Planeta Paradis: Cină în doi

Posted on by racoltapetru6

Primirea Marelui Șef de către Regină a fost făcută cu cele mai înalte onoruri, începând cu ronii amabili care l-au condus cu barca până la corabia Amiral și până la însăși gazda, îmbrăcată într-un costumaș complet alb și afișând un zâmbet cuceritor. De parcă s-ar fi putut ca perfecțiunea să fie și mai perfectă. Bijuteriile sclipitoare, ochii de jar, părul lung și bogat al Zakalei îl făceau pe Relu să creadă că visează, la fel cum o mai făcuse de atâtea ori.

Oaspetele fu poftit să se așeze jos, pe o pernă moale și aurită, în timp ce Regina se așeză în partea cealaltă a unei tăvi cu mai multe cupe și carafe, toate aurite. Două fete drăguțe așteptau cuminți ordinele stăpânei lor, neîndrăznind să-și ridice privirile din pământ. Zakala le făcea semne scurte și ele îndeplineau imediat ordinele, punând în pahare, aducând alte carafe cu băuturi și vase cu mâncare. Au început cu un vin dulce și foarte aromat, dar destul de tare pentru a tulbura mintea și dezlega limbile. Au continuat cu alte băuturi savuroase și mâncăruri delicioase. Astfel au fost inhibate emoțiile lui Relu și dialogul n-a avut nevoie de o altă încurajare.

– Ce a decis Marele Șef al halanilor sau Omul din Stele? Ori ar fi mai simplu să-ți spun Relu?, intră Regina în subiect.

– Da, poți să-mi zici Relu, la fel cum îmi spun prietenii. Asta înseamnă că suntem și noi prieteni acum?

– Depinde numai de tine… Reluuu, zâmbi din nou gazda. Mie poți să-mi spui Zakala. E unicul meu nume și foarte puțini mi se pot adresa doar cu el.

– Îți mulțumesc pentru amabilitate, dar să nu crezi că voi trăda interesele oamenilor mei pentru a-ți câștiga prietenia.

– Nimeni nu-ți cere asta. Dimpotrivă, îi disprețuiesc pe trădători. Dar nici eu nu pot să uit pentru ce am venit, iar semenii mei știu că duc întotdeauna lucrul până la capăt. Mă înțelegi? Vrei ca autoritatea mea să fie știrbită? Să dau dovadă de slăbiciune și să plec cu corăbiile goale, după ce am pierdut atâția luptători?

Zakala se înfierbântă și obrajii i se înroșiră, vrăjindu-l și mai mult pe Relu. Închise pentru o clipă ochii și-și scutură capul, după care rupse tăcerea ce se așternuse:

– Halanii sunt un popor liber și mândru. Nu acceptă să li se impună ceva, dar sunt buni la suflet și dăruiesc din inimă celor care merită. Dacă vrei aur, aș zice să nu ceri, ci să le câștigi încrederea și prietenia. Eu așa am făcut și uite în ce postură am ajuns.

– Aaaa, după ce ai venit de pe planeta aia…

– Pământ…

– Așa cum zici! De ce ai ales să pleci într-un loc străin? Ai fost dezamăgit de oamenii de acolo?

– Într-o anumită măsură…

– Eu zic că ne era scris să ne întâlnim. Avem nevoie unul de altul.

– Crezi asta?, se bucură Relu.

– Sigur că da! Tu ai fost adus să-mi instruiești luptătorii, să faci o armată de neînvins, să cucerim toate teritoriile, să-i supunem pe sălbatici și să-i civilizăm.

– Și apoi ce urmează?, o întrebă Relu, trist. Vei fi mai fericită astfel?

– Fericită sunt și acum, când plănuiesc astfel de victorii. Nimic nu mă va opri… adică nu ne va opri. Mă întrebi ce va urma? Răzbunarea pe care o aștepți de mult!

– Nu înțeleg…

– Vom ataca Pâmăntul și-l vom supune! Le vei arăta semenilor tăi că au greșit și vei ajunge regele lor, aducându-i apoi pe calea dreaptă.

