Infrasunetele sunt descrise ca orice frecvenţă audio mai joasă de 20Hz – frecvenţă ce nu poate fi percepută de urechea umană. Nu există niciun dubiu cu privire la existenţa lor. Mai mult, ele pot fi detectate şi chiar create cu ajutorul tehnologiei moderne. Pot călători pe distanţe uriaşe şi sunt, adeseori, asociate cu fenomene naturale precum erupţiile vulcanice sau cutremurele. Acesta poate fi motivul pentru care unele animale pot anticipa producerea unor asemenea dezastre naturale. Studiile au arătat, însă, că expunerea oamenilor la infrasunete poate duce la apariţia depresiei, fricii, anxietăţii şi a atacurilor de panică. Unii cercetători au avansat chiar  ideea că frecvenţa de 19Hz este asociată, în general, cu fenomene paranormale şi că poate duce la halucinaţii. Dacă sursa infrasunetelor este suficient de puternică, vibraţiile imprimate obiectelor pot lăsa senzaţia că acestea se mişcă singure şi chiar, în cazul celor de sticlă, acestea să se spargă. Chiar dacă infrasunetele au fost deja folosite ca arme psihologice, sau metode pentru a stimula mulţimile de oameni, studiile efectuate până în prezent nu au reuşit să explice originea lor şi nici efectele complete pe care le au asupra organismelor vii.

4. Luminile din Hessdalen

Fenomene stranii pentru cei mai mulţi dintre noi au loc zi de zi pe cer. Cele mai multe şi-au găsit deja o explicaţie ştiinţifică în timp ce altele sfidează, parcă, orice logică. Fenomenul la care ne vom referi astăzi a devenit cunoscut în Norvegia, în localitatea estică Hessdalen, acolo unde, încă din anii 1940, au început să îşi facă apariţia pe cer globuri luminoase care par a se aprinde în aer şi care durează doar câteva fracţiuni de secundă. Intensitatea lor a crescut simţitor în anii 1980, atât de mult încât se înregistrau chiar şi 20 de astfel de apariţii pe săptămână.

Chiar dacă numărul lor s-a redus în ultimii ani, globurile de foc sunt încă apariţii curente pe cerul Norvegiei şi asta în ciuda lipsei unei explicaţii plauzibile. Luminile se aseamănă cu nişte pungi de gaz care se aprind brusc în aer, dar care durează mai mult decât o simplă scăpărare a unui chibrit sau a unei brichete. Zeci de teorii, pornind de la ipoteza unor portaluri extraterestre şi până la mult mai umanele gaze naturale sau încărcături electrice, au fost avansate, niciuna dintre ipoteze nereuşind să explice pe deplin cauza acestui fenomen. În fapt, fenomenul se aseamănă cu nu mai puţin misterioasele fulgere globulare, diferenţa fiind dată de faptul că luminile de la Hessdalen sunt mult mai lente şi durează mai mult decât fulgerele în cauză.

3. Alunecările prin timp

Conform marelui fizician din secolul XX, Albert Einstein, timpul nu este deloc atât de stabil pe cât îl cred cel mai mulţi dintre noi. Ca fiinţe umane, ne-am adaptat timpului şi ne-am stabilit programele zilnice în funcţie de timpul pe care îl cunoaştem, viaţa noastră este în întregime guvernată de timp, dar… totuşi, există şi excepţii de la această regulă.

Evident, fenomenul la care ne vom referi nu a fost experimentat de cei mai mulţi dintre noi, dar mărturiile care să îi susţină existenţa nu sunt deloc puţine. Ca să fim mai exacţi, vom încerca să explicăm pe scurt ceea ce se întâmplă. Aţi avut vreodată senzaţia că intrând într-un loc să nu recunoaşteţi nimic din timpul vostru, ba mai mult, senzaţia pe care o trăiţi să fie aceea că vă aflaţi cu ani sau poate chiar secole împreună? Unii asociază astfel de fenomene cu apariţiile fantomatice sau cu portaluri care să facă legătura între dimensiunile universului nostru.

În general, astfel de “vedenii” nu durează mai mult de câteva minute şi sunt considerate, în general, simple halucinaţii. Şi cu toate acestea, rapoartele care menţionează trăiri de acest gen sunt cât se poate de numeroase. Unul dintre cele mai cunoscute cazuri este cel trăit de britanicul Archie Carmichael, personaj care, în anul 1953, a intrat într-o cafenea, în satul Cotswoil. Omul a fost şocat să observe că oamenii din cafenea erau îmbrăcaţi după o modă veche de cel puţin 100 de ani şi, mai mult, nimeni nu părea să îi observe prezenţa. Totul a durat câteva minute, până în momentul în care Archie Carmichael s-a trezit în braţele unui barman care chemase deja ambulanţa, îngrijorat de starea clientului său. Alte mărturii aflate în afara oricărui dubiu vorbesc despre armate fantomatice care traversează străvechi câmpuri de luptă, despre avioane de mult ieşite din uz care survolează cerul deasupra locaţiei unor vechi aeroporturi sau interioarele unor clădiri vechi de secole care, pentru câteva secunde, redevin ceea ce erau în urmă cu câteva sute de ani. Deşi acceptate în lumea ştiinţifică, nici aceste fenomene nu au putut fi elucidate până în prezent.

