Se spune că veşnicia s-a născut la sat, iar la ţară timpul stă pe loc. Cu această credinţă în suflet mă întorc uneori în localitatea în care m-am născut şi am copilărit. Dar ea îmi este contrazisă frapant de casele care sau schimbat mult, iar altele chiar au dispărut complet, făcând loc unor adevărate palate în miniatură. Totuşi, ochii mei flămânzi caută orice vestigii ale trecutului, de care să se agaţe şi să poată recreea amintirile atât de dulci ale prunciei.

Mai sunt câteva clădiri care s-au încăpăţânat să reziste unui alt veac, câţiva pomi bătrâni ce mai înverzesc încă, şanţul de la marginea drumului care mai poartă apa în exces, şi strada. Acel mic univers cu care am făcut cunoştinţă la prima evadare din curte şi pe care o numeam cu toţii uliţă. Acel loc în care am cunoscut alţi copii şi unde am avut primele aventuri. Drumul prăfut în verile călduroase şi plin de noroi în timpul ploilor. Fâşia albă şi cu mici derdeluşuri ad-hoc pe care ne dădeam cu sania în timpul iernilor îmbietoare.

Eram un pici speriat când mi-am făcut intrarea pe uliţa înţesată de copii gălăgioşi şi cu state vechi pe acel teritoriu. La început priveam cu gura căscată tot ceea ce se petrecea pe acea scenă imensă stăpânită de cete de băieţei şi fetiţe. Fiecare grup avea media lui de vârstă şi, bineînţeles, vedetele lui. Nu mi-a fost greu să mă integrez într-unul şi de atunci uliţa era primul şi ultimul loc în care voiam să fiu zilnic. Chiar şi mesele le luam în fugă şi de multe ori fugeam cu pâinea în mână pentru a nu pierde vreun spectacol al străzii, oricare ar fi el. Ba chiar îmi făcusem obiceiul ca gustările să le iau pe uliţă, spre necazul mamei care trebuia să-mi aducă o felie de pâine unsă cu ulei sau untură. Nu conta că se aşternea praful dens pe ea, sau că uneori o mai scăpam pe jos; rămânea cea mai delicioasă masă de peste zi.

Jocurile de pe uliţă ne acaparau mereu, deşi erau mereu aceleaşi şi nu dispuneam de mari dotări, ca și cele din ziua de azi. De cele mai multe ori ne jucam “leapşa” sau fugăream câte un cerc cu ajutorul unei sârme, ambele găsite în vreo groapă de gunoi. Dacă găseam şi vreo minge spartă încingeam un fotbal de nu ne mai distingeam de praful ridicat. Cine era mai înstărit şi avea o trotinetă putea să-şi dea ifose fiindcă era invidiat de toţi cei din jur. Alteori fugeam cu toţii după câte o căruţă, alături de câinii de pe stradă, şi încercam să ne agăţăm de ea. Rareori, când zăream o maşină, priveam cu gurile căscate şi încercam să prindem din mireasma fumului care ieşea din toba de eşapament.

Către seară ieşeau mamele disperate să-şi adune odraslele de pe uliţa pe care se lăsa întunericul şi liniştea. Era greu să-i convingă cu vorba bună şi uneori trebuia să apeleze la câte o nuieluşă pentru a-i desprinde din cete. Noi ne despărţeam cu regret unii de alţi, dar cu promisiunea că a doua zi distracţia va fi şi mai mare.

Această nostalgie mă încearcă acum, la revederea uliţei din satul meu natal. Mă uit de-a lungul ei şi tot aştept să prindă din nou viaţă, aşa cum o făcea în trecut. Într-un târziu văd un grup de vreo şapte copii, cam de zece ani. Sunt cu toţii pe biciclete şi merg în şir indian pe marginea drumului. Se opresc ca la comandă la chioşcul din colţ şi îşi cumpără snacks-uri, sucuri sau sandvişuri. Cel mai mărişor scoate un telefon mobil şi vorbeşte cu cineva. Apoi pornesc din nou, la sugestia acestuia.

În zadar mai stau şi sper să se umple din nou uliţa. Ici şi colo îşi face apariţia scurtă câte un pici sau un copil mai mare, dar el dispare curând în vreo curte. Trebuie să fiu mai realist şi să-mi dau seama că nici copiii nu mai sunt aşa de mulţi ca pe vremea mea. Iar cei care sunt, se uită la televizor sau se joacă pe calculator. Au apus acele vremuri şi nici oamenii nu mai sunt la fel. Doar gropile de pe uliţa mea au rămas parcă la fel de multe şi la fel de adânci. Şi praful.