Relu rămase cu gura căscată la cele auzite.

– Tu ești nebună, Zakala! Sau poate că glumești și eu nu-mi dau seama.

Regina râse zgomotos și duse apoi un pahar la gură.

– Ai lăsat vreo dragoste în urmă, acolo?, întrebă ea curioasă. Ai mai iubit pe cineva așa cum mă iubești pe mine?

Bărbatul roși și își căută cu grijă cuvintele.

– Am iubit, dar… iubirile nu se pot compara una cu alta. Fiecare e altfel și intensitatea lor se pierde în timp. Cea mai recentă domină întotdeauna.

– Te ascunzi după cuvinte, Relu, chicoti Zakala. O femeie ca mine nu cred că ai mai văzut și nici dragostea pe care mi-o porți nu poate avea asemănare. Recunoaște.

Relu se făcu că nu a auzit ultimele cuvinte, alegând din priviri niște fructe. Regina le porunci slujnicelor să cânte și acorduri romantice se revărsară din coardele unor instrumente viu colorate.

– Cum faceți voi dragoste, pe planeta aceea?, întrebă tandru femeia.

– Frumos… și foarte plăcut, răspunse emoționat bărbatul.

– Haide, spune-mi, nu te jena.

Relu o privi adânc în ochii-i negri și murmură:

– Ne uităm tandru unul la celălalt, simțim cum inimile ne bat alături, ne auzim răsuflarea precipitată și ne șoptim un „Te iubesc”, din adâncul sufletului. Apoi ne sărutăm prelung pe buze, contopindu-ne parcă într-o singură persoană și plutind pe aripi de vis, mai fericiți și împliniți ca după orice altă victorie sau realizare lumească.

Zakala își lăsă privirea în jos, jenată și cu obrajii înfierbântați. După un timp, reveni cu o altă întrebare:

– Te iubesc? Ce înseamnă asta?

– E legământul sacru pe care-l fac doi îndrăgostiți și care îi leagă până la moarte. Sau așa ar trebui…

Planeta Paradis: Pârjolul

Posted on by racoltapetru6

O zvârcolire violentă îl trezi pe bărbat din dulcea somnolență. Zakala se smulse din brațele lui și se ridică în picioare. Era destul de lucidă, dar șocată peste măsură de ceea ce vedea. Privirea ei intrigată se muta febril de la cercetarea propriului corp, la cel al lui Relu și apoi a locului. Se opri doar la vederea sabiei de alături, pe care piciorul ei o aruncă în sus cu dexteritate, iar mâna-i cea sănătoasă o prinse din zbor.

– Ce mi-ai făcut, sălbaticule?, se răsti ea, îndreptând arma spre pieptul omului luat prin surprindere.

– Știu și eu? Poate că… ți-am salvat viața?, răspunse el privind-o atent în ochi.

Oricât de rapid își revenise din somnul adânc, se putea sesiza efortul pe care-l depunea ca să rămână dreaptă. Ochii îi clipeau des, mâna îi tremura ușor și își muta mereu greutatea de pe un picior pe altul.

– Ți-ai pus labele pe mine? M-ai întinat cu atingerea ta dezgustătoare!? Spune-mi totul, înainte să te străpung ca pe un animal!

– Nu-ți spun nimic până nu iei sabia din fața mea! Nu vezi că de-abia te ții pe picioare? Nu simți cât ești de slăbită de foame și de la sângele pierdut? Mai bine ai sta jos și ai încerca să mănânci din friptura pregătită de dimineață.

Regina era și mai uluită de curajul bărbatului neînarmat, pe care avea acum ocazia să se răzbune. Doar că moartea lui era prea ușoară, după cât de des se gândise la ea, iar satisfacția nu-i era suficientă. Mai bine să-și prelungească acea plăcere, fiind sigură că el oricum nu va pleca nicăieri, ba chiar o putea servi până își va reveni complet. Doar atunci îl va măcelări cu cea mai mare plăcere. De altfel chiar se simțea slăbită, iar puțină hrană era binevenită.

