Pentru toţi cei căsătoriţi şi cei care pretind că nu sunt, sper să le placă această poveste… Îţi va lua doar câteva minute să o citeşti. Dacă nu eşti căsătorit(ă), dar ai prieteni(e) care sunt, împărtăşeşte-o cu ei, poate le va fi de folos, încă.

Când am ajuns acasă în noaptea aceea, în timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus: “am ceva să-ţi zic”. Se aşeză doar să mănânce în linişte. Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodată nu am mai putut nici să-mi deschid gura. Dar trebuia să-i spun ceea ce gândeam.

“Vreau să divorţez…” i-am spus cât am putut de încet. Vorbele mele păreau să nu o deranjeze. Din contra, foarte liniştită m-a întrebat, de ce? Am evitat întrebarea ei tăcând, ceea ce a făcut-o să se înfurie. Arunca vasele şi striga: “nu pari a fi om!”

Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plângea în linişte. Eu ştiam că vroia să ştie ce se întâmplă cu căsnicia noastră. Dar nu aş fi putut să-i dau un răspuns satisfăcător. Inima mea aparţinea acum Luizei. Pe ea nu o mai iubeam.

Cu un mare sentiment de vinovăţie, am redactat un acord de divorţ, în care îi dădeam casa noastră, maşina noastră şi 39% din acţiunile intreprinderii. După ce l-a citit, l-a rupt în bucăţi. Femeia care stătuse 10 ani din viaţa ei cu mine, acum era o străină.

M-am simţit rău pentru atâta timp şi energia pierdută cu mine, precum şi toate celelalte, nu le-aş fi putut înapoia niciodată. Dar acum nu mai puteam da înapoi, eu o iubeam pe Luiza.

În sfârşit soţia mea plângea în faţa mea, ceea ce aşteptam de la început. Văzând-o plângând mă linişteam puţin, pentru că ideea divorţului care mă preocupase atât, era acum mai clară ca niciodată.

Ziua următoare am ajuns acasă foarte târziu şi ea stătea la masă scriind ceva. Eu nu mâncasem, petrecusem o zi foarte intensă cu Luiza, şi îmi era mai mult somn decât foame, aşa încât m-am dus la culcare.

Când m-am trezit dimineaţă, ea încă scria. Adevărul e că nu mă interesa, m-am întors în pat şi am continuat să dorm. Dimineaţă mi-a prezentat condiţiile ei pentru a accepta divorţul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o lună înainte de a semna divorţul şi cerea ca timp de o lună să încercăm să trăim cât mai normal posibil.

Motivele ei erau simple: fiul nostru avea nişte examene foarte importante luna asta şi nu dorea să-l influenţeze cu noutatea căsătoriei frustrate a părinţilor lui. Asta era ceva cu care eram şi eu de acord.

Dar mai era ceva, îmi cerea să-mi amintesc cum am purtat-o în braţe în ziua căsătoriei noastre. Vroia ca în fiecare zi din luna asta, să o port în braţe din camera noastră până la uşa casei… iar eu m-am gândit că a înnebunit.

Dar m-a decis să accept această ciudată cerinţă, fiindcă aşa va trece luna fără să ne mai certăm sau cu momente grele.

I-am povestit Luizei de condiţiile puse de soţia mea… a râs destul şi s-a gândit că era ceva absurd. A spus cu ton ironic: “nu contează trucurile pe care le inventează, trebuie să accepte realitatea că veţi divorţa”.

De când i-am exprimat intenţiile mele de divorţ, eu şi soţia mea nu am mai avut nici un contact intim. În prima zi când am dus-o mi s-a părut puţin cam dificil. Fiul nostru ne-a văzut şi a aplaudat de fericire zicând: “Tată, mia plăcut că o iubeşti atât de mult pe mama.”

Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastră, pâna la uşa de la intrare în casă, am mers cam 10 metri cu ea în braţe. Ea închise ochii şi îmi şopti la ureche să nu spun nimic copilului despre divorţ. M-am simţit foarte jenat, am coborât-o din braţe şi ea s-a dus să ia autobuzul ca să meargă la servici. Eu am condus singur spre serviciul meu.

