bogăţie naturală inepuizabilă, de care guvernanţii nu ne pot lipsi pentru a o valorifica doar în interesul lor, aşa cum le stă în obicei. Fiecare fată, fiecare mândreţe de româncă se “dăruieşte” singură şi doar ea profită de toate avantajele unei relaţii cu occidentalii sau alte civilizaţii ce dispun de venituri consistente. Asta, dacă nu intervine vreun “peşte” sau alt tip de răpitor care se face stăpân pe nurii frumoaselor.
Dar să nu fiu pesimist şi să privesc partea bună a acestei bogăţii naturale. Chiar dacă eu nu prea am acces la zânele indigene, nefiind înzestrat nici cu maşină scumpă şi nici cu un fizic ce colcăie de muşchi, sunt totuşi fericit când vedete şi personalităţi de pe tot mapamondul îşi găsesc plăcerea în poalele connaţionalelor mele, fiind şi în acest mod reprezentaţi cu cinste chiar şi în paturile VIP-urilor de pe glob.
Mai ales când am văzut ce victorii de răsunet a avut frumoasa Mădălina Ghenea cu inegalabilul Brad Pitt, iar apoi, cu o mişcare strategică la subjugat şi pe râvnitul burlac Gerard Butler. Ce mulţumit şi mândru eram în acea perioadă şi cu ce bucurie aşteptam ştirile care prevesteau chiar şi o căsătorie între e! Din păcate, pentru mine au urmat zile de depresie, când am auzit că relaţia dintre Butler şi Mădălina începea să scârţâie şi amândoi aveau întâlniri amoroase cu altcineva. Nu puteam să dorm şi ziua umblam bezmetic pe câmpuri la gândul că am fost părăsiţi şi lumea ne va arăta cu degetul.
Apoi a răsărit din nou soarele deasupra ţărişoarei noastre şi i-am văzut din nou pe cei doi porumbei împreună. Speram ca de data asta să-i fi venit mintea la cap vedetei de la Hollywood şi să-şi dea seama că fată mai frumoasă şi mai cuminte (dar şi cu minte) nu va găsi oricât ar căuta sau aştepta. Doar că de vreo două săptămâni nu mai aud nimic despre relaţia dintre ei. Ce se întâmplă? Nu-şi mai fac paparazzi datoria sau televiziunile şi-au uitat menirea. Aceea de a ne ţine la curent cu orice relaţie. Altfel ne ţine într-o derută totală şi riscăm să cădem într-o depresie naţională. Iar nouă nu ne place nesiguranţa şi trăim doar din certitudinea pe care ne-o oferă emisiunile şi revistele de profil. Că aşa suntem învăţaţi.
Circul examenelor
Mi-am promis în sinea mea să nu scriu nimic despre scandalul iscat şi anul ăsta de mult aşteptatul şi controversatul examen de Bacalaureat. Prea mult a vuit presa scrisă -atâta cât mai e – şi prea mulţi analişti şi politicieni au dezbătut acest circ, încât s-ar părea că toate aspectele au fost comentate şi răscomentate de prea multe ori. Mă gândeam că eu mă voi limita să savurez, ca în fiecare an, “perlele” mai mult sau mai puţin autentice ale viitorilor studenţi. Că toată lumea vrea să termine un institut superior de învăţământ şi apoi să-şi pună diploma în ramă, acuzând societatea pentru lipsa locurilor de mună potrivite pregătirii lui. Doar că socoteala mea nu s-a potrivit cu ceea ce a urmat, şi anume un aspect delicat pe care toată lumea l-a evitat pentru a nu cădea în gura părinţilor şi a se spune că e lipsit de sensibilitate. Lăsând la o parte bâlbâielile obişnuite ale procurorilor, poliţiei şi altor factori de decizie – greşeli provocate de lipsa de profesionalism şi organizare – nimeni nu a criticat spiritul de haită a părinţilor care erau în stare să-i linşeze pe oamenii în uniformă prezenţi în faţa Liceului D. Bolintineanu. Motivaţia lor puerilă era că elevii sunt sechestraţi de două ore fără apă şi mâncare, iar acest lucru este un abuz al organelor de poliţie. Vă daţi seama cât de afectaţi vor fi în viitor aceşti “copii”. majori de altfel, pentru că li s-a interzis să iasă afară timp de 2-3 ore?! Pentru asta au fost aduşi psihologi, care ar fi trebuit, după mine, să-i liniştească mai degrabă pe părinţii întărâtaţi chiar şi de afirmaţia primului ministru care repeta mereu că intervenţia poliţiştilor este ilegală. Păi, cine