Tătic la 80 de ani

Dacă în orice altă provincie a Pakistanului, speranţa de viaţă atinge circa 50-60 de ani, tipic de altfel pentru o ţară din lumea a treia, se pare că în Valea Hunza oamenii de ştiinţă sunt martori direcţi ai unui fenomen incredibil. Conform studiilor derulate sub egida a numeroşi cercetători, în Valea Hunza trăiesc probabil cei mai longevivi oameni din lume. Primul dintre cercetătorii care şi-au dedicat viaţa analizei amănunţite a aşa numitului “Mit Hunza” a fost americanul Jaz Milton Hoffman, care în anul 1960 a fost delegat de către U.S. National Geriatric Society să studieze cauzele şi factorii care determină starea de sănătate şi longevitatea proverbială a hunzakuţilor. Dr. Hoffman şi-a notat observaţiile într-o lucrare care avea să facă multe valuri în medicina modernă. Volumul ”Hunza: Secrets of the Word’s Healthiest and Oldest Living People” relatează despre un ţinut îndepărtat unde oamenii nu suferă de bolile comune populaţiilor occidentale sedentarizate şi consumatoare de alimente nocive. În Hunya, nici măcar cei mai bătrâni oameni nu sufereau de Parkinson, colesterol mărit, boli de inimă, cancer (cancerul este totalmente necunoscut în rândul lor), artită, carii dentare, afecţiuni ale vezicii urinare, diabet, tuberculoză, hipertensiune arterială, alergii, astm, boli de ficat, constipaţie, hemoroizi sau alte sute de afecţiuni care vin ca o ironică notă de plată pentru noi, cei ”civilizaţi, avansaţi tehnologic şi atotştiutori în ignoranţa noastră educată”.

În Hunza nu există spital, farmacie, azil de nebuni, secţie de poliţie, închisori, crime sau cerşetori. Iar asta nu din cauză că aceşti oameni sunt prea “barbari” sau săraci să le construiască, ci pentru că nu au existat niciodată, iar societatea hunzakuţilor nu are pur şi simplu nevoie de aceste avanposturi ale “omului civilizat”. Credeţi sau nu, dar aici se întâlnesc la tot pasul bătrânei şi bătrânici simpatici care nu mai ţin minte când anume s-au născut, dar care au vârste de 120-140 (!) de ani, conform măsurătorilor şi analizelor de ultimă oră.

În Hunza, oamenii mor fie în urma accidentelor, fie de bătrâneţe, la vârste matusalemice. În niciun caz nu sunt seceraţi de boli degenerative, precum bătrânii din Occident. Dar cea mai mare surpriză a medicinei moderne a avut loc în urma investigării cazurilor des întâlnite în care “mamele” aveau 60-70 de ani şi taţii 70-90 de ani. Pare incredibil, nu?

Unul din avantajele combinaţiei de factori precum alimentaţia specifică, calitatea superioară a aerului şi a apei, alături de munca fizică neostoită, a dus la acest miracol al vieţii. La vârste la care alţi oameni sunt deja în sicrie sau au rolul unor bunici ramoliţi care se târâie cu ajutorul bastoanelor sau al scaunului cu rotile, lichidul seminal al bătrânilor din Hunza are încă capacitatea de a procrea. La început, autorităţile pakistaneze au refuzat să recunoască această neobişnuită situaţie, comentând ironic că odraslele nou născute ale bătrânilor de 80 de ani, aparţineau, de fapt, altor tineri din sate. Dar testele de paternitate efectuate în laboratoare din Marea Britanie şi S.U.A. au certificat că miturile şi zvonurile erau adevărate, iar bătrânii octogenari sunt, într-adevăr, taţii nou născuţilor.

Bucate pentru viaţă îndelungată

Populaţiile umane care au beneficiat de-a lungul timpului de câmpii mănoase, bune de cultivat şi de păşuni abundente, potrivite pentru creşterea turmelor de animale, s-au bucurat dintotdeauna de o viaţă uşoară, în care găsirea şi prepararea hranei a devenit treptat o artă, nu o chestiune de viaţă şi de moarte. Nu a fost cazul hunzakuţilor. Păşunile erau aproape inaccesibile, animalele lor erau ţinute în cea mai mare parte a anului în grajduri şi hrănite cu sărăcăcioase resturi vegetale. Contrar modei vegetariene din prezent, care dictează cu literă de lege că mâncatul cărnii duce la toate bolile posibile şi scurtează viaţa, hunzakuţii nu s-au dat niciodată înapoi de la consumul cărnii de oaie, capră şi iac, găinile fiind foarte rare în Vale.

