Pianul mut

– Enescu n-a murit acasă, ci într-o cameră de hotel, un amănunt puţin cunoscut, chiar de specialişti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

– Chiar înaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindcă starea sa de sănătate se înrăutăţise considerabil, Marcel Mihailovici şi cu Yehudi Menuhin au complotat să-l instaleze la Valee aux Loups, în fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin şi-a asumat toate cheltuielile şi s-a ocupat până şi de instalarea unui pian. Numai că Enescu a refuzat delicat, căci ar fi însemnat să plece acolo fără soţia sa. Mai târziu, tot Menuhin a vrut să-i instituie un fel de pensie viageră, ştiindu-se faptul că nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari câştiguri. Dar şi pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totuşi, fiindcă sănătatea i se agrava tot mai mult, ca să se poată bucura de unele avantaje, cum ar fi infirmiera, mâncare gratuită şi altele, Enescu a fost mutat din locuinţa personală din Rue de Clichy 26 (care nu avea decât două camere mici şi o baie pe care o foloseau şi ca bucătărie), într-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei români, care îl luaseră în proprietate, aducându-l la categoria de 4 stele. Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la stradă, în apartamentul cu nr. 40, care avea două camere mari, hol şi sală de baie. Impresionat de suferinţa lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispoziţie gratuit, i-a asigurat şi personalul auxiliar, ba, fără ştirea lui Enescu, i-a plătit şi consultaţiile medicului cardiolog. Se spune că infirmiera – româncă – era plătită de însăşi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fără ştirea lui. În cameră, prietenii i-au adus un pian cu coadă, la care însă Enescu n-a putut niciodată să cânte. Ii cântau aproape toţi cei care îl vizitau, ca să-i mai aline suferinţele.

– Cum vă explicaţi fascinaţia extraordinară pe care a exercitat-o toată viaţa maestrul asupra mai tânărului Yehudi Menuhin?

– În 1926, la Paris, micul Menuhin, în vârstă de zece ani, i-a fost prezentat maestrului Enescu pentru lecţii. După ce l-a ascultat cântând Simfonia spaniolă de Lalo, Enescu a exclamat: “Ce naiba vreţi să-l mai învăţ?” Şi s-a întors în ţară. Familia Menuhin, sosită de peste ocean, îşi dorea însă atât de mult aceste lecţii, încât şi-a luat casă la Paris pentru a-l aştepta pe Enescu să revină din România. Curând, au început lecţiile la Bellevue. Lecţii pentru care Enescu nu a luat niciodată bani. Nu greşesc dacă aş spune că între ei se înfiripase o relaţie de-a dreptul părintească. Menuhin a fost “copilul” lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porţi muzicale, ci i-a dezvăluit o lume fabuloasă, mustind de spiritualitate: l-a chemat în România, de care Menuhin a rămas definitiv fascinat. 40 de ani mai târziu, Menuhin a scris o carte despre experienţa lui românească. Dar ca să înţelegem mai bine ce a însemnat Enescu pentru el, iată propriile cuvinte: “Enescu m-a subjugat înainte de a răsuna prima notă. Chipul său, atitudinea sa, părul negru, întreaga făptură, afirmau parcă, sus şi tare, că aveai în faţă un om liber, puternic, neîncătuşat de nimic, înzestrat cu spontaneitate, cu geniul creator, cu înflăcărare. Iar muzica lui, când a început să cânte, avea o incandescenţă care depăşea tot ceea ce întâlnisem până atunci”. I-a purtat o neţărmuită dragoste şi l-a sprijinit enorm în ultimii ani ai vieţii. Nu cred să existe un exemplu mai puternic de devotament şi dăruire în relaţia maestru-discipol în toată istoria muzicii.

Sobiţa cu petrol

– Cum s-au scurs ultimele lui zile? Ştia că nu mai are mult de trăit?

– Cu 36 de ani înaintea morţii, Enescu a avut o stranie premoniţie, pe care o povesteşte Zoe Cămărescu în “Amintirile” sale. Venise obosit şi înfometat să supeze la tante Olga Duca, era cam frig în salon şi se aprinsese o sobiţă cu petrol. Întinzându-şi mâna să se încălzească şi parcă având o viziune, a spus: “Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateaux”. “Voi sfârşi şi eu la fel, bătrân paralizat, senil”. Şi totuşi, a rămas lucid până în ultima clipă. În seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a întrebat, în şoaptă, în camera de alături: “Est-ce qu’il est encore lucide?”. “Mai e lucid?”. Enescu a auzit şi a făcut imediat un calambur, răspunzând: “Luci… de Lammermour”, adică “Lucia de Lammermoor” (operă de Donizetti). Puţin după aceea, în dimineaţa zilei de 4 mai, a închis ochii.