– Ești complet nesăbuit, Omule din Stele. Dar te iert deocamdată, doar pentru a-mi spune tot ce mi-ai făcut cât timp eram adormită. Apoi mă voi mai gândi ce să fac cu tine.

Se așeză jos, păstrând o anumită distanță de siguranță și protocol, puse arma alături și se servi singură dintr-o bucată de carne rumenită. În timp ce mânca încet, asculta cu atenție spusele lui Relu și își cerceta curioasă corpul, haina străină care-i ținea de cald și pansamentul improvizat. Parcă se mai liniști când află toate detaliile îngrijirii, dar ura ei rămânea tot neștirbită. Mai ales că fusese atinsă de către un muritor oarecare, ce-i pătase și onoarea răpind-o. Dar toate la timpul lor.

– E timpul să plecăm, zise ea după ce sorbi câteva picături din apa lacului. Tu vei veni cu mine, ca prizonier.

Relu n-avea de gând s-o urmeze, dar nici să o lase singură. Un miros tot mai accentuat de lemn ars le captă atunci atenția, iar prin intrarea grotei se puteau vedea dâre lucioase de fum. Amândoi erau curioși ce se întâmplă afară și au ieșit deodată să se îngrozească de iadul din jurul lor. Pădurea era cuprinsă de foc și aerul tot mai greu de respirat. Zakala își dădu seama că nu putea înainta spre tabăra ei, căci tocmai de acolo venea potopul. Poate că drumul spre ocean era cea mai bună alegere, iar timpul era esențial. Se întoarse către bărbatul din apropiere, care-și luase sabia în mână și era pregătit să se apere:

– Rămâne pe data viitoare, Omule din Stele.

Apoi se avântă printre rugurile verticale, care trosneau amenințător, și perdelele orizontale de foc și fum ce ascundeau capcane mortale. Relu se hotărî la fel de rapid să o urmeze îndeaproape. Atmosfera devenea tot mai irespirabilă și inevitabilul s-a produs. Regina n-a rezistat efortului și curând s-a prăbușit la pământ, inconștientă. Bărbatul sări să o ridice pe umărul său, luând-o apoi la fugă spre sud. Doar în partea aia mai aveau șanse să scape din îmbrățișarea incandescentă a pârjolului. Animalele derutate îl depășeau fără să-l bage în seamă, unele din ele alergând în direcții greșite și scoțând țipete disperate de durere sau frică.

Nu era posibil să mai găsească drumul pe care a venit, ci doar instinctul era cel care-l călăuzea pe Relu spre salvare. Nu era nici ușor să care făptura înaltă și bine făcută a Zakalei, de multe ori trebuind să schimbe greutatea pe alt umăr și să se asigure că femeia mai respira. Dar a avut noroc și dragostea i-a dat parcă aripi. În cele din urmă a răsuflat ușurat la vederea terenului neted ce ducea spre plajă. În întâmpinarea lui au sosit ambele echipe de căutare ale halanilor, dar și Gavrilă, Carmen și Florica. Aceștia au dat, în cele din urmă, de canoe și apoi de urmele ce duceau spre pădure. Tocmai se pregătiseră să plece în căutare, când fumul tot mai intens ce se ridica i-au făcut să înțeleagă că ronii au trecut la acțiune.

Bobo era cel mai întărâtat și prima lui reacție a fost să se răzbune pe Zakala. Cu greu l-au potolit pământenii și numai prin promisiunea unei pedepse ulterioare.

Planeta Paradis: O altfel de luptă

Posted on by racoltapetru6

Pentru a-i împiedica, pe cât posibil, pe halani să-l urmeze, a fost nevoie să ascundă ambarcațiunea Zakalei și să șteargă urmele din preajmă. Vremea se anunța schimbătoare și cerul se aglomera cu nori. Dar nimic nu l-ar fi oprit pe Relu să se afunde în pădurea deasă, căutând orice semn de trecere recentă a unei ființe umane. Și avea să constate că nu era atât de greu, iar cunoștințele deprinse de la halani îi erau acum de mare folos. Ici și colo se vedeau urme de pași pe sol, vegetație tăiată ori ruptă, prin care Zakala și-a croit cale cu sabia sau corpul. Pentru ea era mai greu, fiind deschizătoare de drum, în timp ce pământeanul pierdea timp doar pentru a găsi indicii.