Goniţi de asprimea zilelor de iarnă, când frigul tăios amplifică foamea, vânătorii locali escaladau stâncile la vânătoare de capre sălbatice Markhor, mufloni, gâşte, cocori, raţe şi fazani. De la un animal mâncau totul, nu doar carnea. Pielea, creierul, organele interne – tot era consumat, până şi oasele erau sparte pentru recoltarea măduvei. Carnea era foarte căutată în aşanumita “Dietă de iarnă” Hunza. În anotimpul rece, nevoia de calorii era stringentă, iar localnicii o suplineau prin consumul intensiv de lapte, brânzeturi şi unt.

Cu totul alta este “Dieta de vară”, când băştinaşii se hrănesc după o tradiţie foarte veche pe care o respectă cu stricteţe. Dacă în anotimpul rece aveau o dietă foarte bogată în grăsimi animale, odată cu venirea primăverii, alimentaţia lor se schimbă în mod radical. În primul rând, o mare parte a alimentelor sunt consumate crude, fără a fi gătite sau prelucrate în foc. De fapt, în anotimpul cald, masa zilnică se compune din 80% legume şi fructe consumate crude. La o analiză ştiinţifică a reieşit că hunzakuţii beneficiază de 40% calorii din cereale nedecorticate, 30% calorii din legume, 15% calorii din fructe, 10% din leguminoase şi doar 1% din alimente de provenienţă animală.

Cazurile de obezitate provocată de exces de calorii sunt necunoscute aici, mai dese fiind cele de malnutriţie. Copiii sunt alăptaţi până la 6-7 ani, fapt care le aduce un sistem imunitar de fier şi un aport de calciu neegalat, comparativ cu copiii occidentalilor. Aerul rece şi altitudinea ridicată fac ca microbii şi bacteriile să fie aproape inexistenţi. Rozătoarele şi insectele care transmit diverse boli sunt necunoscute în Vale. Alimentele nu sunt niciodată procesate sau rafinate. Aici nimeni nu consumă zahăr, foarte preţuită este în schimb mierea.

Unul dintre secretele longevităţii de invidiat a băştinaşilor constă în consumarea în cantităţi imense a caiselor. Caisul este unul dintre puţinii pomi fructiferi care s-au putut adapta la asprimea climei din regiune. Caisele sunt mâncate crude în anotimpul cald, iar cantităţile care nu pot fi consumate sunt pregătite pentru iarnă într-un mod original. Caisele rămase sunt tăiate în două şi puse la uscat pe tăvi uriaşe de lemn, care sunt urcate apoi pe acoperişul caselor pentru ca soarele timid de vară să conserve principiile active, vitaminele şi mineralele din valoroasele fructe. La fel sunt preparate şi cireşele sau prunele. Sâmburii de caise sunt sparţi, iar miezul este strâns cu mare grijă. După ce este uscat tot la soare, miezul sâmburilor este măcinat într-o făină din care femeile Hunza pregătesc aluat pentru pâine şi prăjituri tradiţionale. Caisele conţin mari cantităţi de vitamina B-17 un excelent element natural împotriva cancerului.

Un alt secret al longevităţii rezidă, probabil, în modalitatea “neortodoxă” prin care localnicii îşi gătesc tradiţionala “Pâine Hunza”. Pentru realizarea acestui aliment miraculos, băştinaşii macină în piatră boabe de grâu, orz şi hrişcă. Făina rezultată este amestecată cu ulei de canola, miere, melasă, lapte de soia, sare de mare, scorţişoară, nucşoară, suc proaspăt de lămâie şi portocală, ouă, ulei de măsline, praf de curry, pătrunjel, ghimbir şi banane uscate, multe dintre aceste ingrediente fiind obţinute de băştinaşi în urma trocului. Pâinea rezultată este coaptă pe jumătate în tipsii mari de metal. Tradiţia cere să fie coaptă doar pe jumătate, astfel încât principiile active, vitaminele şi nutrienţii să nu fie distruşi de temperaturile mari din cuptor.

Poate că întreg secretul sănătăţii şi longevităţii acestor oameni stă, de fapt, în simpla şi banala apă. Cu un singur amendament necesar: apa băută de hunzakuţi provine din izvoarele care o aduc din gheţarul Ultar. Analizele de laborator au arătat că apa din gheţarul Văii Hunza este foarte bogată în potasiu şi cesiu, din acest motiv apa pură băută de băştinaşi este o apă foarte bogată în metale active/alcaline care, în ultimă instanţă, previn apariţia cancerului.

Până când ştiinţa va dezlega cu adevărat misterul longevităţii acestor oameni, într-o vale ascunsă din Himalaya, boala şi bătrâneţea vor fi sfidate în continuare. Atâta timp cât vor fi respectate tradiţiile şi obiceiurile străvechi din acest colţ uitat de lume.