Se spune că a fost odată, demult, o insulă. Şi pe această îndepărtată insulă trăiau toate sentimentele şi valorile umane: Buna Dispoziţie, Tristeţea, Înţelepciunea… şi – ca toţi ceilalţi – Iubirea.

Într-o bună zi, sentimentele au fost anunţate că insula era pe cale să se scufunde şi îşi pregătiră navele pentru plecare. Doar Iubirea rămase până în ultimul moment.

Când insula era pe punctul de a se scufunda, Iubirea decise să ceară ajutor. Bogăţia a trecut pe lângă Iubire cu o barcă luxoasă. Iubirea îi zise:

– Bogăţie, mă poţi lua cu tine?

– Nu te pot lua, căci e mult aur şi argint în barca mea şi nu am loc pentru tine.

Iubirea se hotărî atunci să ceară ajutorul Orgoliului, care tocmai trecea pe-acolo într-o superbă navă:

– Orgoliu, te rog, mă poţi lua cu tine?

– Nu te pot ajuta, Iubire… –  răspunse Orgoliul – aici totul e perfect şi mi-ai putea strica nava.

Atunci Iubirea imploră Tristeţea, care trecea pe lângă ea:

– Tristeţe, te rog, lasă-mă să vin cu tine!

– Oh, Iubire – îi răspunse Tristeţea – sunt atât de tristă încât trebuie să rămân singură…

Chiar şi Buna Dispoziţie trecu pe lângă Iubire, dar era atât de mulţumită, încât nu auzi când a fost strigată. Dar dintr-o dată se auzi o voce:

– Vino Iubire, te iau cu mine.

Vorbea un bătrân. Iubirea se simţi atât de recunoascătoare şi plină de bucurie, încât uită să îl întrebe pe bătrân cine este. De cum sosiră pe ţărm, bătrânul plecă. Iubirea îşi dădu seama cât de mult îi datora bătrânului şi a întrebat Cunoaşterea:

– Cunoaştere, îmi poţi spune cine m-a ajutat?

– A fost timpul, i-a răspuns Cunoaşterea.

– Timpul? – se întrebă Iubirea – De ce tocmai Timpul m-a salvat?

Cunoaşterea, plină de înţelepciune, răspunse:

– Pentru că numai Timpul e în stare să înţeleagă cât de importantă e Dragostea în viaţă!