Din nefericire, soarta m-a lipsit de binecuvântarea copiilor care să-mi poată spune tată. Aţi crede că acest fapt mă face să socotesc ziua de azi, 1 Iunie, Ziua Copilului, o zi obişnuită de sâmbătă. Doar că eu simt o afinitate pentru această sărbătoare ce simbolizează inocenţa şi exuberanţa copilăriei. Chiar dacă nu am avut parte de un sufleţel care să-mi poarte numele, nu mă simt nefericit, ci în sinea mea consider că toţi copiii care mă înconjoară şi mă fac să mă simt mereu tânăr, sunt şi ai mei.

Locuiesc lângă o şcoală şi în fiecare dimineaţă când trec pe lângă ea, încetinesc pasul pentru a-i privi şi a-i compara cu ceea ce eram şi eu la vârsta lor. Mulţi mă salută politicos şi chiar intru în vorbă cu ei. Unii vin cu aproape o oră înainte de începerea cursurilor – din cauza distanţei mai mari, a mijloacelor de transport – şi am timp să-i descos despre note şi preocupările din timpul liber. Dialogul cu ei mă teleportează în trecut şi fac involuntar comparaţii, în sinea mea.

Ca şi atunci, sunt copii silitori şi unii care nu-i prea atrage învăţătura, dar nu se ştie niciodată care din ei va izbândi cu adevărat în viaţă. Spre plăcuta mea surpiză am constatat la ultimul concurs de şah, prilejuit de Zilele Oraşului Seini, că mulţi dintre prichindei au prins ceva interes pentru jocul minţii. În aceste vremuri, când computerele şi smartphon-urile fac numeroşi prizionieri, sunt încă destui copii care au învăţat să se instruiască prin acest joc. Au avut rădarea şi timpul necesar să prindă mişcările unui sport-artă care îţi şlefuieşte mintea şi te ajută să-ţi organizezi viaţa.

De când suntem copii mici ne place să ne jucăm. Ţin minte că mă rugam zile în şir de părinţi ca să-mi cumpere câte un joc nou, pentru a atrage alţi băieţi şi fete la mine şi a avea cu cine să petrec momente plăcute jucând “Nu te supăra frate”, “Piticot”, “Păcălici”, construind cu cuburi şi lego. Se zice că acum ar trebui să fim maturi şi să ne ocupăm de lucruri serioase. Să lăsăm în seama copiilor joaca şi învăţătura. Poate că aşa e firesc, dar înseamnă că eu nu m-am maturizat. Şi nici nu cred că mă voi maturiza vreodată. Îmi place şi astăzi compania copiilor, să vorbesc şi să mă joc cu ei.

Se mai spune că fiecare din noi încă mai purtăm în adîncul sufletului un temperament de copil. Doar că unii nu îi dau voie să se elibereze niciodată, ca şi cum ar fi o dovadă de infantilism. Eu vă îndemn să-l lăsaţi să se exprime şi astfel veţi retrăi sentimente pe care le-aţi reprimat atâta timp. Daţi voie copilului din dumneavoastră să iasă la iveală şi să se alăture altor suflete de copii. Faceţi-o cât mai des şi astfel sufletul vă va rămâne tânăr până la moarte. Iar dacă nu sunteţi obişnuit cu astfel de ieşiri exuberante, încercaţi măcar azi, când e ziua celor de mâine.

Apropiaţi-vă de copiii care sunt în jurul dumneavoastră şi încercaţi să-i înţelegeţi. Marea lor majoritate nu au mari pretenţii. Cer doar iubire şi atenţie. O jucărie nouă şi un partener de joc. Nişte părinţi care să-i asculte şi să-i înţeleagă. Şi prieteni buni. Să nu uităm să fim şi noi copii! La Mulţi Ani tuturor!