– Cine l-a vegheat până în clipa morţii?

– În clipa în care a murit, înăuntru nu era decăt infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, că în ajunul morţii, a trecut să-l vadă şi Regina Belgiei. A murit noaptea şi nu a avut lumânare aprinsă la căpătâi.

– Cum se explică absenţa celei pe care a iubit-o atât: soţia lui?

– Măruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a îngrijit de el niciodată, pretextând că ea nu se pricepe la îngrijiri medicale şi nici la gătit. De altfel, Măruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cât a iubit-o Enescu pe ea. Să nu uităm că, încă de când se iubeau făţiş, în ciuda căsătoriei sale cu Mişu Cantacuzino, ea s-a încurcat cu Nae Ionescu, rănind grav sentimentele lui Enescu. Iar de căsătorit cu el s-a căsătorit doar după ce soţul ei a murit într-un accident de automobil. Avea o fire mondenă, materialistă, dornică de pătrundere în cercurile înalte. Enescu a iubit-o, însă, fără margini.

– În încheiere, să mai elucidăm un mister. Se spune că trupul neînsufleţit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniştii români, de la Hotel Atala. E adevărat.

– E adevărat. Situaţia a fost limpezită de Măruca. Imediat ce a aflat, dimineaţă, că Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, făcut la rugămintea ei, prin care o instituia ca legatară universală, anulând orice document anterior. Mai târziu, doi membri ai Ambasadei României la Paris s-au prezentat la hotel, cerând proprietarului să li se predea corpul lui Enescu, argumentând că face parte din patrimoniul României. Măruca i-a lămurit că Enescu plecase definitiv din ţară din cauza regimului totalitar şi că nici prin gând nu-i trecea să se întoarcă în patrie. Numai că, nesatisfăcuţi, trimişii Ambasadei au rămas la hotel şi au început să dea târcoale. Mărucăi i-a fost teamă să transporte coşciugul la Biserica Română din Paris, ca să nu fie răpit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat poliţia ca să stea de pază. Într-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost înhumat, cu slujbă religioasă, la cimitirul “Pere Lachaise”, pe aceeaşi “stradelă” cu Georges Bizet. Pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955. Din păcate, nici o menţiune că a fost român!

Preluare din Formula As

A fost singurul muzician român căruia i se poate aplica fără nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor şi un excepţional profesor de muzică, Enescu e azi pentru lumea întreagă o personalitate uriaşă. Numele lui rostit cu veneraţie în Occident ne-a redat mândria de a fi români. Din păcate, Enescu a părăsit România în 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vieţii sale, marcaţi de boală şi de un dureros exil sufletesc, rămân, astăzi, pentru cei mai mulţi români, un mister. Unde, cum, când şi de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist în viaţa şi opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia.

Cu vaporul, la Paris

– De ce a plecat Enescu din ţară? Ştia că nu se va mai întoarce?

– Enescu a părăsit România în toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie să plece, era foarte legat de locurile lui. Dacă a făcut-o, a făcut-o pentru că se instaurase regimul comunist şi începuse să anticipeze dezastrul ce va urma. Călătorise mult, stătuse de vorbă cu prieteni din Occident, care l-au pus în gardă. Şi Măruca Cantacuzino (soţia lui) fusese sfătuită discret să se retragă, că aristocraţia nu e deloc bine văzută de noii veniţi la putere. Decizia să emigreze au luat-o în 1946, în urma unei discuţii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul său, care i-a intermediat azilul politic în Statele Unite. Plecarea din ţară a fost pregătită în detaliu, după întoarcerea lui Enescu din turneul ţinut în URSS. Încă din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casă, împreună cu alte bunuri de valoare, semn că ştia că nu se mai întoarce. A plecat cu o viză de Statele Unite, acordată de Petru Groza, şi cu paşaport diplomatic, cu drept de prelungire automată, îmbarcându-se într-un vapor la Constanţa. Trebuie să fac aici o paranteză şi să spun că Enescu a respins cu îndârjire toată viaţa lui ideea de a se urca în avion, preferând obositoarele călătorii prin Europa cu trenul. În fine, la plecare, toată lumea a crezut că Enescu şi Măruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo să ajungă la Paris, unde locuia deja de mai multă vreme. Totuşi, Enescu s-a dus până în Statele Unite, unde a rămas trei luni de zile. Dar, fiindcă nu a reuşit deloc să se adapteze, şi-a făcut bagajele şi s-a întors definitiv în capitala Franţei.

