continuare

Eliberat de căști și revenit în lumea reală, Adi profită de inocența surorii sale ca să o ia peste picior, așa cum face de obicei un frate mai mare.

– De parcă știi tu cum ar arăta Păcală. Era doar un țăran de la munte, pus pe glume.

– Știu, că l-am văzut într-un film, îl contrazise cu convingere Bianca. Așa cum scrie și în poveștile pe care ni le-a citit mama, când eram mai mici.

Vasile conducea cu precauție și mai mare autoturismul, fiind obligat să o ia și prin iarba de pe margine, unde era posibil. Copiii rezistau fără să se plângă denivelărilor care-i legănau ca pe niște popice gata să se răstoarne, fiind mai preocupați de controversa ivită iarăși între ei. Doar Sanda fierbea în suc propriu și de-abia aștepta prilejul să răbufnească în fața soțului încăpățânat.

– Alea sunt povești de adormit copii mici ca tine, râse cu superioritate fratele mai mare cu trei ani. Și eu credeam în ele, ca în Moș Crăciun sau Moș Nicolae. Peste vreo doi ani, îți vei da seama că sunt doar născociri ale oamenilor mari, ca să ne țină sub control prin daruri promise dacă vom fi cuminți.

– Mama, auzi ce zice Adi?, se plânse fetița. Că poveștile nu-s adevărate… și nici Moș Crăciun.

Femeia se văzu nevoită să intervină în această dispută, uitând pentru moment de problema care o măcina cu adevărat.

–  Adi, ți-am mai spus de atâtea ori să-ți păstrezi convingerile pentru tine. Dacă nu-ți mai plac poveștile, las-o pe sora ta să se bucure de ele. Și dacă nu mai crezi în Moșul, nu vei mai primi nici daruri de la el, ci de la taică-tău, când o să mai aibă bani pentru asta.

– Da, de parcă…

– Te-am atenționat să închei subiectul ăsta, că avem altele pe cap. Nu vezi că tata s-a blocat deja și va trebui să ne întoarcem?, găsi Sanda modalitatea prin care să-și dezvăluie preocuparea.

Mașina stătea pe loc, în timp ce șoferul căuta zadarnic o soluție pentru a înainta. Drumul se îngustase atât de mult încât devenise doar o potecă greu de parcurs și la pas, iar împrejurimile făceau imposibilă înaintarea pe lângă. Sanda își privea mustrătoare soțul, în timp ce acesta îi ocolea căutătura, știind că nu-i deloc a bună.

– Înseamnă că omul acela nu ne-a mințit, deci nici vorbă de Păcală, nu se putu răbda Adi să-și atace indirect sora.

– Ia mai terminați cu glumele astea, își găsi Vasile pe cine să răbufnească. Oricum, trebuia să oprim ca să ne mai dezmorțim puțin și să mâncăm ceva ca lumea, după care vedem noi ce facem mai departe. Uite o casă, pe marginea luminișului, unde am putea intra să întrebăm și, eventual, să stăm la o masă, că oamenii de aici sunt ospitalieri.

– Cabana aceea de pe colină? Crezi că mai locuiește cineva în pustietatea asta?, îl întrebă cu scepticism Sanda. Iarba e necosită și nu se vede urmă de pas prin ea, iar eu nu o să o călăresc cu pantofii ăștia.

Într-adevăr, la o distanță apreciabilă – având în vedere dificultatea terenului de parcurs – se înălța o construcție mai arătoasă față de cele văzute până acum pe traseu, greu de presupus că ar fi pustie. Soarele era încă destul de puternic pentru a-i scoate în evidență gardul înalt și pridvorul care te îmbia parcă să-i calci pragul. Bărbatul se gândi câteva secunde, înainte de a lua o hotărâre curajoasă.

– Cred că ar fi mai bine să mă duc eu în cercetare, iar dacă suntem primiți cum se cuvine o să veniți și voi pe urmele lăsate. Și mai indicat este să nu umblăm sau să rămânem câte unul, de aceea o să-l iau pe Adi cu mine. Ce zici, viteazule?

Băiatul se codi la început, dar când a auzit-o pe soră-sa oferindu-se cu insistență să fie cea aleasă, se hotărî că-i mai convenabil să scape de ea pentru o vreme. Mai ales când și-a dat seama că telefonul era inutil în acel loc, fără internet. Poate acolo, pe colina aceea, o să aibă semnal.

