Planeta Paradis: Răzbunarea lui Bobo

Posted on by racoltapetru6

Zakala era dispusă să pună în practică sfaturile lui Relu chiar de a doua zi dimineață, când a apărut în fața halanilor într-un costum complet albastru. Discuția dintre Marele Șef, Ucu și ceilalți trei comandanți s-au încheiat printr-o invitație făcută Reginei de a vizita fuiul, de data aceasta în calitate de oaspete onorific și viitor partener și aliat. Iar pentru a le arăta câtă încredere are în neamul omuleților, Zakala a renunțat și la cea mai mică gardă de corp, lăsându-i pe roni să se pună la curent cu tehnica de luptă și armele cu care li s-au opus halanii. Bogdănel era cel care răspundea de această fază a instruirii.

Drumul a fost liniștit și, la întrebările Reginei, veneau de îndată răspunsuri complete din partea lui Relu și Ucu, vâslașii din acea canoe. Când și când, privirile pământeanului se întâlneau pentru câteva clipe cu ale Zakalei și chipurile li se destindeau printr-un surâs sau se înroșeau vinovate de unele gânduri ce nu se doreau rostite.

Halanii și-au întâmpinat dușmanul cu sentimente vădit ostile, neuitând că o bună parte din cei mai buni vânători au murit de mâna celei care-i vizita acum sau de ale oamenilor ei. Doar apelul comandanților la calm și înțelegere a situației îi făcea să nu se revolte și să urmărească tăcuți suita ce o însoțea pe măreața vizitatoare. Primul popas l-au făcut la lăcașul de cult, unde au fost întâmpinți de preotul halanilor. Zakala a fost impresionată de cornul șarpelui Zalu, precum și de povestea care însoțea acest trofeu, redată cu modestie de Relu.

A urmat partea pe care Regina ronilor o aștepta de mult: vizita în visteria halanilor, loc în care nici Relu nu mai intrase până acum. Era o încăpere mare și bine zăvorâtă mereu, dar odată intrat înăuntru ți se tăia respirația. Statui mari și mici, obiecte casnice, cupe și pahare, tăvi și rame, arme felurite, toate din aur galben sau alb, dar și din argint, rubine, perle, pietre prețioase sau alte bijuterii strălucitoare la vederea cărora Zakala a rămas fără grai.

În lumina destul de slabă care se strecura prin cele două ferestre mici, fiecare exponat genera o lucire aparte, ce se reflecta în ochii celor prezenți, dar mai cu seamă în ale femeii avide de astfel de frumuseți. Mâinile i se plimbau pe suprafețele fine, mângâindu-le cu delicatețe ca pe un odor neprețuit. Ucu și ceilalți comandanți îi urmăreau cu atenție fiecare reacție, schimbând apoi priviri pline de înțeles între ei. A urmat o întrebare ce dospea în mintea lor:

– De câtă astfel de strălucire are nevoie Regina pentru a ne fi prieten?

Zakala se întoarse spre interlocutori și-i privi pe fiecare, terminând cu chipul expresiv al lui Relu. Era momentul în care trebuia să țină cont de sfatul primit la cina de aseară.

– Prietenia nu se cumpără cu bogății, ci se obține cu fapte, iar voi mi-ați câștigat-o deja. Recunosc că îmi place să fiu înconjurată de sclipirile divine, eu însămi fiind o divinitate, dar nu le voi lua cu forța de la aliații mei. Eu vă ofer protecția mea, iar voi mă veți răsplăti cum credeți de cuviință.

Lumina era tot mai săracă și nu mai avea rost să zăbovească în depozit, în plus nici nu mâncaseră ceva consistent de dimineață bună. Femeile halane pregătiseră bucate pe masa din centru, în timp ce mulțimea continua să urmărească deoparte evoluția discuțiilor, atenți la fiecare detaliu și gest al controversatului oaspete. Soarele era către asfințit și grupul de elită se așeza la locurile stabilite, când s-a auzit bubuitura. O tresărire mută și o uimire comună arăta că s-a întâmplat ceva neprevăzut, exact în momentul când se așteptau la liniște și judecată. Prima imagine care a atras atenția a fost a lui Bobo, ivit în fața tuturor. A urmat imediat gestul prin care și-a aruncat arma fumegândă și a scos cuțitul din teacă, strigând:

– Moarte pentru moarte!

Apoi, fără ca nimeni să poată interveni, s-a spintecat adânc în burtă, răsucindu-și arma ca într-o ultimă convulsie. Doar după ce a căzut la pământ fără viață, lumea a căutat răspunsuri la această grozăvie, privind în jur și căutând semne. Relu a avut o sumbră presimțire și, instinctiv, a privit spre regina în albastru, aflată chiar lângă el. Privirea ei exprima mirare și surpriză, în timp ce chipul îi devenea palid, iar rochia tot mai roșie. A prins-o în brațe înainte să-și piardă puterile, privind-o în ochii ale căror pleoape se zbăteau. Buzele i se mișcau mai mult în surdină, doar unele șoapte se puteau desprinde pentru cei din apropiere:

– Ce se întâmplă cu mine?… Simt că mă sfârșesc… Am crezut că sunt nemuritoare…, se auzi pe lângă un surâs amar.

