Vă redau mai jos o listă a bucatelor și a băuturilor servite în data de 28 octombrie 1927, în cadrul pavilionului expozițional de la Paris, în cadrul expoziției universale din acel an. Pe vremuri, când bucătăria românească avea și ea o contribuție la mult invocata imagine a României, s-a servit următorul meniu, în ordinea degustării:

– pateuri de Ploiești – crap de Snagov în plante aromate – piftie de curcan în gelul ei. Acest prim segment a fost stropit cu un Pelin de Sîmburești de 3 ani vechime..

– icre negre proaspete de sf. Gheorghe (mai nou apar icrele în cosmetică – am un articol de revistă de specialitate). Și surpriza, probabil pentru a evita rezonanțele slave ale vodcii, alături de caviar a fost preparat un sauvignion blanc de Silistra, bătrîn de 6 ani, sec și mai puțin parfumat decît frățiorii săi din podgoriile dobrogene, ca nu cumva să acopere gustul icrelor…

– borș de găină ca la Focșani, apoi, ca să șteargă acreala ciorbei, nu putea să lipsească un alb de Valea Călugărească din 1928, puternic alcoolizat și nu mai puțin parfumat…

– știucă de Dunăre, ca la Cernavodă, alături de care s-a servit un alb de Alba Iulia din 1931. Mai discret ca buchet, ca să nu jignească delicatețea peștelui…

– musaca moldovenească – trecînd brusc la lucruri serioase, la copturi complicate, în care carnea și legumele se contopesc bizantin. Vinul nu trebuia să fie diferit de precedentul alb servil, ca să nu dea mesenilor senzația unei rupturi în unitatea meniului, așa că s-a optat pentru un Sauvignon blanc de Mediaș, din 1923…

– ca divertisment, tescovină de Craiova din 1930 și țuică de Văleni de… 23 ani vechime!

Iată că lumea își mai amuza papilele gustative, divertismentul marca finalul primei părți, cea a antreurilor și a borșului, musacaua fiind doar avanpremiera arsenalului ce urma. De ce țuica la mijloc?… pentru a face „un trou” (o gaură) în stomac.

– sarmale de Buzău, adică nici moldovenești și nici muntenești, ci la întrepătrunderea culturală a inventatorilor sarmalei românești. Originalul a venit din Turcia, odată cu fanarioții. În continuare, o altă amintire viniviticolă a României…, un alb de Tighina din 1923…

– tocană de măruntaie de pasăre ca la Sibiu, stropită de un rose de Silistra, 7 ani vechime, ceea ce înseamnă mult pentru un rose…

– iepure de Sighișoara; la vânat, iepurii din România erau considerați în acea vreme printre cei mai suculenți din Europa; aici nu se puteau servi decît un Cabernet Sauvignon de Sîmburești 1934, printre cele mai puternice roșii de la noi…

– platou românesc, gîscă de Valahia în anturajul său de potîrnichi, fazani, prepelițe, alături de mititei ca la Băneasa…; ca salate s-a pus tot ce avea bun sudul țării la vremea toamnei calde: vinete, ardei grași și tomate…

– la acest divertisment cu păsări mici s-a servit un Pinot gris de Murfatlar 1934, cașcaval. A fost singura concesie făcută gazdelor pariziene: brînzeturile s-au servit la finalul mesei și nu la debut, alături de țuică…

Probabil tot din același motiv, tăriile au fost plasate la mijloc, ca divertisment, căci nu puteau acompania caviarul ori crapul de la antreuri și nici nu aveau ce căuta la sfîrșit, cînd gastronomia noastră recomandă vinurile dulci…

În compania brînzeturilor, un RIESLING de Silistra 1930, cu aromă delicată de flori de tei – patiserii muntenești, baclava, cataif, sarailiile cu nuci, plăcintă cu mere. Ce mai putea sta alături de aceste minunății, dacă nu un Cotnar din… – țineți-vă bine! 1900, cu parfumul floral bine învăluit de o putere renumită încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare…

Acest articol se va citi de două ori, pentru că o să vă placă la nebunie…

Sursa: e-mail