Au trecut patru zile de la referendumul pentru demiterea preşedintelui României şi încă nu ştim cine a câştigat. Deşi s-au dat cifre exacte ale participării la vot, fiecare tabără îşi declamă victoria şi aruncă vorbe de ocară celor care nu sunt de acord.

Precum s-a dovedit şi cu această ocazie, la noi nu există legi clare, fiindcă cei care trebuiau să le facă erau incompetenţi sau amorţiţi în timp ce trebuiau să le aducă îmbunătăţiri. Chiar şi Constituţia e ambiguă pentru cei care-i caută înţelesul şi o înţelege fiecare după propriile interese, precum Biblia. Iar regulile se schimbă de la o zi la alta, fără nici un pic de reproş sau jenă: contează doar scopul, şi acesta scuză orice mijloc de victorie.

Noi am votat, sau nu, cunoscând o anume legislaţie şi o anume promisiune: trebuia să se prezinte la vot peste jumătate din alegătorii înscrişi pe listă. Citez din afirmaţia preşedintelui interimar: “DACĂ NU SE VOR PREZENTA NOUĂ MILIOANE DE ALEGĂTORI ÎN PICIOARE, EU MĂ VOI RETRAGE DIN POLITICĂ!” Deci, se ştia de amândouă părţile că majoritatea celor care vor vota, vor fi împotriva lui Traian Băsescu, şi pariul consta în cei nouă milioane de votanţi pe care USL-ul a fost sigur că-i va aduce la urne. Ei bine, nu a reuşit.

Normal, cine face un pariu recunoaşte şi plăteşte miza, dar asta nu se aplică la politicienii noştri, care mai degrabă s-ar sinucide decât să lase din mână singura “meserie” la care se pricep. Astfel că a început o mare ţigănie, la care presa străină asistă ca la un circ, aproape cotidian pentru românii contemporani. De aceea, privit din interior, el pare o dispută internă normală, dar e altfel când te detaşezi şi vezi dinafară ce lipsă de etică au părţile implicate în conflict şi ce imorali sunt cei care se luptă pentru puterea unei ţări secătuite de atâtea conflicte politice.

Dacă unul dintre cei trei “ciobănei”  (Ponta-Antonescu-Băsescu), ar ţine cu adevărat la soarta ţării şi la electoratul scârbit de ei, în cea mai mare majoritate, ar renunţa onorabil şi ar face un mare bine naţiunii. Însă ei, ori sunt inconştienţi de asta, sau sunt de o crasă reacredinţă ce denotă implicit o dorinţă de afirmare personală, fără scrupule.

Sarcina cade, ca de obicei în ultima vreme, pe Curtea Constituţională Română, de la care se aşteaptă rezolvarea conflictului. Oricare va fi decizia în această problemă majoră, pierzătorul va fi nemulţumit şi va acuza o decizie politică. Chiar dacă o să fie o hotărâre logică şi constituţională. Pentru că la noi logica nu mai funcţionează de mult, iar Constituţia e atât de interpretabilă încât nici în “traducerea” CCR nu mai avem încredere. Când decizia lor este conform dorinţei guvernamentale, sunt luaţi ca etalon al încrederii, dar vai de ei să voteze împotriva guvernului!

Noi stăm pe margine şi ne uităm cum scade valoarea leului din cauza instabilităţii politice, numărăm banii care s-au cheltuit pe două referendumuri, din care cel puţin unul a fost degeaba.  Nota de plată o vom achita tot noi, iar ei vor trece la un alt duel, pentru un alt scop personal sau de grup. Aşteptăm degeaba legi ale căror proiecte zac prin sertare, fiindcă parlamentarii sunt în vacanţă, dar au timp să se beştelească la toate televiziunile. Ne supunem primarilor care, în funcţie de interesele partidului din care fac parte, ne trimit, sau ne opresc de la vot. Mergem la muncă zilnic şi plătim multitudinea de taxe care se tot majorează.

Mă întreb ca un om de bună credinţă: oare de ce trebuie să se mărească diferenţa dintre aleşi şi alegători? De ce, în loc să devină o prăpastie, să nu se micşoreze? Nu ar fi cea mai bună cale de a ne educa reciproc? Nu aşa am merge cu convingere la alegeri? Ar fi bine să nu voteze numai membrii de partid şi fanaticii! Parerea mea, si nu numai.