a dat ordinu? Nu procuroarea? Ministrul de Interne nu ştia? De ce a fost scos ca “ţap ispăşitor” doar purtătorul de cuvânt, care nu avea decât misiunea de a transmite populaţiei ordinele primite? Trebuiau aplicate sancţiuni la nivel înalt, mergând până la demiterea ministrului. Dar cine să facă acest lucru, atâta vreme cât Victor Ponta era preocupat să-şi facă, şi cu această ocazie, campanie electorală. Dar, încurcate sunt căile juridice din ţara noastră, şi nimeni nu le-ar putea descâlci. Cert este că nu numai la Bolintineanu s-a dat ”şpagă de protocol”, ci şi în multe alte licee. E precum atunci când vezi un gândac de bucătărie: poţi fi sigur că mai sunt o mie pe care nu poţi să-i depistezi. Doar că acest liceu a fost luat în colimator mai demult. Iar urmarea s-a văzut. Am precizat că elevii care au susţinut examenul de bacalaureat sunt majori. Mulţi dintre ei sunt şi bine pregătiţi, iar aceştia se simţeau neîndreptăţiţi de mişmaşurile care se întâmplau sub ochii lor. E normal că dacă ai muncit pe brânci atâţia ani, să nu-ţi convină ca cei ce s-au distrat în acest timp să aibă parte de note de trecere doar pentru că babacul a sacrificat câteva sute de euro pentru a lua Bac-ul şi a merge mai departe, sporind numărul idioţilor din parlament sau alte instituţii. Poate că mulţi dintre acei elevi slab pregătiţi şi-au petrecut timpul prin cluburi şi staţiuni ca Vama Veche, unde beau până nu mai se puteau trage în cort. Acolo nu au avut nevoie de psihologi? Acele experienţe promiscue nu le pot afecta în mod negativ viaţa? Sau când se vor angaja – în acestă vară, dacă vor vrea – şi vor lucra opt ore pe şantier, în soarele arzător al zilelor toride, nu vor simţi traume fizice şi psihice? Chiar trebuie să-i alintăm întratât şi să nu-i pregătim pentru viaţa dură pe care o trăieşte un om normal? Privindu-i pe unii şi ascultându-i ce propoziţii debitează, te întrebi dacă a terminat măcar gimaziul. Ce va ajunge o astfel de elevă, care vrea să se facă traducătoare (translatoare n.m.), dar nici nu ştie cum se pronunţă acest cuvânt? O povară pentru societate. Fiecare zi e un examen al vieţii. Ele ne măsoară posibilităţile şi ne fortifică. De aceea nu e de jucat cu ele şi trebuie să fie aceeaşi măsură pentru toţi. Acestea, dacă nu sunt corect gestionate, pot să provoace cu adevărat traume psihice, aşa cum s-a văzut recent la atentatorul care a vrut să arunce în aer o instituţie de învăţământ. Anchetatorii şi poliţiştii au căzut examenul, în faţa întregii naţiuni. Nici cu elevii nu ne putem chiar mândri. Rămân alte examene de trecut şi ne punem toată speranţa în viitor. Poate că, cine ştie…
“Soacra cu trei nurori” – analiză pertinentă
Cu toţii am citit povestirea hâtrului nostru scriitor, Ion Creangă, şi am rămas oripilaţi de răutatea soacrei cele rele, care le făcea zile fripte sărăcuţelor nurori. Dar să nu uităm că e vorba, totuşi, doar de o poveste şi naratorul o fi avut ceva ghimpe împotriva soacrei ce i-a fost hărăzită şi aceste sentimente le-a transpus în acea satiră foarte picantă, de altfel. În realitate soacrele nu sunt poame acre, precum se mai spune, ci dulci precum strugurii târzii.
De vină pentru toate aceste acuzaţii nedrepte sunt numai nurorile, care profită de bunătatea femeii bătrâne şi o bârfesc în tot felul: ba că le dă prea mult de lucru, ba că se amestecă în treburile lor, ba că ar avea un ochi în ceafă cu care ar vedea toate prostiile pe care ele le fac. De aici ne putem da seama că totul e o minciună sfruntată, un complot pus la cale de cele trei nurori cărora nu le plăcea lucrul. Ele ar fi stat toată ziua la bârfe, şi-ar fi făcut manichiura, pedichiura, coafura, machiajul ş.a.m.d. Dacă nu ar fi fost mama-soacră, pe când veneau feciorii de la muncă, nu ar fi avut ce le pune în farfurie. Căci domniţele nici nu ştiau să gătească, dar nici să înveţe nu prea le trăgea inima.
