Simt că am atâtea de spus…
cuvintele adunate își cer libertatea,
unele îmi zburătăcesc fluturii din stomac,
altele stau agățate ca scaiul de trahee,
iar cele mai multe îmi frâng zborul gândurilor.

Declar libertate cuvintelor remanente
și le aștept să iasă în mod ordonat,
dar se bulucesc întâi vorbele tranșante,
ca oamenii din manifestațiile străzilor,
doar la urmă apar și cele mai tăcute,
cum e pescarul singuratic pe marginea bălții.

Pe măsură ce mă descarc devin mai ușor,
năzuind să-mi iasă câte un porumbel din gură,
din care simt că am ascunși în adâncul meu,
dornici să se arate semenilor din alte stoluri
și să se exprime fără îngrădire.