– Doar nu te gândești să cărăm cu noi bagajele și să lăsăm mașina în pustiul ăsta?, îl atenționă Sanda.

– Nu o să avem nevoie decât de geanta cu hrană rece și câteva hăinuțe, o liniști Vasile. Nimeni nu o să vandalizeze autoturismul în aceste locuri neumblate, iar mâine o să vedem ce facem mai departe. Dar, pentru orice eventualitate, ai în torpedou un spray lacrimogen și un binoclu cu care să ne vezi când vă facem semn să veniți. De asemenea, Maia rămâne cu voi să vă păzească. Promit că nu durează mult.

Bărbatul a pornit cu hotărâre să înfrunte iarba care-i ajungea până la brâu, urmat cu reticență de fiu, al cărui păr blond strălucea în soare, în contrast cu verdele persistent. Tatăl era mândru de ambii lui copii și îi plăcea să spună că seamănă cu el la fire, în timp ce la păr și ochi se văd genele transmise de mama lor. Acum avea ocazia să-i confrunte cu natura, lucru pe care-l tot amânase din lipsă de timp, dar pe care-l socotea foarte important în educația lor. Normal că va fi greu la început, însă trebuia să recupereze lecțiile pierdute din anii care au trecut în confortul orașului. Privea din când în când înapoi și se bucura văzând că bărbățelul în devenire se ambiționa să țină pasul, deși pe chip i se citea sila de a se lupta cu terenul ostil.

Au ajuns în fața porții, transpirați și gâfâind după efort, dar mulțumiți că au lăsat cărare în urmă, ca pionierii într-o expediție. Zăvorul era lăsat pentru a împiedica animalele sălbatice să intre, însă ușor de deschis pentru oameni. În curte, iarba crescuse aproape la fel de înaltă ca în afară, semn rău pentru musafirii inopinați. Un cocoș măreț și furios a fost cel care i-a întâmpinat, înfoindu-și amenințător aripile. Probabil că erau și găini prin preajmă, iar ăsta trebuia să fie semn bun. Ușa de la intrare era închisă – un alt semn care le-au cam redus din speranțe – doar că au găsit cheia sub un ghiveci cu flori ofilite.

Înăuntru, aerul era stătut și lumina zgârcită din cauza obloanelor lăsate aproape complet. În schimb, toate camerele arătau de parcă gazda locuia încă acolo, cu masa și scaunele așezate la locul lor, peretare pe pereți, covorașe pe jos și așternuturi curate pe cele două paturi din dormitor. Bucătăria era complet echipată, cu farfurii ornamentale agățate și scoase în evidență de ștergarele lucrate de mână care le încununau, vase și tacâmuri în dulăpioare și sertare, ba chiar și conserve în borcane de diferite dimensiuni și culori, găsite în cămară. Judecând după praful depus, se putea deduce că locuința fusese părăsită de multă vreme, dar o pisică prietenoasă care intră în urma lor le demonstra că aici mai era viață, iar inima casei bătea încă. Pentru ei, cel puțin, iar asta îl convinse pe Vasile că e un loc cum nu se poate mai bun pentru a se bucura de ospitalitatea oferită de soartă. De aceea nu le-a mai făcut semn fetelor să vină, ci s-au dus amândoi după ele pentru a le ajuta la căratul bagajelor.

Astâmpărarea foamei devenise o prioritate pentru toți, în ciuda gustărilor pe care le-au mâncat pe drum, mai mult în fugă și fără să se bucure pe îndelete de gustul lor. Sanda a găsit o lampă veche de gătit cu petrol funcțională, pe care au prăjit din cârnăciorii și șunca aduse cu ei, adăugând din murăturile luate de pe rafturile cămării. Tot acolo au observat și câteva sticle de băutură, din care s-au servit cu una de vin făcut în casă. Oboseala și-a spus cuvântul pe când se întuneca și trebuiau să aprindă lumânări, iar paturile îi așteptau cu îmbrățișarea lor promițătoare. Au adormit curând și adulții, urzind planuri pentru zilele care vor urma, fără să-și mai facă prea multe griji. Deocamdată, se simțeau ca într-o vacanță la munte.