– Pentru mine ești nemuritoare, draga mea Zakala, îi răspunse, tot în șoaptă, Relu.

– … Reluuu… și eu… te iubesc… sărută-mă… așa ca… pe planeta ta… Nu vreau să mor nesărutată…

Bărbatul se aplecă și își lipi buzele peste lacrima ce-i căzuse pe gura tremurândă a femeii. O sărută lung și însetat, vrând parcă să recupereze toate sărutările pierdute, din trecut și din viitor. Tocmai când ultimele raze de lumină se ascunseră după orizont, privirea Zakalei se pierdu după pleoapele-i plumbuite.

Planeta Paradis: Cină în doi

Posted on by racoltapetru6

Primirea Marelui Șef de către Regină a fost făcută cu cele mai înalte onoruri, începând cu ronii amabili care l-au condus cu barca până la corabia Amiral și până la însăși gazda, îmbrăcată într-un costumaș complet alb și afișând un zâmbet cuceritor. De parcă s-ar fi putut ca perfecțiunea să fie și mai perfectă. Bijuteriile sclipitoare, ochii de jar, părul lung și bogat al Zakalei îl făceau pe Relu să creadă că visează, la fel cum o mai făcuse de atâtea ori.

Oaspetele fu poftit să se așeze jos, pe o pernă moale și aurită, în timp ce Regina se așeză în partea cealaltă a unei tăvi cu mai multe cupe și carafe, toate aurite. Două fete drăguțe așteptau cuminți ordinele stăpânei lor, neîndrăznind să-și ridice privirile din pământ. Zakala le făcea semne scurte și ele îndeplineau imediat ordinele, punând în pahare, aducând alte carafe cu băuturi și vase cu mâncare. Au început cu un vin dulce și foarte aromat, dar destul de tare pentru a tulbura mintea și dezlega limbile. Au continuat cu alte băuturi savuroase și mâncăruri delicioase. Astfel au fost inhibate emoțiile lui Relu și dialogul n-a avut nevoie de o altă încurajare.

– Ce a decis Marele Șef al halanilor sau Omul din Stele? Ori ar fi mai simplu să-ți spun Relu?, intră Regina în subiect.

– Da, poți să-mi zici Relu, la fel cum îmi spun prietenii. Asta înseamnă că suntem și noi prieteni acum?

– Depinde numai de tine… Reluuu, zâmbi din nou gazda. Mie poți să-mi spui Zakala. E unicul meu nume și foarte puțini mi se pot adresa doar cu el.

– Îți mulțumesc pentru amabilitate, dar să nu crezi că voi trăda interesele oamenilor mei pentru a-ți câștiga prietenia.

– Nimeni nu-ți cere asta. Dimpotrivă, îi disprețuiesc pe trădători. Dar nici eu nu pot să uit pentru ce am venit, iar semenii mei știu că duc întotdeauna lucrul până la capăt. Mă înțelegi? Vrei ca autoritatea mea să fie știrbită? Să dau dovadă de slăbiciune și să plec cu corăbiile goale, după ce am pierdut atâția luptători?

Zakala se înfierbântă și obrajii i se înroșiră, vrăjindu-l și mai mult pe Relu. Închise pentru o clipă ochii și-și scutură capul, după care rupse tăcerea ce se așternuse:

– Halanii sunt un popor liber și mândru. Nu acceptă să li se impună ceva, dar sunt buni la suflet și dăruiesc din inimă celor care merită. Dacă vrei aur, aș zice să nu ceri, ci să le câștigi încrederea și prietenia. Eu așa am făcut și uite în ce postură am ajuns.

– Aaaa, după ce ai venit de pe planeta aia…

– Pământ…

– Așa cum zici! De ce ai ales să pleci într-un loc străin? Ai fost dezamăgit de oamenii de acolo?

– Într-o anumită măsură…

– Eu zic că ne era scris să ne întâlnim. Avem nevoie unul de altul.

– Crezi asta?, se bucură Relu.

– Sigur că da! Tu ai fost adus să-mi instruiești luptătorii, să faci o armată de neînvins, să cucerim toate teritoriile, să-i supunem pe sălbatici și să-i civilizăm.

– Și apoi ce urmează?, o întrebă Relu, trist. Vei fi mai fericită astfel?

– Fericită sunt și acum, când plănuiesc astfel de victorii. Nimic nu mă va opri… adică nu ne va opri. Mă întrebi ce va urma? Răzbunarea pe care o aștepți de mult!

– Nu înțeleg…

– Vom ataca Pâmăntul și-l vom supune! Le vei arăta semenilor tăi că au greșit și vei ajunge regele lor, aducându-i apoi pe calea dreaptă.

Relu rămase cu gura căscată la cele auzite.

– Tu ești nebună, Zakala! Sau poate că glumești și eu nu-mi dau seama.

