Aviz celor aflaţi în faze melancolice, cu batista în mână sau muşcând din telefon şi apoi dând cu el de pământ sau de pereţi…NU CITIŢI!

“Pe uliţele satului se învârtoşa un vânticel de primăvară. Neatins de ochii leliţelor sau de pumnii Don Juan-ilor autohtoni, gardul cimitirului trosnea din când în când chemând parcă, dacă nu la meditaţia asupra vieţii, măcar la un şut voinicesc.

Printre morminte, tremurau buruienile şi scânceau şobolanii. Ar fi luat-o la fugă prin sat, dar aici ar fi dat peste “şobolanii” cu două picioare, mult mai periculoşi şi mai belicoşi. Ce le rămânea de făcut? Să-şi înfigă colţii într-un trup mustos, să-şi lingă mustăţile şi să devoreze delicatesele proaspăt îngropate.

Cărpănos, Aurel, un şobolan vineţiu cu pielea groasă şi aspră, încerca să păstreze doar pentru sine noutatea ce făcuse înconjurul cimitirului. Unul din tinerii satului îşi pusese capăt zilelor, de dragul ochilor verzi ai unei mândruţe cu colanţi şi minijup. Spânzuratul fusese găsit după mai multe săptămâni, timp în care putrezise binişor şi-şi pierduse câteva degete, nasul şi urechile. Nasul, mai ales, fusese devorat de micii locatari ai gospodarului, cartilajul trosnitor fiind ronţăit cu voinicie de mai toate necuvântătoarele.

Aurel era mare strateg. Mortul era doar al lui… ceilalţii… să se mulţumească cu privitul! Nu i-ar fi lăsat să-şi atingă mustăţile puturoase de grăsimea tânără şi fragedă. Ai lui erau muşchii patrulaţi de viermi, a lui era limba găurită de mâţa decedatului, ai lui erau unghiile vineţii, umflate şi dulci-mirositoare chiar în stare naturală. Mortul nu prea avusese năravul spălatului. Doar nu era prost să-şi rupă pielicica tot frecând-o cu săpun şi burete! Mai interesante erau cartierele jegoase pline de păduchi şi purici, dovadă a unei vieţi pline de neprevăzut.

Aurel era încântat. După ce mardise căpeteniile batalioanelor de şobolani, mortul rămăsese doar al lui. Putea întinde masa. Ar fi invitat-o şi pe gagica Aurica, dar aceasta avea prostul obicei de a mânca tot. Şi chiar în momentul în care îi sticli un colţ printre mustăţi, la poarta stabilimentului funebru bătu clopotul. Şobolanul ridică speriat capul. Au înnebunit oamenii? Au început să-şi îngroape morţii noaptea? Sau au venit fantomele? În cazul acesta, spera că strigoii nu sunt flămânzi, pentru că el nu era dispus să cedeze nici o fâşie de piele!

Putea sta liniştit! Nu erau decât hoţii de morminte din sat! Lumea-i cunoştea, dar îi tolera şi chiar se amuza pe seama lor! Chiar şi acum, beat fiind, unul din ei lovise cu căpăţâna clopotul de la poartă. Ghinionul se ţinea scai de ei! Ba cădeau în gropile proaspăt săpate, ba se înţepau în grilaje, uneori se certau pentru “dreptul de a săpa”… Erau într-o stare de pemanentă agitaţie!

Azi, însă, erau decişi să reuşească! Aveau cu ei un specialist de la capitală. Bieţii nefericiţi nu ştiau că “specialistul” fusese spălător de cadavre la morgă. Nemulţumit de salariul primit, făcuse grevă, dar cum morţii puteau fi îngropaţi şi mai puţin spălaţi, grevistul fusese concediat. Întors la origini, deschisese în sat un SRL “La cuiul vesel”, dar fără prea multă căutare. “Cuie” şi mai ales cucuie îşi făceau oamenii la casele lor, unde veselia era asigurată pemanent.

Tiptil, tiptil, mângâind gogoloiul ce-i răsărise în frunte, unul dintre hoţi se apropie de un mormânt cu ceva mai multă vechime. Se auzi un sunet înfiorător, ce făcu să tremure crucile de pe morminte, ca şi izmenele celor trei nătărăi. Căzuţi în groapă, îşi încurcară degetele în oasele putrede, în timp ce viermii îi luau cu asalt. Nici dacă şi-ar fi propus, nu ar fi reuşit să se betegească  mai rău. Lipsea doar o biată fantomiţă care să le alunge ultimele rămăşiţe ale minţii.

Opriţi să îşi tragă sufletul şi pantalonii ce le ajunseseră la genunchi, simţiră cum li se face părul măciucă. Pe marginea gropii, rânjind la ei, o siluetă fosforescentă se profila pe cerul negru ca smoala. Le întinse o mână descărnată şi-i trase din hăul umed. Era nea Vasile, groparul oficial al satului, în rondul lui obişnuit. Se amuzase pe seama celor trei şi poate i-ar mai fi lăsat să se zbată în groapă. Dar şi mâine este o zi, ba chiar şi o noapte, iar nătărăii nu plecau nicăieri…”