– Ciudat este că în vara acelui an, Enescu semnează un testament în care cere, nici mai mult, nici mai puţin, să fie îngropat la Teşcani, împreună cu soţia sa.

– Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supoziţiile plecării definitive. Şi totuşi, actul acela, în care Enescu îşi exprima dorinţa de a fi înmormântat la Teşcani, a fost de fapt redactat la cerinţa avocatului Romeo Drăghici, bun prieten de-al său, care a vrut să-l scutească pe muzician de o posibilă confiscare de către comunişti a casei şi pământurilor Mărucăi Cantacuzino. Din păcate pentru români, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

– Ce s-a întâmplat cu averile lor după plecare?

– După căsătoria lor din 1938, Măruca şi Enescu au locuit în clădirea din spatele Palatului Cantacuzino. Enescu a preferat odăile liniştite şi mai modeste din spate. Îl deranja monumentalitatea palatului, unde soţia sa ţinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera să călătorească cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Drăghici, soţii Enescu au donat reşedinţa aceasta luxoasă Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. Erau conştienţi că, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Drăghici s-a luptat însă foarte mult ca, imediat după donaţie, s-o transforme în Muzeul Enescu, pentru a o proteja în felul acesta.

– Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

– Pentru Enescu, Parisul a fost totuşi un exil, un loc în care s-a dus forţat de nişte împrejurări. Timpul i s-a scurs dând lecţii de vioară şi compoziţie, ţinând conferinţe, concertând. Sigur că s-a adaptat la viaţa franţuzească, pentru că era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate în cercurile înalte ale Parisului, avea maniere, era plăcut la vorbă. Dar pot bănui că, pe undeva, l-a ros sentimentul izolării şi a dorului de patrie. Prietenii spun că avea des crize de melancolie. Locuia cu Măruca în Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai închiriase şi o vilă, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o dată pe an, îşi invita prietenii. Era o casă mare, cu un pian în sala de muzică, cu pereţii încărcaţi de tablouri. Avea un Grigorescu, dar şi un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese în limba germană, cu cerneală aurie: “Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cântat astăzi Bach, atât de divin, aşa cum îi doresc să fie cântat el, peste o sută de ani”. Avea o intendentă franţuzoaică, o femeie extrem de devotată, care îi păstrase în timpul celui de-al doilea război mondial o bună parte din manuscrisele autografe. Din mărturiile care au rămas despre aceste întâlniri, iese la iveală un Enescu jovial şi primitor, un om care nu discuta politică niciodată, care spunea bancuri şi anecdote, care nu amintea niciodată despre muzica lui, însă vorbea cu bucurie enormă de muzica românească, în care avea încredere nestrămutată. Vorbea şi despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, îl critica uşor pe Mozart, pe care nu-l găsea destul de consistent, dar se apleca în faţa capodoperei sale, “Don Giovanni”. Şi vorbea foarte mult despre Moldova lui natală, despre satul românesc, despre “Amintirile din copilărie” ale lui Creangă. A fost un patriot adevărat. Dacă nu ar fi fost atât de bolnav, s-ar fi întors, cu siguranţă, în ţară.

– Credeţi că ceva din rădăcinile lui româneşti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut şi în muzica lui?

– Fără îndoială! Suita “Amintiri din copilărie”, Suita a III-a simfonică, Sonata în caracter popular românesc, Sonata pentru pian şi violoncel sunt doar câteva din piesele inspirate de ţinuturile lui natale. Se spune că moldovenii sunt molcomi, blânzi, sentimentali şi foarte afectuoşi. Ei bine, exact aşa era şi Enescu. Avea modestia şi bunătatea omului din popor, dar avea şi hazul şi umorul sănătos al lui Creangă. Era un foarte bun cunoscător al poeziei româneşti, el s-a format în ambianţa culturală a Moldovei de odinioară. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunoştea sărbătorile religioase şi însemnătatea lor şi care mergea la biserică. Suficient să amintesc că în familia lui toţi înaintaşii bărbaţi fuseseră preoţi. Moştenirea aceasta spirituală a ţâşnit însă la el într-un mod inegalabil de a face muzică.