Curând a început să se audă răpăitul ploii, iar după o perioadă ea s-a făcut simțită. Relu o percepea rece în contact cu corpu-i încălzit de efort, iar frunzele mari și umede îl înfiorau la fiecare atingere. Uneori se oprea ascultând atent fiecare sunet și căutând să-și dea seama ce îl produce și de unde vine. Apoi pornea din nou, îmboldit și de răcoarea umedă ce-l cuprindea tot mai tare. Era obosit, însetat și flămând, dar nu-și permitea nici măcar să soarbă câteva picături de ploaie. Își spunea mereu în gând că dacă Zakala poate să reziste, nici el nu trebuie să rămână mai prejos.

De data asta, ploaia era mai de durată, parcă tocmai să îi stimuleze efortul, iar timpul își pierduse valoarea. O potecuță timidă se așternea în fața lui Relu, făcută probabil de animalele pădurii în drumul lor obișnuit, poate în căutare de ascunziș sau apă. Terenul începea să urce ușor și vegetația se rărea parcă tot mai mult, ușurând accesul. A urmat apoi un deal, în vârful căruia se putea vedea o stâncă acoperită de mușchi. Era o țintă care merita atenția pământeanului și un adăpost pentru câteva clipe de odihnă. Mai ales că, după ce s-a apropiat suficient, a putut zări o intrare înspre interiorul unei caverne.

Cu toate acestea Relu trebuia să fie atent, mai ales că și urmele Zakalei duceau într-acolo. Putea fi întâmpinat nu tocmai cordial, drept pentru care își pregăti sabia și înaintă precaut. Interiorul arăta ca o peșteră și se auzea susurul apei ce se scurgea într-un mic lac. I-a trebuit ceva vreme până i s-au obișnuit ochii cu întuneriul, după care a continuat inspecția pas cu pas. Curând a auzit niște mișcări neobișnuite, iar apoi a văzut de unde veneau. Într-un colț ședea rezemată, cu spatele de peretele stâncii, Zakala.

Mâna dreaptă îi era înțepenită pe sabie și avea convulsii de anvergură, în timp ce corpul plin de răni și de noroi îi tremura cuprins de friguri. Hainele îi erau sfâșiate, iar un pansament improvizat din ele dădea să cadă de pe brațul stâng. Bărbatul se apropie prudent și cu sabia întinsă spre fugară, atingând-o cu lama umedă și ascuțită. Nicio tresărire din partea ei, iar ochii, deși semideschiși, părea că nu văd nimic. Era evident că își pierduse cunoștința din cauza febrei și corpul ei ducea o bătălie cu boala. Atunci intră Relu în alertă și evaluă rapid măsurile care se impuneau.

Mai întâi aduse niște apă din lac și îi spălă trupul și rănile. Poate avea noroc și nu se vor infecta, deși cea de la mână arăta destul de urât. Apoi o înveli în hainele lui, ceva mai uscate de la temperatura trupului, și făcu un foc zdravăn în apropiere. În tot acest timp, Zakala delira, iar cele câteva cuvinte inteligibile îi erau adresate lui, și nu erau deloc prietenoase. Noroc că între timp ploaia încetase și Relu putu mai ușor să caute niște plante pentru ceai. Nu a găsit chiar ce intenționa, dar nici n-a venit cu mâna goală, ci cu câteva frunze folosite de halani pentru răni și răceală. Bine că plosca îi era din metal și putu astfel să fiarbă apa, laolaltă cu ierburile. O parte din ceai îl folosi pentru curățarea mai bună a rănilor și la pansarea mâinii, iar cealaltă se căzni să-l administreze pe cale internă Zakalei. Măcar era cald și îi potolea setea. Către seară, bolnava căzu într-un somn adânc, dar nici îngrijitorul ei nu mai rezistă mult timp.

