Filmul, această dulce evadare din realitate, m-a fascinat dinainte de a cunoaşte tainele literelor şi a cifrelor. De cum am reuşit să mă deplasez, printre primele locuri pe care le vizitam ades, era sala de cinema veche, cu podele de lemn vechi, ce scârţâiau la fiecare pas de om matur. Dar eu eram un copilandru mititel ce se furişa printre picioarele controlorului de bilete şi apoi printre scaunele din faţă ale sălii întunecate, cu iz de aer închis. De acolo priveam fascinat ecranul ce aducea în faţa mea lumi necunoscute şi magice în care totul era posibil. Îmi imaginam dialogurile şi povestea putea căpăta orice sens voiam eu şi de fiecare dată era altul decât la vizionarea anterioară.

Când am mai crescut şi am învăţat să citesc, pasiunea pentru marele ecran s-a amplificat – dacă se mai putea – şi nu scăpam niciodată prilejul să văd un film, indiferent pe ce temă. Le-am descoperit apoi şi la televizor, unde aş fi rămas ore în şir cu privirile acaparate de cutia magică. Îi consideram pe actori nişte super-eroi iar pe regizor adevăraţi zei care-i manipulau după propria voinţă. Le cunoşteam numele, biografia şi aveam zeci de poze într-un album imens care-i înfăţişa în diferite ipostaze şi le descria viaţa de zi cu zi prin articole decupate din diferite reviste de specialitate (în special revista ,,Cinema” şi almanahuri).

De atunci, din primii ani de şcoală generală, am vrut să mă fac regizor de film. A fost prima mea opţiune şi a ţinut până la majorat, când am devenit mai realist şi ambiţia mea mi se părea prea greu de satisfăcut. Dar pasiunea pentru filme nu mi s-a estompat deloc: chiar şi azi văd câte două-trei filme zilnic.

Prin acest preambul poate veţi înţelege admiraţia mea pentru cei care fac filme, pentru actori, scenarişti şi regizori. Iar dintre cei din urmă, nu am cunoscut un altul mai mare la noi în ţară precum era inegalabilul Sergiu Nicolaescu. De fapt el era ridicat la puterea a treia, fiindcă îi întruchipa pe toţi cei mai sus pomeniţi: un actor cu şarm, un scenarist inspirat şi regizor talentat. Nu-mi place să fac comparaţii cu alţi monştrii sacri ai marelui ecran din alte ţări, mai ales de peste ocean, dar cei care obişnuiesc să caute asemănări, ar putea zice că Sergiu Nicolaescu a fost un Clint Eastwood al României.

Nu sunt sigur că am reuşit să-i văd toate filmele, dar fiecare din ele era pentru mine o minunată descoperire ce-mi lăsa în minte o experienţă nouă şi plăcută. Începând de la filmele lui istorice, continuând cu cele poliţiste şi pline de suspans şi apoi dramele melancolice şi impregnate de patima iubirii, înfăţişată în diferite forme şi situaţii.

Pelicula vieţii lui Sergiu Nicolaescu s-a întrerupt ieri, dar peliculele pe care le-a imprimat el cu atâta profesionalism vor rămâne mereu vii şi ne vor încânta de câte ori vom voii noi. Filmele îi poartă amprenta unică şi nimeni nu poate să-l copieze sau să-l imite. Se afirmă cu succes noi regizori pe firmamentul cinematografiei româneşti, care sunt apreciaţi din ce în ce mai mult şi peste hotare. Toată admiraţia mea pentru ambiţia şi talentul lor pe care-l descopăr şi-l urmăresc cu interes. E bine că măcar în acest domeniu ne facem cunoscuţi şi respectaţi, la câte deziluzii avem în alte privinţe. Marea mea speranţă este că voi apuca să prind momentul când vom lua şi noi un Oscar. Pentru mine ar depăşi chiar şi valoarea unei Cupe Mondiale la fotbal.

Dar până atunci, pot să afirm cu certitudine că Sergiu Nicolaescu a fost cel mai bun şi mai prolific regizor din istoria cinematografiei româneşti. El a contribuit fundamental la creşterea valorii producţiilor naţionale, impulsionând astfel o pleiadă de alţi confraţi mai tineri să ridice ştacheta, să diversifice temele, să la actualizeze pentru a se putea afirma. Era aşa cum spun marii actori care au jucat sub îndrumarea lui: un om exigent şi perfecţionist. Iar această perfecţiune o putem sesiza în toate cele peste 60 de producţii apreciate chiar şi peste hotare.

Înainte de a muri s-a retras din politică sperând totuşi că mai are câţiva ani pentru a-şi realiza proiectele în lucru. Îi era tare dragă meseria de regizor şi spera să moară cu mâna ridicată şi cu vocea-i hotărâtă care să strige : STOP CADRU! E singurul lucru care nu i-a ieşit aşa cum a vrut el. Corpul –  acel ambalaj perisabil care găzduieşte sufletul –  nu i-a mai urmat dorinţa şi i-a întrerupt elanul rămas nealterat. Acel corp nu l-a mai ascultat, aşa cum l-a ascultat pâna la vârsta de 82 de ani, şi aşa cum îl ascultau cei de pe platoul de filmare.

Astfel s-a mai dus un ,,magician” al artiştilor români din generaţia care ne-au făcut viaţa mai frumoasă, mai uşor de suportat. Din păcate se sting din ce în ce mai des şi rămân tot mai puţini. Lucesc în urma lor doar stelele imprimate pe trotuar, care le poartă numele. Ne vom duce şi noi să-i întâlnim şi poate că vor juca pentru noi în lumea de dincolo, cu acelaşi talent şi pasiune. Până atunci nu ne rămâne decât să le mulţumim pentru că au existat şi fiindcă au fost atât de minunaţi!

Dumnezeu să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu! Dumnezeu să-i odihnească pe toţi!