– I-au adus anii petrecuţi în capitala Franţei recunoaşterea occidentală pe care o merita?

– Din păcate, Enescu n-a avut parte de recunoaşterea totală pe care o merita ca mare compozitor, decât după moarte. Până la apariţia operei sale, Oedipe, în 1936, trecea în Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist şi un excelent pianist. Era, de asemenea, recunoscut şi ca unul din cei mai buni profesori de vioară din lume. Mari violonişti ai lumii s-au zbătut să lucreze cu el. Avea recunoaşterea acestor talente, dar se plângea, adesea, că toată lumea îl socoteşte doar un simplu violonist. Îl durea lipsa confirmării ca mare compozitor. Şi totuşi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

– Când a izbucnit boala lui? Într-o fotografie făcută în Gara din Londra, în 1950, îl vedem deja cocoşat de chinurile spondilozei.

– Încă de la plecarea din ţară îl supăra grav coloana vertebrală. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla încovoiat ca un echer, iar când ieşea în oraş, se sprijinea adesea de prietenii săi. În 1950, la Londra, în timpul unui concert, a făcut un accident cerebral şi a căzut de pe podium. Cei prezenţi i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a închiriat rapid un avion ca să-l ducă la Paris. E singura oară când a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca să-i facă pe ceilalţi să înţeleagă că are încă mintea întreagă, a fluierat temele lucrării lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, într-o clinică unde a fost reanimat. De atunci, sănătatea lui s-a degradat vizibil, lună de lună, până în iulie 1954, când, în timpul unei lecţii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumătate. Se afla în apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a părăsit însă nici în ultima clipă. Vrând să comunice cu prietenul său devotat care venise în vizită, compozitorul Marcel Mihailovici, i-a scris pe o bucăţică de hârtie: “Mi s-a întâmplat azi. Dădeam o lecţie. Am simţit ceva în braţul stâng. Am fugit şi m-am întins pe pat. Şi iată, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atât mai bine, voi spune mai puţine prostii”.

– Îl încercau, probabil, şi gândurile sumbre ale sfârşitului. Nu a fost tentat să se întoarcă să-şi revadă ţara?

– S-ar fi întors, cu siguranţă, dacă ar fi putut. În 1951, Statul român a dorit să-l aducă la Săptămâna Muzicii Româneşti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat să patroneze sărbătoarea, dar a solicitat ca Academia Română să reprimească printre membrii înaltului for pe “epuraţii” Dimitrie Gusti şi Constantin Rădulescu Motru, iar Ministerul de Interne să o elibereze din închisoare pe soţia compozitorului Mihail Jora. Bineînţeles că aceste lucruri nu s-au întâmplat. Să nu uităm că erau anii ’50, anii cumpliţi ai sovietizării. Prin urmare, Enescu le-a răspuns într-o depeşă foarte politicoasă că, întrucât starea de sănătate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o altă activitate în afara celor pur mentale şi că, întrucât e nevoie să petreacă zile întregi în pat, îi este absolut imposibil să călătorească spre România. Apoi, nu e de neglijat nici influenţa Mărucăi, care nu a dorit sub nici o formă intoarcerea în România comunistă. Mai târziu, chiar înainte de moarte, prin 1954, a primit în vizită o delegaţie românească. Printre membrii ei se aflau prof. Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea şi dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei având chiar misiunea de a-l convinge să se întoarcă în ţară. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

– Se rupsese cu totul de România sau mai ţinea legătura cu ţara?

– Ţinea o strânsă corespondenţă cu maestrul Jora, cu care se înrudea, de altfel, şi cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Drăghici, avocatul lui, devenit între timp muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din România şi pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era în foarte strânsă legătură şi cu românii stabiliţi în capitala Franţei. De compozitorul Marcel Mihailovici l-a legat o strânsă prietenie. În ultima fază a bolii, când îi tremura mâna prea tare şi nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta să transcrie unele nuanţe în partituri şi chiar să termine lucrările, când el nu va mai fi. Foarte apropiat îi era şi pianistul român Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratică din Moldova, cel care i-a închis, ultima dată, capacul la pian.