Regina râse zgomotos și duse apoi un pahar la gură.

– Ai lăsat vreo dragoste în urmă, acolo?, întrebă ea curioasă. Ai mai iubit pe cineva așa cum mă iubești pe mine?

Bărbatul roși și își căută cu grijă cuvintele.

– Am iubit, dar… iubirile nu se pot compara una cu alta. Fiecare e altfel și intensitatea lor se pierde în timp. Cea mai recentă domină întotdeauna.

– Te ascunzi după cuvinte, Relu, chicoti Zakala. O femeie ca mine nu cred că ai mai văzut și nici dragostea pe care mi-o porți nu poate avea asemănare. Recunoaște.

Relu se făcu că nu a auzit ultimele cuvinte, alegând din priviri niște fructe. Regina le porunci slujnicelor să cânte și acorduri romantice se revărsară din coardele unor instrumente viu colorate.

– Cum faceți voi dragoste, pe planeta aceea?, întrebă tandru femeia.

– Frumos… și foarte plăcut, răspunse emoționat bărbatul.

– Haide, spune-mi, nu te jena.

Relu o privi adânc în ochii-i negri și murmură:

– Ne uităm tandru unul la celălalt, simțim cum inimile ne bat alături, ne auzim răsuflarea precipitată și ne șoptim un „Te iubesc”, din adâncul sufletului. Apoi ne sărutăm prelung pe buze, contopindu-ne parcă într-o singură persoană și plutind pe aripi de vis, mai fericiți și împliniți ca după orice altă victorie sau realizare lumească.

Zakala își lăsă privirea în jos, jenată și cu obrajii înfierbântați. După un timp, reveni cu o altă întrebare:

– Te iubesc? Ce înseamnă asta?

– E legământul sacru pe care-l fac doi îndrăgostiți și care îi leagă până la moarte. Sau așa ar trebui…

Planeta Paradis: Marea bătălie (I)

Posted on by racoltapetru6

– Ce caută o copilă ca tine cu sălbaticii ăștia prin preajmă? Care dintre ei îți sunt părinți?

Întrebarea era pusă de Zakala și îi era adresată lui Carmen, care profita de orice prilej pentru a intra în încăperea ei. Bogdănel a înțeles mai bine cuvintele și le-a tradus fetei.

– Vreau să ajung o războinică mare și frumoasă ca și tine, i-a răspuns bucuroasă Carmen.

Regina s-a simțit flatată când a aflat spusele tinerei și chiar a schițat un zâmbet.

– Pentru asta ai nevoie de multă pregătire din partea unor profesioniști și nu de la niște amatori ca ăștia.

– Marele Șef e tatăl meu și e cel mai curajos războinic. M-a învățat multe…

– Dar nu destule. Cum de sunteți de înălțimi și culori diferite? Nu sunteți din același neam?

– Nu, noi am venit cu o navă extraterestră, cam de vreo doi ani, a răspuns Bogdănel în locul fetei.

– Și tu zici asta, ca și tatăl tău?!, se miră Zakala.

– Nu e tatăl meu, dar suntem ca o familie. Celălalt pământean mi-e părinte, iar femeia care te-a îngrijit e mama.

– Pământean? Ce neam e acela?

– Planeta noastră se cheamă Pământ, dar pe ea sunt mai multe neamuri. Oameni negri, albi ca noi sau galbeni. Iar ei călătoresc cu aparate mari și complexe, prin aer, pe sub apă și, în curând, între planete. Au arme mult mai periculoase, pe care nici nu le vezi, dar pot ucide armata ta într-o clipă.

– Ce tot vorbești acolo, băiete? Dacă ar fi fost adevărat, nu ați fi venit aici, printre primitivi.

– Tocmai de aceea am venit. Planeta asta ne-a fost oferită cadou de către un extraterestru pe nume Eiua, drept compensație pentru moartea mătușii mele, Diana. Am vrut să ne schimbăm stilul de viață, într-un loc frumos și curat. De aceea am botezat-o Planeta Paradis.

Zakala îl privea uimită pe băiat, în timp ce gândurile îi erau tot mai covârșitoare. Un resort se declanșase și o serie de întrebări își găseau acum răspunsul. Fața i se lumină vizibil și încă un zâmbet se putu detecta într-un colț al gurii. Nu mai întrebă nimic, iar cei doi tineri tăcură privindu-se curioși și intrigați de schimbarea survenită.

Un fluierat puternic, venit de afară, le atrase atenția, urmat de vocea poruncitoare a lui Relu. Ceva important se întâmpla acolo și Regina se duse la fereastra cu gratii. Bogdănel și Carmen au ieșit curioși, lăsând-o pe prizonieră în grija gărzilor. De departe, se zărea deja avangarda ronilor, iar câțiva zifari se avântau cu curaj până aproape de tabăra halanilor. Mai era puțin până la marea bătălie și pregătirile parcă erau insuficiente.