Să nu credeţi că fac numai nişte presupuneri şi că pledoaria mea pentru soacre este nefondată. Ca orişice om însurat, am avut şi eu parte de soacră, iar relaţia mea cu ea a fost la fel de călduroasă ca şi cea dintre o mamă şi un fiu. Dar nu mă limitez la un singur exemplu şi merg mai departe. Mama mea o iubea pe noră-sa cel puţin la fel ca pe mine şi uneori chiar deveneam gelos. Nu cred că această afecţiune e caracteristică doar familiei mele, fiindcă în jurul meu văd nenumărate exemple în care soacrele sunt foarte ataşate de nurori.
E în firea lucrurilor şi dacă cineva trebuie să fie luat în vizorul sarcasmului, acelea sunt nurorile care au timp prea mult la dispoziţie şi îşi folosesc energia pentru a critica pe cea care munceşte pe brânci şi le pune şi pe ele să facă câte ceval. Plus că ele sunt mai multe şi mai “şcolite”. Biata femeie bătrâna a ajuns în gura lumii pe nedrept. Ar trebui să formeze un front comun, un sindicat al soacrelor, care să le restabilească prestigiul. Aşadar, soacre din toată lumea, uniţi-vă!
Diagnosticul – cea mai răspândită boală!
Complexul medico-industrial creşte în ţările dezvoltate, mult mai repede decât puterea economică a ţărilor respective. Şi acesta, deoarece sistemul se orientează nu după cerere, ci după medici, care joacă un rol dublu. Ei oferă servicii medicale şi, în acelaşi timp, controlează necesitatea (cererea) acestora. Numărul operaţiilor creşte în mod liniar cu numărul chirurgilor! Economiştii denumesc acest fenomen “cerere indusă”. Prin acest procedeu, medicii îşi apără şi chiar îşi sporesc veniturile.
Deoarece între 1970 şi 1982 rata natalităţii a scăzut cu mai mult de 13 procente, medicii din maternităţile americane au reacţionat împotriva acestei situaţii prin sporirea numărului de naşteri prin cezariană, pentru care se încasează onorarii mai mari de la casele de asigurări de sănătate! Astfel s-a ajuns la naşteri prin cezariană, într-un procent de 23%, deşi Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că procentul firesc ar fi de 15%.
Problema principală este că numărul mare de servicii medicale şi calitatea lor NU influenţează de facto, longevitatea populaţiei. Un rol mult mai mare l-a jucat şi îl joacă şi în prezent îmbunătăţirea permanentă a condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea o serie de studii (de exemplu cel efectuat în Anglia, de expertul în medicină socială, Thomas McKeown) releva clar faptul că o serie de boli foarte grave, cum ar fi holera, tifosul, tuberculoza, scarlatina sau meningita, au început deja de la sfârşitul secolului al XIX-lea să piardă teren, să dea înapoi. Şi asta, cu mult înainte ca factorii patogeni responsabili pentru aceste boli să fie identificaţi. Luând ca exemplu tuberculoza, McKeown releva că 92 la sută din factorii care au dus la eradicarea tuberculozei ca maladie gravă se pot pune pe seama îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă (apa curentă, canalizare, ferestre mai mari, luminoase şi etanşe, sisteme de încălzire eficiente a locuinţelor – în general, îmbunătăţirea condiţiilor igienice) şi doar 8 procente se pot atribui antibioticelor. Medicina modernă nu este nici pe departe atât de eficientă precum îşi închipuie marea parte a oamenilor, spune acelaşi McKeown. Iar microbiologul francez, Rene Dubos, un pionier în cercetarea antibioticelor, dădea următotul verdict:
,,Introducerea lenjeriei de bumbac, care se poate spăla uşor, a geamurilor mari, care permit intrarea unei cantităţi mai mare de lumină şi creşterea calităţii şi posibilităţilor igienice, joacă un rol mai mare în diminuarea şi eliminarea inflamaţiilor de diferite sorginte, decât medicamentele şi terapiile”. Cadourile aduse de medicina modernă – cum ar fi pilulele, tehnologia performantă, secţiile intensive din spitale etc. – au un aport la nivelul de sănătate al populaţiei de numai 10%!
O altă statistică edificatoare ne arată următoarele: deşi în Germania se investesc anual în medie pe cap de locuitor 2283,48 de Euro – în comparaţie investiţia medie din alte ţări e de doar 1757, 34 Euro – totuşi Germania se află la aproape toţi indicatorii specifici relevanţi pentru sănătatea populaţiei unei ţări, doar în zona de mijloc a ,,clasamentului”. În timp ce prognoza de longevitate a unei fetiţe în Germania este de 80,7 ani, în Japonia aceasta este de 84,6 ani, deşi acolo se investeşte mult mai puţin în sistemul de sănătate! Pare paradoxal, nu?
