Când vine barza

Posted on by racoltapetru6

În noaptea aceea s-a oprit curentul în tot oraşul. Pentru că au fost mai multe cazuri de urgenţă, la chemarea făcută la 911, a venit un singur medic.

Casa era în totală beznă când medicul i-a cerut fetiţei de trei ani, să ţină în mână lanterna deasupra mamei ei, ca să aibă suficientă lumină să poată să o ajute pe mămică să dea naştere micului ei frăţior. Cu multă sârguinţă, fetiţa a făcut tot ce i s-a cerut şi în scurt timp s-a născut frăţiorul ei.

Medicul l-a ridicat de picioruşe şi i-a dat o palmă micuţului să-l facă să plângă şi să-şi cureţe astfel plămânii. Şi imediat nou-născutul a început să ţipe. Apoi medicul i-a mulţumit fetiţei pentru ajutorul ei şi a întrebat-o, din curiozitate şi cu o oarecare grijă pentru psihicul fetiţei, ce credea ea despre ceea ce s-a întâmplat?

Fetiţa a răspuns promt:

– N-ar fi trebuit să se bage acolo de la bun început! Merită să mai primească încă o palmă pentru asta…

Supercalculator

Posted on by racoltapetru6

Un mare concern realizează un supercalculator care putea răspunde aproape la orice întrebare, drept care se convoacă presa şi se invită o persoană din sală să-şi spună numele, adresa şi să fomuleze întrebarea După câteva momente de rumoare, se ridică un tip şi spune:

– Sunt Corcadase John din Blatonia şi am următoarea întrebare: ce face tatăl meu acum?

 După câteva secunde, sistemul răspunde:

– Tatăl dumneavoastră este la pescuit.

La care tipul replică stârnind hohote de râs:

– Tata-i mort de zece ani!

După câteva luni, timp în care hardiştii şi softiştii au muncit sub teroare, respectivul concern îl cheamă pe cel cu întrebarea, rugându-l ca pentru a testa sistemul să reformuleze întrebarea. Tipul acceptă şi reformulează întrebarea:

– Sunt Corcadase John din Blatonia şi am următoarea întrebare: ce face acum soţul mamei mele?

La care sistemul răspunde prompt:

– Soţul mamei dumneavoastră este mort de zece ani, dar tatăl dumneavoastră este la pescuit…

Metamorfoza (X)

Posted on by racoltapetru6

Noaptea i s-a părut nesfârşit de lungă şi nu a dormit aproape deloc. De fapt aceeaşi problemă o avea şi Veronica, care a intrat peste ea înainte de a se lumina de ziuă. Au băut o cafea prelungită pe parcursul unei ore şi apoi s-au precipitat spre spital. Paul era încă în vana cu apă rece, dar fiind perfect lucid. Transformarea trupului său era galopantă şi chipul nu-i mai era de recunoscut. Pielea era înlocuită de o crustă vânătă şi din ce în ce mai solidă, iar pulsul era tot mai scăzut, ajungând la 40 de bătăi pe minut. Temperatura corpului nu-i depăşea 32 de grade C şi se plângea mereu din cauza căldurii, deşi în salon era rece. Lacrimile mamei erau şi ele fierbinţi, atunci când se scurgeau pe trupul fiului său pe care-l ţinea strâns în braţe. Totuşi, tânărul a găsit puterea să zâmbească şi să le asigure pe amândouă că totul va fi bine în cele din urmă. După ce a reuşit s-o mai liniştească pe Veronica, pe care Doina a condus-o la pat, Paul a cerut să afle ultimele noutăţi în cazul tentativei de omor.

Iubita lui i-a povestit tot şi i-a mărturisit că trebuie să plece pe urma firului, altfel vor fi mereu în pericol. Vorbea cu el evitând să-l privească şi tânărul a observat cu un surâs amar. Ştia că devenea un monstru pentru oamenii din jurul lui şi trebuia să facă ceva în acest sens.

-Când pleci la Constanţa?, a întrebat direct.

– Azi vreau să mă pregătesc şi am să iau acceleratul de seară. Păcat că nu am permis, îmi era utilă maşina.

– Trebuie să merg cu tine!

Fata îl privi de data asta în ochi, uimită:

– Tu!? În situaţia asta? Imposibil, ai muri pe drum.

