În ultimele două decenii am reuşit să intrăm şi noi în rândul ţărilor înzestrate. Acum putem fi liniştiţi: avem şi noi şomerii noştrii, oameni ai străzi care dorm în canale sau în cutii de carton, faliţii noştrii – cum spunea marele Caragiale – dar şi miliardarii noştri, care de multe ori sunt sinonimi cu parveniţii. Acei oportunişti care au ştiut să speculeze ocaziile oferite de lipsa sau ineficienţa unor legi, pentru a cumpăra ieftin şi a vinde scump sau pur şi simplu a acapara nişte bunuri, devenind astfel bogaţi peste noapte.Şi, ca tot ce ne-a lipsit atâta vreme, această specie de parveniţi a proliferat făcându-ne pe noi parcă mai înzestraţi în această privinţă.

Sunt mulţi şi avizi în etalarea cât mai agresivă a bunurilor pe care au reuşit să le acumuleze. Îi vedem la televizor cu ghiuluri imense de aur pe degete, cu ceasuri aurite de zeci de mii de euro, cu maşini scumpe ce ies din curţile unor vile cu suprafeţele unui teren de fotbal, iar trofeul suprem sunt piţipoancele cât mai tinere, pe care unii le împrospătează periodic cu nonşalanţă.

De obicei sunt nişte cretini care abia dacă au reuşit să-şi ia diploma de bacalaureat şi care pocesc sistematic limba maternă. Dar privirea lor e arogantă şi atitudinea dispreţuitoare faţă de cei care nu poartă un costum de firmă, iar când vor să-şi arate credinţa şi dărnicia, o fac cu mare tam-tam, în văzul camerelor de luat vederi, cu expresia mai mult sau mai puţin voalată: “luaţi şi voi nenorociţilor!”

Ei trăiesc în alte sfere şi privesc de sus norodul care se zbate pentru pâinea de zi cu zi. Ei au trecut în alt nivel şi ţintesc acum cât mai multă putere şi publicitate care să le mângâie orgoliul nemăsurat. Îşi investesc banii în scaune parlamentare, în funcţii cu putere de decizie care să poată afecta cursul economiei, a societăţii şi, în final, a istoriei naţionale. Astfel am ajuns să fim conduşi de o şleahtă de parveniţi care sunt cu totul paraleli cu cultura sau tehnocraţia, mai mult ca necesară în această perioadă grea.

Tot pe ei îi vedem şi pe scările tribunalelor sau chiar ocupând temporar câte o celulă de lux, dar cu veşnica motivaţie că acuzaţiile care li s-au adus sunt de ordin politic. E drept că rar se întâmplă să-şi primească pedeapsa pentru faptele comise, căci în orice instituţie şi la orice nivel s-a văzut şi dovedit că banul e cel care influenţează deciziile finale, fie ele chiar şi judecătoreşti. Dar dacă, printr-o minune sau prin ilegalităţi prea evidente pentru a fi muşamalizate, un astfel de speciment ajunge să fie condamnat la închisoare cu executare, el va ieşi curând cu studii completate în şcoala penitenciarului. Va reveni în funcţii de conducere, pentru că –  nu-i aşa? –  la noi, de la parlamentar la puşcărie şi invers, e un drum foarte scurt şi cât se poate de firesc.

De acolo, din vârful lanţului trofic, înconjurat de paparazzi care-i sorb cuvintele din gură, va continua să susţină inepţii, să-i denigreze pe toţi cei care nu-i aduc osanale, să se laude cu puterea şi bogăţia. Ne putem intersecta cu el pe şosele, sau să-l întâlnim, dacă ne dă mâna, prin vreo staţiune de cinci stele. Dacă sunteţi un om decent şi nu purtaţi un costum Armani, asortat cu accesoriile unui bulibaşă, nu aveţi şansa să fiţi tratat cu respect. El te citeşte imediat după cum arăţi şi nu dă două parale pe ceea ce ai în cap.

Pe lângă aurul pe care-l etalează obsesiv, parvenitul vrea să arate că e şi cult. De aceea cumpără tablouri renumite, după consultarea în prealabil a unui specialist. Chiar dacă nu le înţelege şi nu pricepe de ce costă atât de mult nişte “mâzgălituri”, el le afişează pe pereţi în văzul tuturor, pentru a face şi în acest fel impresie. Păi, dacă e la modă…

E la modă să se meargă la munte, că e iarnă şi mulţi profită de zăpada de acolo. Păi, dacă e la modă, hop şi el – să fie văzut de “înalta societate”, de camerele de luat vederi, să apară la televiziuni şi să-l vadă toată naţia cum se plimbă el cu mâinile la spate şi cu nasul pe sus. Ce contează că habar n-are să schieze, că-i e frică să se dea cu sania; principalul e că e acolo unde se filmează. Acolo unde e şi preşedintele ţării, primul ministru şi alţi demnitari care sunt asaltaţi de reporteri.

Unii nu suportă publicitatea şi sunt deranjaţi de întrebările agasante ale cucoanelor cu microfon. Ar vrea să facă ei lista cu întrebări şi să fie interogaţi doar când le convine. Adică atunci când au cu ce să se laude sau când vor să atragă electoratul. În rest, ciocul mic! Democraţie, democraţie, dar nici chiar aşa! Doar n-o să lase presa să se creadă egală cu cele din alte ţări, mai evoluate.

Chiar şi aşa, presa a încurcat multe socoteli şi a contribuit decisiv la aducerea în faţa justiţiei a multor şefi ce se credeau intangibili. O fi având şi ea păcatele ei, dar măcar ne face să vedem mai clar cu ce tare a societăţii ne confruntăm. Iar cei vinovaţi, parveniţii naţiunii, se tem de mass-media, atunci când pune prea multe întrebări. Mai ales dacă acestea sunt justificate. Cum ar fi aceea dacă un anumit personaj de acest gen – exemplul cel mai elocvent – are pregătirea necesară pentru comisia legislativă a parlamentului în care a fost ales. Să fii văzut atunci ce izbucnire de furie incontrolabilă! Din fericire s-a limitat doar la iniţierea unor injurii, dar dacă nu ar fi fost camerele de luat vederi, sunt sigur că ar fi altoit-o pe impertinenta care a îndrăznit să-i pună o astfel de întrebare. Doar el are studii făcute după gratii – chiar dacă pentru prea scurt timp –  şi ştie cum vine treaba.

Chiar mă gândesc ca legile toate să fie făcute doar de cei care au făcut puşcărie. Poate ar fi mai potrivite cu realităţile din societatea noastră. Dar pentru asta ar trebui să fie băgaţi cu toţii, pentru o perioadă cât mai lungă, după gratii. Sunt sigur că fiecare are “un mort în debara”, o fărădelege de ascuns, iar pe de altă parte nu li s-ar simţi prea tare lipsa. Parol!