Un foc de armă tras de Gavrilă îi atenționă pe ronii călare să nu se apropie prea mult dacă țin la viața lor. Încet, încet apărea și grosul armatei, cu bivolii ce trăgeau tunurile grele și amenințătoare. Se părea că unul sau două dintre ele căzuseră în capcanele săpate de halani, de aceea erau mai atenți și înceți în deplasarea lor. După o regrupare completă și o discuție cu cercetașii reveniți la sol, comandanții au dat ordinele necesare pentru amplasarea gurilor de foc. Cu ajutorul binoclului se vedea clar că sunt opt tunuri în stare bună de funcționare.

În curând avea să înceapă bombardamentul și casa era obiectivul cel mai expus. Relu ceru ca aceasta să fie părăsită de toți, inclusiv de Zakala, pe care au legat-o din nou și au adus-o lângă el. Poate că astfel ronii se vor gândi de două ori înainte de a-i pune viața în pericol. Dar aceștia ori n-au văzut-o, ori nu le mai păsa decât de victorie, pentru că au tras curând prima salvă. E drept că nu și-a atins ținta, dar aceasta se putea regla. Atunci a trimis Marele Șef semnalul pentru flancul înaintat de ghilotine. Și aceștia au trimis o ploaie cu roiuri de albine și șerpi veninoși, deasupra sau în preajma tunarilor, care au luat-o la goană îngroziți.

Au fost momente de satisfacție și amuzament pentru cei din tabăra halanilor, care și-au mai revenit puțin după exploziile puternice ale obuzelor. Relu a ținut să-i împrumute Reginei binoclul, pentru a vedea și ea deruta din rândul propriilor oșteni. Bineînțeles că n-a fost deloc încântată, dar se vedea că apreciază aparatul cu mult mai performant decât ocheanul lor de navigație. Cel puțin o perioadă de timp, ronii nu vor putea folosi tunurile și trebuiau să apeleze la alternative, dacă vroiau să riposteze. Iar ei nu se puteau abține.

Au pornit imediat la urmărirea celor care au aruncat năpasta asupra lor, dar au fost întâmpinați de o ploaie de săgeți otrăvite, ce veneau din pădurea apropiată și dintre stâncile golașe. Au încetat atacul când și-au dat seama că era un loc înțesat de capcane și prea mulți dintre ei cădeau victime. Atenția li s-a îndreptat apoi spre platoul de unde se presupunea că primeau comenzile. Dacă vor reuși să ajungă sus, bătălia era pe jumătate căștigată. Țamorul a format echipele de atac și au pornit în valuri, patru mii de oșteni antrenați, contra patru sute de vânători de animale sălbatice.

Planeta Paradis: Pârjolul

Posted on by racoltapetru6

O zvârcolire violentă îl trezi pe bărbat din dulcea somnolență. Zakala se smulse din brațele lui și se ridică în picioare. Era destul de lucidă, dar șocată peste măsură de ceea ce vedea. Privirea ei intrigată se muta febril de la cercetarea propriului corp, la cel al lui Relu și apoi a locului. Se opri doar la vederea sabiei de alături, pe care piciorul ei o aruncă în sus cu dexteritate, iar mâna-i cea sănătoasă o prinse din zbor.

– Ce mi-ai făcut, sălbaticule?, se răsti ea, îndreptând arma spre pieptul omului luat prin surprindere.

– Știu și eu? Poate că… ți-am salvat viața?, răspunse el privind-o atent în ochi.

Oricât de rapid își revenise din somnul adânc, se putea sesiza efortul pe care-l depunea ca să rămână dreaptă. Ochii îi clipeau des, mâna îi tremura ușor și își muta mereu greutatea de pe un picior pe altul.

– Ți-ai pus labele pe mine? M-ai întinat cu atingerea ta dezgustătoare!? Spune-mi totul, înainte să te străpung ca pe un animal!

– Nu-ți spun nimic până nu iei sabia din fața mea! Nu vezi că de-abia te ții pe picioare? Nu simți cât ești de slăbită de foame și de la sângele pierdut? Mai bine ai sta jos și ai încerca să mănânci din friptura pregătită de dimineață.

Regina era și mai uluită de curajul bărbatului neînarmat, pe care avea acum ocazia să se răzbune. Doar că moartea lui era prea ușoară, după cât de des se gândise la ea, iar satisfacția nu-i era suficientă. Mai bine să-și prelungească acea plăcere, fiind sigură că el oricum nu va pleca nicăieri, ba chiar o putea servi până își va reveni complet. Doar atunci îl va măcelări cu cea mai mare plăcere. De altfel chiar se simțea slăbită, iar puțină hrană era binevenită.

– Ești complet nesăbuit, Omule din Stele. Dar te iert deocamdată, doar pentru a-mi spune tot ce mi-ai făcut cât timp eram adormită. Apoi mă voi mai gândi ce să fac cu tine.

