A crezut că dacă iese la pensie va dormi mereu pâââână pe la ora zece. Romică se sculase aproape în fiecare zi pe la cinci și jumătate. De aceea mocnea în el ura față de ceasul strident care suna tocmai când îi era somnul mai dulce și-l făcea să caute febril butonul de oprire. Acum îl pusese departe de pat, să nu-i audă ticăitul sacadat și parcă batjocoritor; doar uneori îi arunca priviri piezișe pentru a se dumiri cât e ora.

Astfel s-au scurs câteva săptămâni liniștite, când, într-o dimineață, urechile i-au fost agresate de un sunet nou și alarmant: un cântat de cocoș! Nici măcar nu era ora șase, iar cucurigu-ul se repeta puternic din minut în minut. Cum se poate așa ceva într-un bloc? Cine ar fi putut încălca regulamentul și să țină o galinacee gălăgioasă într-o comunitate de oameni civilizați? Chiar dacă, după vreun sfert de oră, cântatul cocoșului a încetat, Romică nu a mai putut să adoarmă. Dar partea cea mai proastă e că acel cântat al cocoșului s-a repetat în fiecare dimineață, exact la aceeași oră, scoțându-l din minți pe bietul om.

Trebuia să ia măsuri! Mai întâi a organizat o pândă, pentru a afla de unde vine zgomotul infernal. Încet, încet, lista suspecților s-a redus la un singur apartament, de la parter. Aici locuia Ștefan, care se mutase de curând de la țară. Era clar că el și-a adus cocoșul în locuință, mai ales că l-a văzut cumpărând o pungă mare de mălai. Având toate aceste dovezi de necontestat, l-a abordat într-o zi în fața blocului:

– Vecine, știu că ții un cocoș în apartament. Recunoaște sau chem administratorul să ți-l confiște!

– Ce tot vorbești, nea Romică?! Nu țin eu animale în casă.

– Aha! Deci mă minți în față?, se răsti Romică privindu-l intrigat de sus până jos și apoi invers. Ia să intrăm la dumneata și să vedem ce găsim, continuă el cu același ton.

– Nu intri la mine cu atitudinea asta decât dacă ai mandat, îl asigură Ștefan și se strecură pe alături către locuință.

– Ei las că te aranjez eu!, îl amenință din urmă Romică. Te crezi pe moșia ta și trezești tot blocul cu cocoșul ăla nenorocit. Aici sunt reguli, mă-nțelegi? Suntem oameni civilizați, nu țărani!

Dar Ștefan nu catacdisi să-i răspundă și el rămase bombănind. Degeaba s-a dus la administrator și s-a plâns. Acesta l-a asigurat că n-a văzut nicio orătanie în apartamentul celui acuzat. Nici vecinii nu păreau să-l înțeleagă, iar poliția i-a explicat că nu-i de competența lor. Așa că a recurs la o acțiune personală și foarte riscantă. Numai într-un fel putea dovedi că are dreptate: intrând în locuința incriminată și ieșind cu cocoșul gălăgios. Pentru asta a trebuit să pregătească terenul și să urmărească programul lui Ștefan. Astfel a observat că ușa de la balcon era deschisă seara, iar vecinul ieșea la o bere cu prietenii, până după asfințit. Era momentul când Romică ar fi putut să intre cu ușurință în apartament.

Într-adevăr, nu a fost prea greu să escaladeze balconul și, în câteva clipe, se afla în camera cea mare. Soarele nu mai lumina, iar înăuntru era cam întuneric. Noroc că, precaut de felul lui, a adus o lanternă, a cărei fascicul de lumină se strecura în toate cotloanele. Unde l-o fi pitit pe înaripat? Că doar l-a auzit și în acea dimineață. A căutat prin toate camerele, bucătărie, debara și cămară. Parcă-l înghițise pământul! Atunci i s-a aprins în cap un beculeț: dacă era înregistrare? Să-l fii înșelat cu o casetă? Se întoarse în dormitor și văzu un casetofon la capul patului. Îl luă în mână, încercând să scoată caseta. Chiar atunci se aprinse lumina și o voce puternică țipă la el:

– Poliția! Stai pe loc și nu mișca!

Inima a înghețat în el când, cu coada ochiului, a putut distinge doi polițiști și pe Ștefan, care-l priveau din pragul ușii. Degeaba a încercat el să le explice că nu căuta decât un cocoș. A fost acuzat și condamnat la doi ani de închisoare cu executare, pentru tentativă de furt calificat. Acum se trezește tot pe la șase, dar alarma e mult mai stridentă. Parcă îi e dor de cântatul cocoșului lui Ștefan…