Paul o apucă strâns de mână şi spuse hotărât:

– Dacă rămân aici mor! Nu am nicio şansă. Sunt o creatură în jurul căreia se adună tot mai mulţi medici şi în curănd voi apărea în mass-media. N-aş putea suporta, aşa cum nu mai pot suporta mediul. Plus că sunt cercetat de poliţie precum un criminal. În numele iubirii pe care mi-ai purtat-o, te rog să mă ajuţi să scap de aici!

O privea cu aceiaşi ochi albaştri şi o implora cu aceeaşi voce inconfundabilă, calităţi care nu s-au schimbat deloc. Doina nu putu să-şi oprească o lacrimă şi un  sărut pe fruntea lui răcoroasă.

– Nu fi prostuţ! Eu te iubesc în continuare şi o voi face mereu, oricum vei arăta. Sufletul tău e acela care m-a cucerit şi nu se va schimba niciodată. Am să viu diseară şi o să încercăm să te scoatem. Să fii pregătit.

Se aplecă să-l sărute din nou, în timp ce uşa se deschise lăsând să intre nea Nelu, însoţit de asistenta Maricica. Doctorul arăta o veselie ce voia să fie molipsitoare:

– Aaa! Deja sunteţi aici? Ce mai face pacientul meu favorit? Iarăsi eşti în “piscină”? Hai că imediat vine micul dejun cu peştele favorit! Apoi avem de făcut nişte investigaţii.

Se apropie de Paul cu intenţia de a-l ajuta să iasă din apă, dar acesta se ridică singur. Fără să se şteargă, se aşeză lângă mama lui care suspina înfundat, şi o cuprinse din nou în braţe. Nea Nelu îşi coborî privirea preţ de câteva minute, dar apoi le spuse femeilor:

– Vă rog să-l lăsaţi acum în grija noastră. În curând soseşte comisia şi trebuie să-l pregătim  pentru recoltarea de sânge.

– Iarăşi?, interveni Veronica. Nu vedeţi ce mâini are? Unde mai puteţi băga acul?

– Mai sunt câteva locuri moi, mai ales în partea dorsală. O să ne descurcăm şi o să-i dăm de capăt. Fiţi liniştite şi reveniţi după-amiază. Vă rog!

– Ce s-a întâmplat cu perla pe care a-ţi extras-o din mine?, întrebă Paul.

Doctorul zâmbi din nou şi se aşeză lângă el, bătându-l pe umăr:

– Am trimis-o la Bucureşti pentru o analiză completă. Nu-ţi face griji, o să ţi-o dăm după aceea, pentru a o pune în vitrină. Oricum, cred că e foarte valoroasă.

Şi izbucni iar în râsu-i caracteristic, după care le pofti din nou pe vizitatoare să evacueze salonul. Doina, cu tăria-i caracteristică, a alinat-o pe Veronica până acasă, unde i-a dat un calmant şi a rugat-o să doarmă puţin. Apoi a plecat la sediul redacţiei să vorbească cu şeful ei, Popa. Acesta a ascultat-o şi i-a dat adresa unui bun prieten de-al lui, Costeniuc Gheorghe, ziarist din Constanţa.

– Caută-l şi o să te ajute. Îl cunosc din tinereţe şi ştiu că e un băiat bun. Până ajungi tu, am să-l sun şi am să-l pun în temă. Totuşi notează-ţi numărul lui de telefon şi nu uita: noi avem prioritate în publicarea articolelor, câte vor fi ele.

A îmbrăţişat-o părinteşte şi i-a urat succes. Acasă avea de pregătit aparatele foto şi bagajul pentru drum, inclusiv un flacon de cinci litri de apă sărată. Bine că maşina se putea decapota, altfel temperatura era infernală pentru Paul. Ea avea să se echipeze cât mai gros. Înainte de lăsarea întunericului, a luat-o pe Veronica şi s-au dus din nou la spital. Trebuiau să acţioneze în echipă. Paul era pregătit, adică îmbrăcat în pijama, iar Doina i-a dat o cămaşă şi o pereche de pantaloni scurţi precum şi nişte ochelari de soare mari,pentru a-i acoperii pe cât posibil faţă tumefiată. Despărţirea dintre mamă şi fiu a fost dureroasă şi umezită cu lacrimi din partea tuturor.

– Te voi mai revedea vreodată?, întreba Veronica printre suspine şi strângându-şi cu putere băiatul la piept.

– Nu te necăji, mamă. Îţi promit că o să-mi fie bine şi o să ne mai vedem. Te rog să ai încredere în mine, căci numai aşa se poate. Hai, linişteşte-te! Trebuie să plecăm cât mai repede, că s-a întunecat. Nu uita că te iubesc!