În USA investiţia şi sumele alocate sănătăţii diferă de la un stat la altul. Şi astfel putem constata că deşi în Manhattan sau în Florida aceste sume sunt evident mai mari decât în Portland, statul Oregon (unde investiţia respectivă este de peste două ori mai mică), totuşi persoanele din Manhattan şi Florida trăiesc în medie mai puţin decât cele din Portland. Aceasta în mod sigur şi datorită faptului că în Manhattan fiecare cetăţean merge săptămânal la medic (dispunând de o asigurare de sănătate “generoasă”) şi astfel îi sunt administrate pilule mult mai multe şi mult mai de timpuriu, fapt ce chiar că-l termină pe bietul om. Gândiţi-vă numai la câte kilograme de pilule în plus înghite unul din Manhattan!
Rezultă că ideea precum că medicina modernă şi intensivă prelungeşte viaţa este o iluzie! Efectuând un studiu la nivel naţional american asupra bolnavilor de cancer de intestine sau cardiaci, cercetătorul Elliot Fisher, de la Darmouth Medical School din New Hampshire, a ajuns la concluzia că în statele în care costurile terapeutice erau cu 6% mai mici decât maxima la nivel naţional, pacienţii respectivi trăiau mai mult! Încă o dovadă în plus că medicina super-performantă şi intensivă aduce mai degrabă daune decât foloase, pacienţilor.
Într-adevăr, medicina modernă merge atât de departe încât îl consideră pe omul sănătos ca pe o persoană care nu a fost îndeajuns consultată şi diagnosticată şi de aceea încă nu i s-a găsit nici o afecţiune. Şi astfel au fost inventate programele de consult preventiv, gratuite. Primul consult e gratuit. Pe celelalte le plătim însă. Şi ele urmează, garantat. La un control tomografic, un sfert dintre oamenii tineri au anomalii la genunchi! La fiecare al doilea adult discurile intervertebrale sunt deformate (hernie de disc). Deja începând cu vârsta de 30 de ani, fiecare dintre noi poartă în el “începuturi de boli”. Marea majoritate au simptome de diabet, boli ale arterelor, hepatite, cancer sau afecţiuni ale sistemului circulator şi ale inimii. Desigur că aceasta nu înseamnă că aceste boli vor afecta vreodată starea de bine a persoanei respective.
Marea majoritate a acestor afecţiuni progresează extrem de încet. Înainte încă de a apărea primul simptom deranjant, e probabil ca aceste persoane să nu mai existe, ca urmare a unor cu totul alte cauze. Dar ceea ce este grav e faptul că medicul ,,diagnostichează” ca având te miri ce afecţiune, lucru care poate avea consecinţe psihice devastatoare asupra pacientului. Şi care, ,,îmbolnăvit” de către medic, în cele din urmă, condiţionându-se astfel pe sine însuşi, chiar se îmbolnăveşte. În general, cu cât metoda de diagnosticare este mai exactă, cu atât apar mai multe cazuri de îmbolnăviri. Să fim înţeleşi, nu vreau să spun că nu e cazul să mergem la medic sau că nu mai e cazul să ne facem, din când în când, nişte analize. Vreau să cer însă un mai mare discernământ şi corectitudine din partea medicilor, căci, aşa cum se poate vedea, mai toate persoanele trecute de 30 de ani pot fi ,,diagnosticate ca bolnave”. Iar acest lucru, manipulat cu intenţii financiare clare, poate să aducă daune grave persoanelor respective. Ceea ce corespunde, din partea medicului, cu încălcarea jurământului. Deci, cu o fraudă.
Analizele clasice constată că un procent de 21% dintre oameni au noduli tiroidieni. La o analiză cu ultrasunete însă, acest procent creşte până la 67%. Aceşti noduli, în marea lor majoritate inofensivi, sunt însă de cele mai multe ori înlăturaţi prin operaţie, ceea ce în 90% dintre cazuri e compet inutil! Înţelegeţi acum modul în care se pot face bani, punând în pericol sănătatea unei persoane? Mai simplu spus, îi fac unuia o sonografie la tiroidă, îl anunţă ,,în cadru festiv” că are circa 67% noduli la tiroidă, îl întind pe masa de operaţie şi încasează costurile respective de la Casa de sănătate. Dacă aceste Case de sănătate n-ar exista (minunată invenţie pentru corpul medical, mană cerească) pacientul s-ar gândi de zece ori înainte de a se lăsa tăiat şi să mai şi plătească din propriul buzunar pentru aceasta. Aşa însă… încasăm asigurări de sănătate (şi unele firme fac bani frumoşi cu asta) de la oameni, după care-i operam pentru boli fictive, pe gratis. Pentru ei pe gratis, dar nu şi pentru noi, care scriem ordine de plată grase Caselor de sănătate.
