Omul a ajuns zeu pe această planetă, cu drept de viață și moarte asupra tuturor celorlalte viețuitoare. Și cu puterea necesară. Animalele de companie, cele din ogradă sau cele sălbatice sunt la cheremul lui. Câinele, credincios și apropiat, îl privește în ochi și încearcă să-i ghicească dorințele, pentru ca, la urmă, să-și primească tainul de mâncare și mângâiere drăgăstoasă. Cam la fel se întâmplă și cu celelalte animale domestice. E drept că, uneori, se încearcă să se revolte împotriva zeului, din motive mai mult sau mai puțin întemeiate, dar își primesc imediat pedeapsa. În fața zeilor nu ai voie să crâcnești.

 

Unii oameni devin zei și pentru alți semeni de-ai lor, care-i idolatrizează și ar face orice să le intre în grații. Se bulucesc precum turmele să-i vadă îndeaproape, să le audă cuvintele, să respire același aer și să-i atingă dacă se poate. Să fii zeu între zei nu e deloc ușor și poți să cazi oricând de la înălțime. Atunci, cei care te-au ridicat în slăvi, te pot strivi cu aceeași plăcere cu care te-au divinizat, găsind imediat alți zei cărora să le ridice osanale.

Oamenii și-au creat, la rândul lor, alți zei. Pentru a nu se simți singuri, pentru a avea la cine apela atunci când le e greu sau pentru a da vina pe cineva în caz de eșec. Sunt zei pe care nu i-au văzut niciodată, iar fiecare și-i închipuie în felul lui. De aici și disputele care au dus la multe războaie și victime. Acei zei imaginari n-au cum să se confrunte între ei, dar o fac din plin zeii reali, adică oamenii care n-au un țel mai mare decât acela de a-și impune imaginația.

Planeta Pământ a fost binecuvântată cu oameni-zei puternici, care ar putea să o și distrugă în momentele de furie sau neglijență. Alte planete nu au zei, poate că sunt invidioase sau se bucură. Ori așteaptă să fie și ele binecuvântate cu o astfel de stăpânire. Cine știe ce gândesc planetele? Poate că se cred și ele zei, și chiar sunt, până ajung la mâna zeilor care le populează.

Omul este un zeu muritor.