Cu greu a putut femeia să-şi oprească lacrimile şi să se desprindă din îmbrăţişare. Rolul ei era să meargă şi să-i distragă atenţia asistentei care era de gardă. În timp ce o ţinea ocupată, tinerii s-au furişat pe scări. Pe portar l-a derutat Doina şi astfel Paul a reuşit să iasă neobservat din spital şi să ajungă la maşina parcată în apropiere. Imediat a sosit şi partenera lui, care a demarat în stilu-i caracteristic. Spera să nu aibă parte de o întâlnire cu poliţia, că ar fi fost o catastrofă pe toate planurile.

Metamorfoza (VII)

Posted on by racoltapetru6

S-a lăsat o tăcere rece, de li se părea că nimic nu e aievea. Nu înţelegeau prea bine ce se întâmplă şi căutau o întrebare potrivită. Lacrimile curgeau pe nesimţite, umezind obrazul mamei îndurerate, care găsi totuşi puterea să întrebe:

– Ce se poate face, domnu’ Chiriguţ? Doar e singurul meu fiu şi dacă l-aş pierde nu ar mai avea rost să trăiesc. Trebuie să fie…

Paul o luă de mână şi încercă să-i dea speranţe:

– Lasă, mamă, că nu e ceva fatal. Nu-i aşa doctore?

Nea Nelu schiţă un zâmbet şi continuă:

-E adevărat că nu ne-am mai confruntat cu aşa ceva, dar o să ne consultăm cu mai mulţi medici şi sunt sigur că vom găsi o soluţie. Deocamdată este obligatoriu să te internăm şi să te monitorizăm permanent. Apoi trebuie să-ţi extragem corpul străin de sub umăr, şi aceasta chiar mâine. Vă rog să mergeţi în acelaş salon, unde puteţi sta cu el o oră, până vine comisia.

La insistenţa medicului, au ieşit toţi trei şi, după internare, şi-au luat rămas bun cu inima îndoită şi cu promisiunea că vor reveni după-amiază. Chiar când cobora scările spitalului, împreună cu Veronica, Doina a primit un telefon de la comisarul Bud, care o chema la secţie. Poliţistul o aştepta în biroul lui plin de fum de ţigară, cu o expresie sarcastică:

– Ce aventuri mai are în plan, jurnalista noastră?

Tânăra a răspuns cu o figură nedumerită:

– Nu înţeleg. Numai de aventuri nu am chef acum.

– Comisarul Stănescu e de altă părere, completă Bud. Tocmai ce-am avut o convorbire cu el. Îmi povestea că v-aţi drogat pe acolo, chiar și bătut cu doi tineri. De asemenea, aţi pus poliţia pe drumuri, născocind tot felul de poveşti.

Fata se uită bine la el ca să vadă cum stă la capitolul credibilitate şi-l sondă cu o întrebare:

– Credeţi că am minţit? Bineînţeles că da, din moment ce el e comisar de poliţie, dar ce ziceţi de filme? Le-aţi vizionat?

– Da, le-am văzut, acceptă îngândurat comisarul. Stănescu presupune că le-aţi procurat pe alte căi şi chiar mi-a sugerat să iau măsuri severe în ceea ce vă priveşte. Totuşi, le-a cerut, să vadă despre ce e vorba.

-Şi i le trimiteţi?, sări Doina.

-Le-am şi expediat. E vreo problemă?

Tânăra înghiţi în sec şi nu răspunse. Putea să-şi manifeste neîncrederea într-un coleg de breaslă de-a interlocutorului ei? Fireşte că nu. Bud o lămuri:

– Te-am chemat să-ţi spun că, în ceea ce mă priveşte, totul s-a lămurit şi dacă e de făcut o anchetă, ea revine celor din Constanţa. Să fii mulţumită că nu vă acuz de nici o infracţiune, deși aş avea motive întemeiate. Ne-am înţeles?

Comisarul se ridică de pe scaunul ce oftă uşurat şi se uită adânc în ochii ei, iar fata nu putea decât să accepte. Au dat mâna şi s-au despărţit fiecare cu convingerea lui. De aici, Doina s-a dus la editura ziarului “Graiul Maramureşului”, să-şi vadă colegii. Cu toţii erau bucuroşi s-o reîntâlnească şi să afle cum a fost în scurta vacanţă. Le-a promis că o să revină mai repede la lucru şi a intrat în biroul lui Popa, redactorul şef. Era un bătrânel simpatic, cărunt şi cu o pipă mereu neaprinsă în colţul gurii. A întâmpinat-o cu un zâmbet şi o privire iscoditoare pe deasupra ochelarilor mici.