Se așeză jos, păstrând o anumită distanță de siguranță și protocol, puse arma alături și se servi singură dintr-o bucată de carne rumenită. În timp ce mânca încet, asculta cu atenție spusele lui Relu și își cerceta curioasă corpul, haina străină care-i ținea de cald și pansamentul improvizat. Parcă se mai liniști când află toate detaliile îngrijirii, dar ura ei rămânea tot neștirbită. Mai ales că fusese atinsă de către un muritor oarecare, ce-i pătase și onoarea răpind-o. Dar toate la timpul lor.

– E timpul să plecăm, zise ea după ce sorbi câteva picături din apa lacului. Tu vei veni cu mine, ca prizonier.

Relu n-avea de gând s-o urmeze, dar nici să o lase singură. Un miros tot mai accentuat de lemn ars le captă atunci atenția, iar prin intrarea grotei se puteau vedea dâre lucioase de fum. Amândoi erau curioși ce se întâmplă afară și au ieșit deodată să se îngrozească de iadul din jurul lor. Pădurea era cuprinsă de foc și aerul tot mai greu de respirat. Zakala își dădu seama că nu putea înainta spre tabăra ei, căci tocmai de acolo venea potopul. Poate că drumul spre ocean era cea mai bună alegere, iar timpul era esențial. Se întoarse către bărbatul din apropiere, care-și luase sabia în mână și era pregătit să se apere:

– Rămâne pe data viitoare, Omule din Stele.

Apoi se avântă printre rugurile verticale, care trosneau amenințător, și perdelele orizontale de foc și fum ce ascundeau capcane mortale. Relu se hotărî la fel de rapid să o urmeze îndeaproape. Atmosfera devenea tot mai irespirabilă și inevitabilul s-a produs. Regina n-a rezistat efortului și curând s-a prăbușit la pământ, inconștientă. Bărbatul sări să o ridice pe umărul său, luând-o apoi la fugă spre sud. Doar în partea aia mai aveau șanse să scape din îmbrățișarea incandescentă a pârjolului. Animalele derutate îl depășeau fără să-l bage în seamă, unele din ele alergând în direcții greșite și scoțând țipete disperate de durere sau frică.

Nu era posibil să mai găsească drumul pe care a venit, ci doar instinctul era cel care-l călăuzea pe Relu spre salvare. Nu era nici ușor să care făptura înaltă și bine făcută a Zakalei, de multe ori trebuind să schimbe greutatea pe alt umăr și să se asigure că femeia mai respira. Dar a avut noroc și dragostea i-a dat parcă aripi. În cele din urmă a răsuflat ușurat la vederea terenului neted ce ducea spre plajă. În întâmpinarea lui au sosit ambele echipe de căutare ale halanilor, dar și Gavrilă, Carmen și Florica. Aceștia au dat, în cele din urmă, de canoe și apoi de urmele ce duceau spre pădure. Tocmai se pregătiseră să plece în căutare, când fumul tot mai intens ce se ridica i-au făcut să înțeleagă că ronii au trecut la acțiune.

Bobo era cel mai întărâtat și prima lui reacție a fost să se răzbune pe Zakala. Cu greu l-au potolit pământenii și numai prin promisiunea unei pedepse ulterioare.

Planeta Paradis: O altfel de luptă

Posted on by racoltapetru6

Pentru a-i împiedica, pe cât posibil, pe halani să-l urmeze, a fost nevoie să ascundă ambarcațiunea Zakalei și să șteargă urmele din preajmă. Vremea se anunța schimbătoare și cerul se aglomera cu nori. Dar nimic nu l-ar fi oprit pe Relu să se afunde în pădurea deasă, căutând orice semn de trecere recentă a unei ființe umane. Și avea să constate că nu era atât de greu, iar cunoștințele deprinse de la halani îi erau acum de mare folos. Ici și colo se vedeau urme de pași pe sol, vegetație tăiată ori ruptă, prin care Zakala și-a croit cale cu sabia sau corpul. Pentru ea era mai greu, fiind deschizătoare de drum, în timp ce pământeanul pierdea timp doar pentru a găsi indicii.

Curând a început să se audă răpăitul ploii, iar după o perioadă ea s-a făcut simțită. Relu o percepea rece în contact cu corpu-i încălzit de efort, iar frunzele mari și umede îl înfiorau la fiecare atingere. Uneori se oprea ascultând atent fiecare sunet și căutând să-și dea seama ce îl produce și de unde vine. Apoi pornea din nou, îmboldit și de răcoarea umedă ce-l cuprindea tot mai tare. Era obosit, însetat și flămând, dar nu-și permitea nici măcar să soarbă câteva picături de ploaie. Își spunea mereu în gând că dacă Zakala poate să reziste, nici el nu trebuie să rămână mai prejos.

De data asta, ploaia era mai de durată, parcă tocmai să îi stimuleze efortul, iar timpul își pierduse valoarea. O potecuță timidă se așternea în fața lui Relu, făcută probabil de animalele pădurii în drumul lor obișnuit, poate în căutare de ascunziș sau apă. Terenul începea să urce ușor și vegetația se rărea parcă tot mai mult, ușurând accesul. A urmat apoi un deal, în vârful căruia se putea vedea o stâncă acoperită de mușchi. Era o țintă care merita atenția pământeanului și un adăpost pentru câteva clipe de odihnă. Mai ales că, după ce s-a apropiat suficient, a putut zări o intrare înspre interiorul unei caverne.