2. Hiperpercepţia

Majoritatea oamenilor experimentează hiperpercepţia cel puţin o dată sau de două ori în viaţă. Asemănătoare cu senzaţia de deja-vu, hiperpercepţia se deosebeşte de aceasta prin durata sa şi prin intensitatea trăirilor din acel moment. Ea poate fi definită prin cunoştinţele pe care o persoană şi le poate aminti în momentul contactului cu un loc sau un obiect cu care nu a avut niciodată de a face. În comparaţie cu senzaţia de deja-vu sau cu alunecările în timp, hiperpercepţia dă naştere unor stări care cresc gradual şi care duc uneori la apariţia unor amintiri extrem de clare despre întâmplări care nu au avut loc niciodată.

Nu de puţine ori s-a întâmplat ca persoane care vizitau castele sau cetăţi să îşi amintească interioare pe care nu le văzuseră niciodată, statui care fuseseră mutate cu secole în urmă sau detalii care nu mai existau cu mult înainte ca persoanele în cauză să se nască. Chiar dacă nu au fost explicate de către oamenii de ştiinţă, stările de hiperpercepţie sunt acceptate şi, uneori, asociate cu fenomenul de clarviziune…

1. Senzaţiile de deja-vu

Peste 70% din populaţia Terrei susţine că a experimentat, măcar o dată, un straniu sentiment de familiaritate faţă de lucruri care, în mod normal, ar fi trebuit să fie total necunoscute. O vizită în premieră la un magazin în care totul pare deja cunoscut, o discuţie ce lasă impresia că a mai avut loc, deşi ea nu s-a mai întâmplat niciodată, sau chiar chipul familiar al unei persoane care, în realitate, este văzut pentru prima oară, sunt doar câteva dintre simptomele neexplicate, însă considerate normale, ale senzaţiei de deja-vu.

Dat fiind faptul că senzaţiile de deja-vu nu sunt anunţate de simptome şi nu durează mai mult de 30 de secunde, fenomenul în sine este unul extrem de dificil de studiat. Unul dintre primii oameni de ştiinţă care a încercat o aprofundare a misteriosului sentiment a fost Sigmund Freud. Acesta a văzut în falsele amintiri un rezultat al reprimării inconştiente a memoriei de către creierul uman în faţa unor experienţe traumatizante trăite la o vârstă fragedă. De altfel, fenomenul descris de Freud, numit paramnezie, a fost general acceptat pentru o mare perioadă din secolul XX, până în momentul în care deja-vu-ul a reintrat în atenţia oamenilor de ştiinţă.

Una dintre cele mai cunoscute teorii acceptate de către cercetători este cea a psihiatrului Alan Brown de la Universitatea Duke din Statele Unite ale Americii şi a colegei sale, Dr. Elizabeth Marsh, teorie cunoscută sub numele de atenţie distributivă sau teoria mesajelor subliminale. Într-unul din testele efectuate de cei doi oameni de ştiinţă, aceştia au prezentat unui grup de studenţi o serie de fotografii ale unor locaţii pe care nici unul dintre subiecţi nu le mai văzuse vreodată. Cu puţin timp înainte de începerea testelor, cercetătorii au bombardat practic cu mesaje subliminale – imagini care nu durau mai mult de 10-20 de milisecunde (suficient de mult pentru ca în creierul unei persoane să poată fi înregistrată imaginea, dar nu suficient de mult pentru ca aceasta să fie conştientă), o parte dintre studenţii participanţi la experiment. Rezultatul a fost că persoanele supuse mesajelor subliminale au declarat că au un straniu sentiment de familiaritate faţă de imaginile din fotografii, deşi acest lucru ar fi fost, în mod normal, imposibil.

Şi totuşi, în ciuda celor peste 100 de ani de studii ai fenomenului deja-vu, oamenii de ştiinţă recunosc faptul că teoriile emise în ultimul secol nu sunt suficiente pentru a explica misterioasele senzaţii. Probabil că tehnologia viitorului sau înţelegerea extrem de complicatului creier uman poate duce la clarificarea totală a acestor fenomene. Până atunci, lupta dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă poate lăsa loc interpretărilor de orice fel.

preluare după Adriana