A doua zi dimineață, lucrurile stăteau la fel, deși febra Reginei parcă nu mai era atât de mare. Relu se trezise periodic pentru a întreține focul și a fi atent la animalele care veneau să se adape. O căprioară pitică și neatentă, ivită spre ziua, căzu sub săgeata bărbatului, căci foamea era prea mare după atâta vreme și efort. Ieși o friptură delicioasă, din care ar fi fost bucuros să împartă cu Zakala, însă doar câteva picături de ceai reuși să i le strecoare printre buze. Chipul ei palid mai tresărea uneori, dar delirul trecuse și părea că doarme adânc ori era într-o comă ușoară. Bărbatul examină încă o dată rana și reîmprospătă pansamentul umezit în ceai. Nu prea mai avea material pentru alte fâșii, fiind aproape dezbrăcat. De aceea, crezu că era bine să se încălzeacă unul de la altul, luând-o pe Zakala în brațe și ascultându-i respirația. Era chiar plăcut și liniștitor.

Planeta Paradis: Femeia îndărătnică

Posted on by racoltapetru6

– Să nu crezi că mă vei putea ține prizonieră, urâtule! Puteam să evadez și să-ți ucid mica războinică, dar cuvântul nu mi l-am încălcat niciodată. E valabil doar când îmi fac necesitățile, pentru că nu suport să miros atât de rău ca voi, sălbatici și nespălați.

Era avertismentul pe care l-a dat Zakala, imediat după ce a fost „asigurată” cu o funie mai strânsă. Relu a făcut-o cu delicatețe și chiar senzualitate, dar nu putea pricepe răutatea unei ființe atât de delicate, iar întrebările lui căutau mereu un răspuns:

– De ce ai venit pe acest tărâm? Nu aveți destule pe continentul vostru? Nu putem să fim prieteni?…

– Ia te uite la tine! Chiar crezi că suntem egali și avem aceleași drepturi, neisprăvitule? Eu provin din ceruri și sunt menită să-i conduc pe roni spre cuceriri și prosperitate. Sângele meu e divin și nu se poate amesteca nicidecum cu al muritorilor de rând. Voi sunteți creați pentru a mă sluji și nu puteți să-mi fiți egali. E ceva firesc și mă mir că nu vă dați seama. Chiar și animalele știu că trebuie să mi se supună.

– Cine ți-a spus asta? Vreun zeu pe care l-ai văzut în vis sau oamenii care au nevoie să creadă în ceva deosebit?

– Cum cutezi, nenorocitule?, se răsti nervoasă regina ronilor. Mama mea, care avea aceeași menire, mi-a spus de când eram un copil că sunt o zeiță.

– Și tatăl tău…

– Eu nu am avut tată și de aceea sunt aparte. A fost un bărbat pe care mama l-a folosit și apoi l-a ucis, așa cum e normal. Niciun om de parte masculină nu poate fi conducător al ronilor și al planetei. Doar femeia supremă dă naștere vieții și o poate susține. Dar ce-ți spun eu ție, muritor de rând!

– Nu sunt chiar un muritor de pe această planetă, a ținut să iasă în evidență Relu. Eu vin dintre stelele pe care le poți vedea noaptea.

Zakala s-a uitat la el ca la un nebun și chiar a schițat un zâmbet discret:

– Credeam că sălbaticii n-au imaginație, dar tu mă surprinzi. Ce-o să mai inventezi pentru a scăpa de pedeapsa mea?

– Ai să vezi și singură că nu semăn cu halanii, cei care-s stăpânii de drept al acestui teritoriu, și nici cu tochii, piticii canibali care v-au măcelărit ultima campanie. Eu și familia mea venim de pe o altă planetă.

– Nu există altă planetă și chiar dacă ar exista, eu ar trebui să o stăpânesc, ciudatule!

În acel moment au fost întrerupți de Carmen, care anunța sosirea celorlalți rătăciți: Bogdănel, Bobo și Ucu. Trupurile celor căzuți în luptă au fost pierdute în furtună, dar memoria lor era mai importantă. S-au salutat și îmbrățișat, după caz, după care au ținut s-o vadă pe cea din cauza căreia au făcut atâtea sacrificii.