O altă modalitate de a-i face pe oameni bolnavi cu de-a sila este modificarea valorilor de referinţă pentru analizele (îndeobşte cele de sânge). Scandalul colesterolului poate că vă este deja cunoscut. Prin anii ‘9o, mai multe grupuri de influenţă (compuse îndeobşte din medici profesori universitari) au reuşit să impună modificarea valorii superioare de referinţă pentru colesterol, de la 240 de miligrame pe decilitru sânge (care este valoarea maximă normală pentru o persoană adultă) la 200 de miligrame. În acest fel, peste noapte, jumătate dintre persoanele masculine între 30 şi 40 de ani devin bolnavi, cu colesterolul mărit şi astfel potenţiali pacienţi buni de muls. În mod normal, o valoare de 250 pentru o persoană de 50 de ani este o valoare ideală. Dar la o limită de referinţă maximă de 200, suntem cu toţii bolnavi!!! Ei, asta da afacere! Sau… escrocherie? Vă las pe Dvs. să apreciaţi.
Impunerea unor valori limită stricte, precum şi dezvoltarea permanentă a tehnicii de măsurare, i-au deschis medicinii noi şi minunate perspective. Astfel s-a reuşit crearea unui nou catalog de afecţiuni. Pseudo-boli. O serie lungă de astfel de afecţiuni nu ar fi resimţite vreodată de-a lungul vieţii dacă nu am face imprudenţa ca, mergând la medic, să luăm de bune toate gogoşile care pot să ne fie servite acolo. Desigur, nu toţi medicii folosesc aceste… tertipuri. Dar posibilitatea rămâne deschisă. Ea există. Diagnosticul este cea mai răspândită boală!!!
Şi încă un aspect foarte interesant pe care nu-l avem în vedere şi care este deseori speculat de medicină, pentru a arăta cât de utilă şi importantă este prezenţa Domniei Sale. Şi anume, durata de supravieţuire a unui bolnav. Medicina susţine că a reuşit să mărească, în comparaţie cu secolele trecute, durata de viaţă a unei persoane bolnave. Speculaţie măiastră! Şi mulţi o cred. Această durată de viaţă se calculează, statistic vorbind, din momentul depistării unei afecţiuni şi până în momentul în care bolnavul este răpus de aceasta. Păi, bine… dar dacă descopăr bolnavi cu colesterol mărit la 30 de ani şi ei decedează în mod normal, ca şi în trecut, pe la 70 de ani, asta înseamnă că este meritul medicinii, care, cu măestria ei cunoscută, l-a ţinut pe bolnav în viaţă 40 de ani şi că astfel a reuşit să-i prelungească viaţa? Fals. Poate eventual să-l omor cu bună ştiinţă, chinuindu-l 40 de ani cu teama unei afecţiuni inexistente!
Mulţumim frumos pentru grija acordată! Nu cred că ne închipuiam vreodată că… pentru aceasta suntem aici, pe lumea asta. Se pare însă că medicina ştie pentru ce suntem aici. Pentru ea!
articol preluat de pe e-mail
Nanoroboţii – microroboţii inteligenţi
Nanoroboţii – roboţii inteligenţi, mai mici decât grosimea unui fir de păr
Unii oameni se tratează deja cu ajutorul nanoroboţilor. Aceste maşinării minuscule intră în organism şi vindecă ţesuturile. Imaginează-ţi un robot minuscul, de mii de ori mai subţire decât grosimea unui fir de păr, care vindecă imediat cancerul, fără a da efecte secundare, curăţă arterele sau reconstruieşte un ţesut bolnav. Aceste nanoparticule pot fi soluţia multor boli. Nanoboţii intră în organism, iar după ce vindecă şi regenerează ţesuturile, ei se autodistrug. În ciuda faptului că sunt aşa mici, nanoroboţii sunt capabili să fie monitorizaţi şi să trimită informaţii către un centru de comandă.
Ideea de a construi nanoboţi datează încă din 1959, când marele fizician Richard Feynman o propune într-un discurs. Termenul de nanotehnologie apare în 1974, mulţumită lui Norio Taniguchi, profesor la Universitatea din Tokyo. Domeniul a prins curaj, însă, abia în anii 1980, iar în prezent se află în plină ascensiune.