Cu toate acestea Relu trebuia să fie atent, mai ales că și urmele Zakalei duceau într-acolo. Putea fi întâmpinat nu tocmai cordial, drept pentru care își pregăti sabia și înaintă precaut. Interiorul arăta ca o peșteră și se auzea susurul apei ce se scurgea într-un mic lac. I-a trebuit ceva vreme până i s-au obișnuit ochii cu întuneriul, după care a continuat inspecția pas cu pas. Curând a auzit niște mișcări neobișnuite, iar apoi a văzut de unde veneau. Într-un colț ședea rezemată, cu spatele de peretele stâncii, Zakala.

Mâna dreaptă îi era înțepenită pe sabie și avea convulsii de anvergură, în timp ce corpul plin de răni și de noroi îi tremura cuprins de friguri. Hainele îi erau sfâșiate, iar un pansament improvizat din ele dădea să cadă de pe brațul stâng. Bărbatul se apropie prudent și cu sabia întinsă spre fugară, atingând-o cu lama umedă și ascuțită. Nicio tresărire din partea ei, iar ochii, deși semideschiși, părea că nu văd nimic. Era evident că își pierduse cunoștința din cauza febrei și corpul ei ducea o bătălie cu boala. Atunci intră Relu în alertă și evaluă rapid măsurile care se impuneau.

Mai întâi aduse niște apă din lac și îi spălă trupul și rănile. Poate avea noroc și nu se vor infecta, deși cea de la mână arăta destul de urât. Apoi o înveli în hainele lui, ceva mai uscate de la temperatura trupului, și făcu un foc zdravăn în apropiere. În tot acest timp, Zakala delira, iar cele câteva cuvinte inteligibile îi erau adresate lui, și nu erau deloc prietenoase. Noroc că între timp ploaia încetase și Relu putu mai ușor să caute niște plante pentru ceai. Nu a găsit chiar ce intenționa, dar nici n-a venit cu mâna goală, ci cu câteva frunze folosite de halani pentru răni și răceală. Bine că plosca îi era din metal și putu astfel să fiarbă apa, laolaltă cu ierburile. O parte din ceai îl folosi pentru curățarea mai bună a rănilor și la pansarea mâinii, iar cealaltă se căzni să-l administreze pe cale internă Zakalei. Măcar era cald și îi potolea setea. Către seară, bolnava căzu într-un somn adânc, dar nici îngrijitorul ei nu mai rezistă mult timp.

A doua zi dimineață, lucrurile stăteau la fel, deși febra Reginei parcă nu mai era atât de mare. Relu se trezise periodic pentru a întreține focul și a fi atent la animalele care veneau să se adape. O căprioară pitică și neatentă, ivită spre ziua, căzu sub săgeata bărbatului, căci foamea era prea mare după atâta vreme și efort. Ieși o friptură delicioasă, din care ar fi fost bucuros să împartă cu Zakala, însă doar câteva picături de ceai reuși să i le strecoare printre buze. Chipul ei palid mai tresărea uneori, dar delirul trecuse și părea că doarme adânc ori era într-o comă ușoară. Bărbatul examină încă o dată rana și reîmprospătă pansamentul umezit în ceai. Nu prea mai avea material pentru alte fâșii, fiind aproape dezbrăcat. De aceea, crezu că era bine să se încălzeacă unul de la altul, luând-o pe Zakala în brațe și ascultându-i respirația. Era chiar plăcut și liniștitor.

Planeta Paradis: Femeia îndărătnică

Posted on by racoltapetru6

– Să nu crezi că mă vei putea ține prizonieră, urâtule! Puteam să evadez și să-ți ucid mica războinică, dar cuvântul nu mi l-am încălcat niciodată. E valabil doar când îmi fac necesitățile, pentru că nu suport să miros atât de rău ca voi, sălbatici și nespălați.

Era avertismentul pe care l-a dat Zakala, imediat după ce a fost „asigurată” cu o funie mai strânsă. Relu a făcut-o cu delicatețe și chiar senzualitate, dar nu putea pricepe răutatea unei ființe atât de delicate, iar întrebările lui căutau mereu un răspuns:

– De ce ai venit pe acest tărâm? Nu aveți destule pe continentul vostru? Nu putem să fim prieteni?…

– Ia te uite la tine! Chiar crezi că suntem egali și avem aceleași drepturi, neisprăvitule? Eu provin din ceruri și sunt menită să-i conduc pe roni spre cuceriri și prosperitate. Sângele meu e divin și nu se poate amesteca nicidecum cu al muritorilor de rând. Voi sunteți creați pentru a mă sluji și nu puteți să-mi fiți egali. E ceva firesc și mă mir că nu vă dați seama. Chiar și animalele știu că trebuie să mi se supună.