A doua zi mi-a fost un pic mai uşor. Ea s-a aşezat uşor pe pieptul meu. Puteam să-i miros parfumul bluzei. Mi-am dat seama că de mult timp nu i-am mai dat multă atenţie acestei femei.

Mi-am mai dat seama că nu mai era atât de tânără, avea câteva riduri pe faţă, părul ei începea să încărunţească. Era preţul căsniciei noastre. Pentru un minut m-am întrebat dacă eu eram responsabil de asta.

În a patra zi, când am dus-o, am simţit că renăştea un pic de intimitate. Asta era femeia care îmi dăduse 10 ani din viaţa ei. În a cincia şi a şasea zi mi-am dat seama că sentimentul creştea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei.

Cu cât treceau zilele îmi era tot mai uşor să o duc în braţe. Poate exerciţiul de a o căra mă făcea mai puternic.

Într-o dimineaţă am văzut-o căutând o rochie, dar nu găsea nimic care să-i vină. Doar a suspinat şi a zis că toate rochiile i-au rămas largi. De aici mi-am dat seama că pentru asta îmi era tot mai uşor să o port în braţe. Pierdea foarte mult din greutate şi era chiar foarte slabă.

Deodată am înţeles motivul… suferise atâta durere şi amărăciune în inima ei. Inconştient, i-am atins fruntea. Fiul nostru intra în acel moment şi spuse: “Tată, e timpul să o duci pe mama”. Văzându-şi tatăl ducând-o în fiecare zi pe mama în braţe, se obişnuise.

Soţia mea l-a îmbrăţişat cu putere. Eu mi-am întors privirea de teamă că imaginea asta mă va impresiona şi mă va face să-mi schimb planurile. Am luat-o în braţe şi am început să merg spre poartă, iar mâna ei mi-a mângâiat gâtul şi eu am strâns-o puternic în braţe, exact ca în ziua când ne-am căsătorit.

Dar starea ei fizică m-a întristat. În acea zi am simţit că nu mai puteam nici să mă mişc. Fiul nostru plecase la şcoală. Am îmbrăţişat-o cu afecţiune şi i-am zis: “niciodată nu mi-am dat seama că în viaţa noastră lipsea aşa ceva”.

Am plecat la sevici, am sărit din maşină fără să închid uşa. Mă temeam că în orice moment puteam să-mi schimb părerea… am urcat scările, Luiza deschise uşa şi i-am spus: “Regret mult, dar nu voi mai divorţa.”

Nu putea să creadă ceea ce îi spuneam, încât îmi puse mâna pe frunte şi m-a întrebat dacă am temperastură. I-am luat mâna şi i-am repetat: “Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorţa. Căsnicia mea era plictisitoare pentru că nici ea, nici eu, nu ştiam să apreciem micile detalii ale vieţii noastre. Nu pentru că nu ne mai iubeam. Acum îmi dau seama că atunci când ne-am căsătorit şi am purtat-o în braţe pentru prima oară, era responsabilitatea mea până când moartea ne va despărţi”.

În acel moment Luiza ieşi din şoc, m-a îmbrâncit cu putere şi, plângând, a închis uşa. Fugind, am coborât scările şi am plecat de acolo.

M-am oprit la o florărie şi am comandat un buchet frumos de flori pentru soţia mea. Fata m-a întrebat ce să scrie pe cartea de vizită. Am zâmbit şi am scris: “Întotdeauna te voi purta în braţele mele, până când moartea ne va despărţi”.

În noaptea aceea, când am ajuns acasă, cu florile în mână şi cu zâmbetul pe faţă, am urcat în camera noastră, numai pentru a-mi întâlni soţia în patul ei…

Era moartă…

Nu spusese nimic despre boala care o consuma şi o măcinase treptat.

Micile detalii sunt cele care contează cu adevărat în viaţă. Nu casa, maşina, proprietăţile sau banii din bancă. Astea crează un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ţi timp să fii prieten soţului sau soţiei şi ia-ţi tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenţa. 

SĂ AI O CĂSĂTORIE FERICITĂ!

“Multe eşecuri din viaţă li se întâmplă oamenilor care nu-şi dau seama cât de aproape erau de succes, atunci când s-au dat învinşi”.