Din ce e format un nanobot
Cercetătorii de la Universitatea din Cornell au construit un motor biomolecular, folosind o proteină luată de la bacteria Escherichia coli. Nanoroboţii, mai mici de 5 ori decât o globulă roşie, vor fi introduşi în organism, vindecând bolile încă din fazele incipiente. Carbonul ar putea fi elementul principal din care se vor construi nanoroboţii, iar pentru diversele componente se vor folosi hidrogenul, oxigenul, azotul şi siliciul. În interiorul lui, nanorobotul va avea un mini-computer care va putea realiza peste 1000 de operaţii matematice pe secundă. Comunicarea cu aceşti roboţi minusculi din interior spre exterior şi invers se face cu ajutorul semnalelor acustice.
Nanotehnologia se poate aplica în mai multe domenii, cum ar fi:
* FARMACOLOGIA – în care nanobotul are rolul de a transporta substanţele medicamentoase în diferite zone ale corpului.
* STOMATOLOGIA – nanoboţii prezenţi în cavitatea bucală distrug bacteriile şi tartrul.
* DERMATOLOGIA – îndepărtează celulele moarte, reface ţesutul cutanat şi curăţă pielea. Imunologie – nanoroboţii identifică şi distrug viruşii şi bacteriile.
* ONCOLOGIA – nanoroboţii oferă date exacte despre tumoră şi o distrug încă din faze incipiente.
Doctorul Michael Argenziano, de la Columbia University Medical Center din New York, a participat în urmă cu 10 ani la primele experimente şi operaţii în care au fost folosiţi, ca instrument, roboţii. Acum, după un deceniu de cercetare, este de părere că această tehnologie nu mai este neobişnuită.
Alte echipe de cercetători de la Institutul din California au folosit nanotehnologia pentru a construi o serie de roboţi microscopici polimerici acoperiţi cu o proteină. În plus, lipidele folosite la transportul altor substanţe medicale ajung la celulele canceroase şi distrug tumoarea.
Cum funcţionează nanotehnologia?
Oamenii de ştiinţă din Institutul de Tehnologie din California, au observat că după ce nanoparticulele antitumorale identifică celulele canceroase, pătrund în interiorul acestora. Apoi se dezintegrează şi eliberează cantităţi de ARN. În prima fază a studiului din cadrul Institutului de Tehnologie din California, doctorii şi cercetătorii au administrat pacienţilor cu diverse tipuri de tumori, cantităţi mici de nanoparticule antitumorale. Pacienţii au urmat tratamentul de 4 ori pe zi prin cale intravenoasă, timp de 21 de zile. O şedinţă de administrare a nanoparticulelor durează 30 de minute. După un timp de tratament, doctorii au observat că mostrele prelevate de la pacienţi au un rezultat încurajator. Nanoparticulele au reuşit să identifice tumorile canceroase şi au reuşit să se infiltreze în ele. Cercetătorii lucrează momentan la următoarea fază a proiectului, mai precis la cea care presupune vindecarea totală a pacientului.
Ce ne rezervă viitorul în domeniul nanotehnologiei şi ce vor mai putea face roboţii microscopici
Câţiva oameni au decis să gândească liber. Acesţia au în minte un nanocomputer plasat în creier care să ajute la îmbogăţirea capacităţilor mentale ale oamenilor. Acest sistem ar putea fi comparat cu un mijloc de stocare foarte mare sau ca o modalitate de a accesa ştiinţa. Ei ne promit că în câteva decenii am putea avea aşa ceva. De asemenea, e posibil ca, în viitor, să vedem secţii noi în cadrul facultăţilor de medicină, a spitalelor şi a clinicilor: “Biotronica”, “Nanorobotica”, “Neurocibernetica”. Toate aceste domenii vor revoluţiona medicina şi vor duce la eradicarea multora dintre bolile acestui secol.
articol preluat de pe e-mail
Terapia amuzantă
BANCURILE SĂPTĂMÂNII
.
* TRĂIASCĂ PRIETENIA ROMÂNO-MAGHIARĂ
Un român, în tren. Se relaxează, îşi scoate pantofii şi se încalţă cu o pereche de papuci, când observă: în stânga lui un ungur, în dreapta tot un ungur…
După un timp, românul, politicos, către unguri:
– Eu mă duc să iau o bere. Voi vreţi ceva?
Ungurul din stânga:
– Da, o Cola fără gheaţă.
După ce pleacă să aducă băuturile, ungurul din stânga ia un pantof al românului şi scuipă sănătos în el, după care… îl pune la loc. Aduce românul băuturile, după un timp îi întreabă din nou. De această dată, răspunde ungurul din dreapta:
– Da, o Cola cu gheaţă.
