Ți-am pus cheia cerurilor mele în palmă,
Cu încrederea că mă vei ridica spre ele,
Penetrând boltă după boltă
Și cunoscând bucurii tot mai intense,
Până la Nirvana celui de-al nouălea cer.

La început, ți s-a părut o misiune plăcută,
Te amuzai cu suișurile și coborârile mele,
De parcă aș fi fost o marionetă amuzantă,
Dar apoi te-ai plictisit de rolul tău
Și ai lăsat să cadă cerul peste mine.

Nu m-a rănit la cap, care-mi era oricum în nori,
Dar mi-a zdrobit inima cu greutatea celestă,
Singura inocentă care avea încredere în tine,
Și rămânea mereu pe pământ, lângă a ta,
Iar acum, mi-a rămas creierul fără puls,
Rătăcitor într-o lume fără simțăminte.