– Cine ți-a spus asta? Vreun zeu pe care l-ai văzut în vis sau oamenii care au nevoie să creadă în ceva deosebit?

– Cum cutezi, nenorocitule?, se răsti nervoasă regina ronilor. Mama mea, care avea aceeași menire, mi-a spus de când eram un copil că sunt o zeiță.

– Și tatăl tău…

– Eu nu am avut tată și de aceea sunt aparte. A fost un bărbat pe care mama l-a folosit și apoi l-a ucis, așa cum e normal. Niciun om de parte masculină nu poate fi conducător al ronilor și al planetei. Doar femeia supremă dă naștere vieții și o poate susține. Dar ce-ți spun eu ție, muritor de rând!

– Nu sunt chiar un muritor de pe această planetă, a ținut să iasă în evidență Relu. Eu vin dintre stelele pe care le poți vedea noaptea.

Zakala s-a uitat la el ca la un nebun și chiar a schițat un zâmbet discret:

– Credeam că sălbaticii n-au imaginație, dar tu mă surprinzi. Ce-o să mai inventezi pentru a scăpa de pedeapsa mea?

– Ai să vezi și singură că nu semăn cu halanii, cei care-s stăpânii de drept al acestui teritoriu, și nici cu tochii, piticii canibali care v-au măcelărit ultima campanie. Eu și familia mea venim de pe o altă planetă.

– Nu există altă planetă și chiar dacă ar exista, eu ar trebui să o stăpânesc, ciudatule!

În acel moment au fost întrerupți de Carmen, care anunța sosirea celorlalți rătăciți: Bogdănel, Bobo și Ucu. Trupurile celor căzuți în luptă au fost pierdute în furtună, dar memoria lor era mai importantă. S-au salutat și îmbrățișat, după caz, după care au ținut s-o vadă pe cea din cauza căreia au făcut atâtea sacrificii.

– Și acum, ce facem cu ea?, întrebă justificat Ucu.

– Eu zic s-o ucidem lent și să ne răzbunăm pentru cei dragi. Astfel le vom da o lecție ronilor și se vor teme de noi, răspunse Bobo.

– Nu, nu, nu! Dacă o omorâm, inamicul va căuta răzbunare cu orice preț. Mai bine-i s-o ținem în captivitate și să o dăm în schimbul plecării lor de aici. Să negociem.

Era părerea lui Relu, care avea cea mai mare greutate.

– Poate că ai dreptate, se exprimă Ucu. Dar cine o să se ducă la ei, știut fiind că sunt imprevizibili?

– Eu o voi face, spuse Relu, dar deocamdată ar trebui să plecăm naibii de aici, până nu suntem detectați. Carmen, du-te după ceilalți zifari, împreună cu Bogdănel.

Fata și băiatul au sărit imediat pe înaripat, dornici să ajute și să-i dea vești bune Floricăi. Până la sosirea lor, dialogul dintre Zakala și Relu a continuat, urmărit cu atenție de Ucu și Bobo, doi inițiați în limbajul ronilor.

– Ce vreți să faceți cu mine, piticilor?, întrebă regina, văzându-l pe Ucu și Bobo. Mai bine mă ucideți decât să mă dezonorați. Oricum, sufletul meu e nemuritor și se va întrupa într-o altă femeie, la fel de frumoasă și puternică.

– Nu vrem să-ți facem rău, o asigură Relu. Te dăm, în schimbul păcii, poporului tău.

– Văd că vorbești numai prostii, „omule picat din stele”. Chiar credeți că veți scăpa după ce ați pângârit regina celui mai nobil popor? Asta nu se uită și nici nu se iartă niciodată! După cum am mai spus, mai bine mor, decât să fiu tratată ca un instrument de schimb! Ai curajul s-o faci, lașule?, se adresă Zakala, din nou, lui Relu.

– Nu e vorba de curaj, ci de judecată. Tu vrei să subjugi și chiar să ucizi un popor lipsit de apărare, dar eu țin la oamenii ăștia, fiindcă sunt pașnici și buni. E a doua familie a mea și m-au ales să-i conduc, chiar dacă nu am sângele lor. Dar tu nu poți pricepe, fiind înecată în mândria ta de regină divină, indusă de o mamă avidă de putere. Știi doar să te bați și să ucizi, dar nu cunoști iubirea sau fericirea adevărată, iar pentru asta te compătimesc.

Planeta Paradis: Prima întâlnire

Posted on by racoltapetru6

Nu era nicio clipă de pierdut, chiar dacă era noapte. Doar sub acoperirea întunericului puteau să se miște fără pericolul de a fi depistați de ronii porniți în recunoaștere sau chiar la atac. Gavrilă și-a luat arma, alăturându-se prietenilor săi și sfătuind-o pe Carmen să aibă grijă de Florica și de casă, până la întoarcerea sa. Au urcat apoi toți trei bărbații pe zifari, pornind spre muntele halanilor. Imediat după aterizare, a urmat întrunirea de urgență a comandanților și a echipei de elită. Fiecare a venit cu idei și planuri de apărare, dar multe erau prea fanteziste sau greu de pus în practică. Însă, luând câte ceva de ici, altceva de colo, până la urmă au căzut de acord că cea mai bună apărare este atacul. Cât mai curând și cât mai departe de sălașul lor, iar vârful de lance cu care trebuiau să lovească avea nevoie de instrucțiuni speciale.