Pleacă românul, ia ungurul celălalt pantof şi face acelaşi lucru ca şi concetăţeanul lui. Înainte de ajungerea la destinaţie, se încalţă românul, îşi dă seama de situaţie şi se adresează politicos ungurilor:
– Mă întreb: oare când o să înceteze ura asta între români şi unguri? Când o să ne purtăm şi noi civilizat, fără să ne scuipăm în pantofi, fără să ne pişăm în Cola…?
.
* – A fost îngrozitor mamă, se plânge Mihaela. A trebuit să-mi schimb de patru ori locul la cinematograf.
– S-a legat vreun bărbat de tine?
– Până la urmă, da…
.
* Două lucruri extrem de dificil de realizat…!
1. Să pui ideile tale în capul altuia…
2. Să pui banii altuia în… buzunarul tău.
Cel care reuşeşte primul lucru se numeşte… PROFESOR!
Cel care reuşeşte pe al doilea se numeşte… BUSINESSMAN!
Cel care le reuşeşte pe amândouă se numeşte… SOŢIE!
Cel care nu reuşeşte nici una nici alta se numeşte… SOŢ.
.
* Bunico, bunico…
– Da, nepoţel drag!
– Îmi arăţi şi mie piciorul pe care zice tata că îl ai în groapă?
.
* Savanţii au descoperit ce vrea femeia!
Dar între timp aceasta s-a răzgândit…
.
* – Bună, dragă, am 38 de ani, sunt deputat de 10 ani şi sunt onest.
– Bună, dragule, eu am 30 de ani, sunt curvă de 15 ani şi sunt virgină!
.
* Scufiţa Roşie mergea spre bunica ei. Este prinsă şi violată de lupul cel rău. El o întreabă:
– Ce-ai să-i spui bunicii tale?
– Că m-am întâlnit cu tine şi m-ai violat de patru ori.
– De patru ori?, se miră lupul.
– Da! Sau te grăbeşti în altă parte?
.
* Un tip îşi conduce prietena acasă, noaptea, după discotecă. Ajunşi în poarta casei fetei, tipul se reazemă cu cotul în perete şi începe vrăjeala la greu. După vreo 15 minute se deschide uşa şi apare tatăl fetei, chior de somn:
– A zis nevastă-mea că se culcă ea cu tine, numai ia cotul de pe interfon.
.
* Un bătrânel se uită la penisul lui şi zice:
– Bine mă nesimţitule, ne naştem împreună şi murim pe rând?!?!
.
* Instructorul de paraşutism:
– După ce săriţi, număraţi până la 50 şi trageţi de inel. Ardelenii să numere doar până la 3!
.
* Un băiat fură mere dintr-o grădină. Vine paznicul, îl vede, iar după ce-l prinde, îl ţine strâns de “locul sensibil” şi îl interoghează:
– Cum te cheamă, tinere?
Băiatul tace. Paznicul strânge pumnul mai tare:
– Cum te cheamă?, te-am întrebat.
Iarăşi linişte. Paznicul strânge cu toată puterea, mai-mai să crape ouăle băiatului:
– Pentru ultima oară te întreb, cum te cheamă?
– Ion, spune încetişor băiatul.
– Şi de ce ai tăcut până acum?
– Îs mut…
.
* – Bună iubitule! Ia zi, cu ce ai vrea să mănânci cartofii, diseară?
– Păi, cu carne, bineînţeles!
– Ştiam eu! De aia am luat chips-uri cu bacon!
.
* La raportul batalionului de luni dimineaţă, colonelul ordonă ca cei care s-au îmbătat sâmbătă să iasă din formaţie. Nimeni nu face un pas în faţă. Colonelul ordonă să facă un pas în faţă cei care s-au îmbătat duminică. Din formaţie se desprinde un tânăr locotenent:
– Bravo mă, zice colonelul, noi doi mergem la “refacere”, restul la instrucţie!
Cele 4 întâlniri cu moartea
Sunt sigur că mulţi dintre noi am avut ocazia să trecem milimetric sau la secundă pe lângă moarte. Uneori suntem conştienţi de acest lucru şi-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scăpat de nenorocire, dar de cele mai multe ori nu ne dăm seama şi tratăm cu zâmbete evenimentul. Zilele acestea mi-am făcut inventarul unor astfel de incidente şi mi-am dat seama că numărul momentelor în care era să închei brusc această viaţă, au fost patru. De atâtea ştiu eu, dar sunt convins că au existat și altele, pe care nu le-am sesizat pentru a le cresta pe răbojul vieţii.
