Oamenii muncesc în general prea mult pentru a mai putea fi ei înşişi. Munca este un blestem. Iar omul a făcut din acest blestem o voluptate. A munci din toate forţele numai pentru muncă, a găsi o bucurie într-un efort care nu duce decât la realizări irelevante, a concepe că te poţi realiza numai printr-o muncă obiectivă şi neîncetată, iată ceea ce este revoltător şi ininteligibil.

Munca susţinută şi neîncetată tâmpeşte, trivializează şi impersonalizează. Ea deplasează centrul de preocupare şi interes din zona subiectivă într-o zonă obiectivă a lucrurilor, într-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se mai interesează atunci de destinul său personal, de educaţia lui lăuntrică, de intensitatea unor fosforescenţe interne şi de realizarea unei prezenţe iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevărată, care ar fi o activitate de continuă transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de ieşire din centrul fiinţei. Este caracteristic că în lumea modernă munca indică o activitate exclusiv exterioară. De aceea, prin ea omul nu se realizează, ci realizează…

Faptul că fiecare om trebuie să aibă o carieră, să intre într-o formă de viaţă care aproape niciodată nu-i convine, este expresia acestei tendinţe de imbecilizare prin muncă.

Să munceşti pentru ca să trăieşti, iată o fatalitate care la om e mai dureroasă decât la animal. Căci la acesta activitatea este atât de organică, încât el n-o separă de existenţa sa proprie, pe când omul îşi dă seama de plusul considerabil pe care-l adaugă fiinţei sale complexul de forme al muncii. În frenezia muncii, la om se manifestă una din tendinţele lui de a iubi răul, când acesta este fatal şi frecvent. Şi în muncă omul a uitat de el însuşi. Dar n-a uitat ajungând la naivitatea simplă şi dulce, ci la o exteriorizare vecină cu imbecilitatea.

Prin muncă a devenit din subiect obiect, adică un animal, cu defectul de a fi mai puţin sălbatic. În loc ca omul să tindă la o prezenţă strălucitoare în lume, la o existenţă solară şi sclipitoare, în loc să trăiască pentru el însuşi – nu în sens de egoism, ci de creştere interioară – a ajuns un rob păcătos şi impotent al realităţii din afară.

Ideea din spatele citatului este că munca în exces diminuează personalitatea umană, cu cât munceşti mai mult, cu atât te transformi mai mult într-un automat, robot. Ţi se diminuează sau chiar dispare timpul să-ţi pui întrebări, să gândeşti, timpul destinat contemplaţiei, artei, amicilor, persoanei iubite, adică exact ceea ce ne defineşte ca oameni.

Viaţa ţi se petrece într-o rutină obositoare (de la a da cu sapa, până la aduna cifrele într-un cabinet de contabil şi chiar până la a preda aceeaşi materie, ani de-a rândul, elevilor de aceeaşi vârstă), pe care când o termini, nu mai poţi face altceva decât să dormi, pentru a o putea lua de la cap a doua zi…

Munca în exces dezumanizează şi de aceea e imperativ să vedem munca cel mult ca pe un rău necesar, ce trebuie evitat sau scurtat ori de câte ori avem ocazia, dacă vrem să ne păstrăm integritatea fizică şi sănătatea mintală.

În consecinţă, repet că cei care umblă după plăceri scumpe, chiar dacă au, uneori, un mic plus de satisfacţie dintr-o mâncare luată la un restaurant de lux, faţă de cea luată la cantină, sunt per total în pierdere, dacă au făcut nesăbuinţa să muncească pentru a avea banii pentru respectiva distracţie.

Emil Cioran