Dimineața a început cu o efervescență nemaivăzută până atunci în fui. Toți bărbații, femeile, bătrânii și copii care-și puteau aduce aportul au fost mobilizați și li s-au repartizat sarcini precise. Cei mai mulți construiau catapulte de diferite dimensiuni, după indicațiile lui Relu, alții produceau otrăvuri letale sau anestezice puternice, după rețetele lui Bobo. În ele vor fi îmbibate săgețile arbaletelor și micuțele ace propulsate cu gura, prin tuburi de lemn. Preotul halanilor punea ierburi tari pe jar și adresa rugăciuni intense marelui Zalu, pentru a se ridica din adâncuri și a-i scăpa încă o dată de cruzii invadatori.

Către amiază, Bobo, Laca, Hita și Șivu au pornit în pas alert spre râul Sumur, coborând apoi în două canoe spre platoul pământenilor. Acolo aveau să se întâlnească spre seară cu Relu, Bogdănel, Gavrilă și Ucu, veniți pe zifari. Poate că ar fi trebuit să aștepte întunericul, înainte de a porni spre cei de la șes și astfel ar fi evitat întâlnirea cu echipa de recunoaștere a ronilor. Relu spera că aceștia sunt ocupați cu înaintarea, iar incursiunile aeriene să fie făcute dimineața, ca de obicei. Dar s-a înșelat, iar duelul ce a urmat putea să-i coste viața. În fața lor au apărut din senin patru zifari, având pe spinare tot atâtea războinice, printre care și Zakala. Aceasta era în frunte și n-a pregetat să-l atace imediat pe Relu, scoțând sabia și ghidându-și zifarul spre el. Marele Șef a rămas mai multe secunde blocat, dar a reușit să se trezească la timp pentru a scoate pușca și a ochi. A șovăit înainte de a apăsa pe trăgaci, nelăsându-l sufletul s-o rănească pe cea la care visa de atâta vreme și pe care o admira tot mai de aproape acum.

Glonțul a pornit la timp pentru a curma traseul sabiei ce se apropia, urmat de geamătul de durere al zifarului. Animalul se zvârcolea în aer, în timp ce pierdea din înălțime. O altă împușcătură se auzi din arma lui Gavrilă, și o războinică ce țintea cu arcul se prăbuși de la înălțime, zdrobindu-se de sol. Celelalte două au renunțat la intențiile agresive, concentrându-se în salvarea stăpânei lor și poziționându-se cât mai aproape. Zakala nu avea de ales și a sărit de pe spinarea zifarului muribund, care nu mai avea putere să dea din aripi. Poate a avut noroc sau era antrenată pentru astfel de situații, dar a aterizat alături de una din însoțitoare. Relu a răsuflat ușurat, privind cum minunatul și periculosul inamic se retrage după prima lor confruntare.

Știa, însă, că a stârnit și mai tare mânia reginei și trebuiau să acționeze înaintea ei, orice întârziere anulându-le și puținele șanse de salvare. Le-au urmărit de departe pe fugare, mai ales că se deplasau mai greu, unul dintre zifari având două călărețe. Astfel au ajuns până la noul amplasament al taberei ronilor, situat chiar pe malul râului ce oprise propagarea incendiului. Era de presupus că a doua zi Zakala va incendia și porțiunea cealaltă a pădurii, deschizând calea până spre casa pământenilor. Corăbiile înaintaseră și ele de-a lungul coastei, în paralel cu infanteria și sprijinind-o cu materialele necesare, prin bărcile de diferite dimensiuni. Pe vasul Amiral al flotei au aterizat cele trei războinice și, probabil, că acolo vor rămâne peste noapte.

Soarele asfințise și ronii se pregăteau de ritualul serii, adunându-se pe lângă focurile ce se aprindeau. Era clar că peste noapte nu vor acționa, iar asta era șansa echipei de elită. Marele Șef a făcut semn de întoarcere și întâlnire cu cei de la sol. După aterizare, a urmat o nouă consfătuire, în care s-au clarificat ultimele detalii, adaptate după situația concretă din acest moment. Fiecare dintre ei a primit sarcini precise, la anumite ore, iar comunicarea trebuia să fie eficientă, prin sunete ce imitau păsări, iar alteori prin săgeți aprinse. A urmat repartizarea în cele două canoe și barca pământenilor, în funcție de rolul fiecăruia, și apoi vâslirea cu toată forța către flota inamică. Câțiva nori răzleți, care se jucau de-a ascunselea cu Muza și Cupidon, s-ar putea să le fie de ajutor la momentul potrivit.