– Și acum, ce facem cu ea?, întrebă justificat Ucu.

– Eu zic s-o ucidem lent și să ne răzbunăm pentru cei dragi. Astfel le vom da o lecție ronilor și se vor teme de noi, răspunse Bobo.

– Nu, nu, nu! Dacă o omorâm, inamicul va căuta răzbunare cu orice preț. Mai bine-i s-o ținem în captivitate și să o dăm în schimbul plecării lor de aici. Să negociem.

Era părerea lui Relu, care avea cea mai mare greutate.

– Poate că ai dreptate, se exprimă Ucu. Dar cine o să se ducă la ei, știut fiind că sunt imprevizibili?

– Eu o voi face, spuse Relu, dar deocamdată ar trebui să plecăm naibii de aici, până nu suntem detectați. Carmen, du-te după ceilalți zifari, împreună cu Bogdănel.

Fata și băiatul au sărit imediat pe înaripat, dornici să ajute și să-i dea vești bune Floricăi. Până la sosirea lor, dialogul dintre Zakala și Relu a continuat, urmărit cu atenție de Ucu și Bobo, doi inițiați în limbajul ronilor.

– Ce vreți să faceți cu mine, piticilor?, întrebă regina, văzându-l pe Ucu și Bobo. Mai bine mă ucideți decât să mă dezonorați. Oricum, sufletul meu e nemuritor și se va întrupa într-o altă femeie, la fel de frumoasă și puternică.

– Nu vrem să-ți facem rău, o asigură Relu. Te dăm, în schimbul păcii, poporului tău.

– Văd că vorbești numai prostii, „omule picat din stele”. Chiar credeți că veți scăpa după ce ați pângârit regina celui mai nobil popor? Asta nu se uită și nici nu se iartă niciodată! După cum am mai spus, mai bine mor, decât să fiu tratată ca un instrument de schimb! Ai curajul s-o faci, lașule?, se adresă Zakala, din nou, lui Relu.

– Nu e vorba de curaj, ci de judecată. Tu vrei să subjugi și chiar să ucizi un popor lipsit de apărare, dar eu țin la oamenii ăștia, fiindcă sunt pașnici și buni. E a doua familie a mea și m-au ales să-i conduc, chiar dacă nu am sângele lor. Dar tu nu poți pricepe, fiind înecată în mândria ta de regină divină, indusă de o mamă avidă de putere. Știi doar să te bați și să ucizi, dar nu cunoști iubirea sau fericirea adevărată, iar pentru asta te compătimesc.

Planeta Paradis: Nori negri

Posted on by racoltapetru6

Costumația Zakalei era aproximativ asemănătoare cu cea a femeilor din garda personală. O rochiță scurtă, care lăsa să se vadă două picioare lungi și perfect proporționate; o bluziță ce nu-i cobora decât puțin sub sânii superbi, oferind văzului o siluetă de invidiat, cu o piele ușor bronzată și cu siguranță catifelată. La brâu avea o cingătoare de care erau prinse în partea stângă o sabie lungă, iar în dreapta un pumnal. Asta se putea deduce după tecile de care războinica divinitate își sprijinea mâinile.

Pașii îi erau de felină agilă, iar privirea-i dominantă cerea supunere totală și necondiționată. Era urmată îndeaproape de alte patru amazoane bine înarmate și la fel de atente la fiecare mișcare. Femeia asta chiar se credea zeiță și nimeni nu avea curajul să-i conteste acest statut. Se vedea din comportamentul fiecărui comandant care-i dădea raportul și al grupurilor de militari. Niciunul dintre ei nu o privea în ochi și nu vorbea fără să fie întrebat. Și totuși, în timpul trecerii în revistă a trupelor, se pare că unul dintre ofițeri n-a respectat în totalitate protocolul, cedând ispitei de a o privi pe Zakala de aproape. N-a apucat să-și dea seama când și cum a venit pedeapsa: mâna femeii a țâșnit fulgerător spre mânerul sabiei, și într-o fracțiune de secundă capul impertinentului era detașat de corp. Imediat, locul nenorocitului a fost luat de alt combatant, care s-a grăbit să șteargă de sânge arma întinsă de stăpână și apoi să ordone evacuarea cadavrului. Inspecția a continuat fără alte incidente.