Prima dată era să mă sting la frageda vârstă de şase luni, când eu şi alţi 20 de copii din localitate am contractat poliomelita. Pe atunci nu se făcea vaccin preventiv şi nici nu se ştia prea mult de această cumplită boală. Când am fost consultat de un medic ceva mai competent, mi-a dat slabe şanse de a mai trăi. De altfel, în câteva zile au decedat jumătate dintre cei infestaţi, iar azi mai suntem în viaţă doar trei. Pot să spun că am fost un norocos şi pentru asta trebuie să-i mulţumesc mamei şi medicilor care au luptat alături de mine.
A doua cumpănă a vieţii mi s-a întâmplat în al doilea an de şcoală profesională, pe şos. Pantelimon din București, la un internat de băieţi. Aveam o cameră de baie cu 12 duşuri şi o singură vană. Când primeam apă caldă ne înghesuiam cu zecile, ca în armată, să prindem un loc sub duş, dar mai ales în vană, unde nu erai în pericol să se termine brusc apa şi să rămâi cu săpunul pe tine. În seara aceea am avut noroc şi am pus stăpânire pe cada plină cu apă caldă şi curată. Doar că a intervenit iar un incident nefericit: la duşuri nu mai curgea decât apă fierbinte şi ceilalţi nu puteau să se spele. Un deştept s-a gândit să lase apa să curgă până se termină cea clocotită. Am fost invitaţi cu toţii să ieşim afară, pentru a nu ne asfixia din cauza aburilor. Dar eu nu voiam să pierd dominaţia asupra căzii şi îmi puneam speranţa în geamul deschis de lângă mine. Mare greşeală! Când camera de baie s-a umplut de aburii fierbinţi, am încercat să respir scoţând nasul printre gratiile strâmte, dar aerul proaspăt era împins de cel fierbinte şi am simţit că-mi pierd cunoştinţa. Ţipetele mele disperate au fost auzite de un coleg care trecea din întâmplare prin spatele clădirii, iar el i-a alertat pe ceilalţi. După ce au oprit apa şi s-a risipit aburul lăptos, m-au scos pe braţe în aerul revigorant. Pentru salvarea mea se cuvine să-i mulţumesc Cerului şi colegului care a dat alarma.
Al treilea moment în care am fost la câteva clipe de a da în primire, s-a întâmplat în acelaşi an ca precedentul. Eram în Cişmigiu, la colţul şahiştilor, şi jucam o partidă sub un copac înalt şi umbros. Pe lângă noi, jucătorii, mai erau patru chibiţi, cum se întâmplă de obicei. Cerul a început să se întunece şi prietenul meu mi-a sugerat să mergem la tramvai până nu se porneşte ploaia. La început m-am opus, dar am cedat insistenţelor lui şi am pornit spre staţie. Nu au trecut decât câteva secunde şi am auzit o bubuitură puternică, urmată de ţipetele celor din jur. Când ne-am întors privirea, am văzut o scenă demnă de filmele de coşmar: toţi cei patru chibiţi care au rămas la adăpostul copacului erau la pământ, iar unii luaseră foc. Trăsnetul îi lovise în plin şi doi au murit pe loc. Dacă nu mă convingea prietenul meu să plec, probabil că nu mai apucam să mai joc vreo partidă de şah.
Ultima atingere a morţii am simţit-o în anii ’80, în drumul spre Marea Neagră. Eram în Trabant şi mă apropiam de Braşov. În faţa mea rula un TIR încărcat cu buşteni pe care încercam de multe minute să-l depăşesc, doar că drumul era în pantă şi serpentinele se ţineau lanţ. La o curbă mai largă, dar tot fără mare vizibilitate, văd că şoferul scoate mâna pe geam şi-mi face semn să trec înainte. Având încredere în profesionalismul lui, am accelerat şi am ajuns curând să-l dublez. Atunci am văzut un alt TIR, care venea din faţă cu faza lungă aprinsă şi claxonând continuu. Mintea îmi spunea că până aici mi-a fost, nu aveam cum să evit coliziunea frontală care m-ar fi făcut zob. Totuşi, am tras cât de mult s-a putut către primul autovehicul şi am închis instinctiv ochii. Dar minune! Nu am simţit nici o izbitură şi luminile ce mă orbeau au dispărut. Am deschis ochii cu uimire şi am redescoperit şoseaua liberă. Nici azi nu-mi explic cum a reuşit să se strecoare TIR-ul pe lângă mine, deşi drumul era îngust şi prăpastia aproape. Acelui şofer îi datorez continuarea vieţii mele.
De atunci au trecut câteva decenii şi nu reţin să fii trecut prin alte cumpene. Poate că vârsta mă face mai grijuliu şi evit să mă arunc orbeşte în aventuri prea riscante. Sau poate că “cineva, acolo sus, mă iubeşte”.
racoltapetru6 