Au urmat la rând hamalii și apoi verificarea materialelor și animalelor debarcate pe plajă. După câteva comenzi scurte, Zakala și trei războinice din garda ei au încălecat o parte din zifari, restul de opt fiind repartizați unor comandanți. Fiecare grup de câte patru a luat-o în câte o direcție. Unul spre nord, altul spre est și ultimul, cel condus de Zakala, către sud. Exact spre fuiul halanilor și reședința pământenilor. Relu și Ucu aveau motive serioase de îngrijorare, dar până la lăsarea întunericului nu puteau să-și părăsească ascunzătoarea. Priveau cum ronii se împrăștie către corturi sau bărci, căutând și scoțând la iveală alimente și băutură. Erau liberi până la revenirea echipelor de cercetași, iar asta însemna vreo două ore. Moment potrivit să mănânce și ei, în tăcere și fără prea mare poftă. Dar de ce se temeau ei mai mult s-a adeverit la întoarcerea Zakalei. Din gesturile și acțiunile care au urmat, se vedea clar că războinicele au detectat fuiul halanilor, iar comanda fermă pe care au primit-o cei aproximativ cinci mii de invadatori – cu tot cu hamali – se putea ușor intui: toată lumea spre sud!

Doar că în fața lor se întindea o pădure deasă și populată de animale, iar tunurile și carele aveau nevoie de spațiu. Plaja se îngusta și ea mai încolo și nu lăsa suficient loc pentru deplasare. Răspunsul la întrebarea pe care și-o puneau cei doi spectatori ascunși veni destul de repede și cât se putea de dureros. Zakalei i se aduse un arc și o săgeată având vârful îmbrăcat într-o pânză îmbibată cu un lichid inflamabil. Una dintre gărzile din apropiere apropie torța și îi dădu foc, iar zeița ronilor o slobozi cu putere spre coroanele arborilor. Imediat, urmându-i exemplul, sute de alți arcași se dotară cu astfel de săgeți și procedară la fel. Soarele era deasupra capului și ziua se anunța la fel de călduroasă precum una de vară. În fața lui și a potopului de focare, pădurea virgină se aprinse repede, arzând cu trosnete, gemete și urlete sălbatice, precum și stoluri mari de păsări ce-și luau zborul prin fumul tot mai dens. Iar vântul ducea focul mai departe, tot mai departe, către sud. Așa cum calculase Zakala, care dispăru apoi în cortul său.

Restul zilei s-a scurs într-o veselie pentru roni, care petreceau slăvindu-și regina, dar într-o cruntă dezamăgire și îngrijorare pentru Relu și Ucu. Cei doi așteptau cu înfrigurare înserarea și eliberarea din locul acesta blestemat. Trebuiau să ajungă cât mai repede acasă și să-și avertizeze prietenii, să caute împreună o soluție în fața potopului care se profila. Au răsuflat mai ușurați când soarele s-a pierdut la orizont și primele focuri rone au fost aprinse. Pădurea murise prin apropiere, însă vântul purta jarul mai departe, făcând prăpăd pe unde trecea. Ieșind din ascunzătoare, Marele Șef și comandantul său au încălecat în liniște și au decolat direct spre casă, urmând de data asta calea cea mai scurtă. Vreme de o jumătate de oră au trecut peste scrumul rămas după incendiu și inima i-a durut. Paradisul de sub ei se transformase într-un iad groaznic, cum nu și-ar fi putut imagina. Doar mai apoi au dat peste un curs de apă care a stăvilit înaintarea focului. Dar pentru câtă vreme?, se întrebau amândoi în sine.

Aterizarea au făcut-o la lumina Muzei și a lui Cupidon, în fața casei pământenilor. Erau așteptați de familia îngrijorată din cauza unor zifari necunoscuți pe care i-au văzut de dimineață. Dar și fumul care s-a văzut de departe le-a întărit convingerea că se întâmplă ceva foarte rău.