– Ia te uite ce ne-a adus pisica?, a glumit el ca de obicei. Nu-ţi place în concediu sau ţi-e dor de noi?

Tânăra la pupat pe obraz şi s-a aşezat pe scaunul din faţa lui, zicând:

– Mi-e dor de tine, nea Ghiţă, dar şi de lucru. Cred că aş avea material de un articol fierbinte.

Popa se uită dacă vorbeşte serios şi, văzând că nu e de râs, o întrebă:

– Nu poţi aştepta până după concediu? E ceva urgent?

– E vorba de MISA. Am nişte dovezi că fac trafic de carne vie.

Bătrânul se scărpină în cap a nehotărâre:

– Draga mea, ăsta e un subiect prea delicat şi nici nu mai e de actualitate. S-au scris atâtea articole, s-a dat la televiziune, pe internet…Lumea şi-a pierdut interesul, iar mulţi chiar îi simpatizează. Ce se mai poate spune? Ce dovezi poţi să ai? Vrei să ne dea în judecată? Mulţi dintre ei sunt avocaţi buni, intelectuali cu funcţii. Nu e bine să ne legăm la cap dacă nu ne doare, crede-mă.

– Nea Ghiţă, e ceva serios şi de actualitate. Mai e vorba şi de omucidere. Trebuie să mă laşi să investighez!

Popa se arătă mirat:

– Crimă!? Asta e treaba poliţiei.

– Ştiu, dar cea de aici zice că nu-i treaba ei, iar cea din Constanţa vrea să muşamalizeze totul.

Şi Doina îi povesti totul. Redactorul şef se ridică în picioare şi se plimbă îngândurat prin birou trăgând cu sete din pipa neaprinsă. Se uita la fată şi dădea din cap a primejdie. La urmă, întrebă:

– Cu ce vrei să te ajut eu?

– Să mă trimiţi oficial la Constanţa şi să-mi dai mână liberă la acest subiect.

– Vrei să mergi singură acolo? Poate fi periculos.

– Sper să merg cu cineva, dar o să dureze câteva zile până mă pregătesc. Am vrut să te anunţ din timp.

Popa clătină iar din cap:

-Totdeauna ai fost încăpăţânată. Să-mi spui când eşti gata de plecare. Acum şterge-o, că am de lucru.

Doina îl pupă iar pe obraz şi ieşi mulţumită. Trebuia să meargă acasă, să se schimbe, şi apoi avea întâlnire cu Veronica. Când a ajuns la uşă, stupoare: cineva i-a spart yala! A alergat direct la locul unde pusese copiile de pe acte şi DVD-uri. Nu mai erau acolo.

Metamorfoza (VI)

Posted on by racoltapetru6

L-au trezit razele soarelui care se insinuau printre draperiile geamului întredeschis. Se uită buimăcit în jurul lui şi le văzu pe cele două fiinţe iubite cum discutau în şoaptă. Încercă să-şi amintească ce s-a întâmplat şi unde se află, dar memoria îi revenea lent şi cu sincope. În cele din urmă realiză că e în spital şi căută să se ridice. Atunci au observat femeile că s-a deșteptat şi l-au întâmpinat cu o exclamaţie de bucurie:

– Servus, dragul mamei!

Veronica se apropie şi-l pupă tandru pe frunte, apoi veni Doina să-i de o sărutare pătimaşă.

– Văd că ți-a dispărut febra, observă ea mângâindu-l. Ai nevoie de ceva? Ieri n-ai mâncat nimic.

– Ţi-am adus pâine cu unt şi un ceai cald, aşa cum îţi place ţie, zise Veronica şi se grăbi să le scoată din sacoşe. Paul refuză categoric şi ceru un pahar cu apă, apoi se uită la ceas şi întrebă îngrijorat:

– Putem merge acasă?

Doina i-a adus apa şi i-a explicat că trebuie să vină doctorul care o să-i spună dacă mai trebuie să rămână internat. Paul gustă din apa de la robinet şi se strâmbă:

– Ce rea e ! Nu aveţi puţină sare?

Femeile s-au uitat mirate la el şi apoi una la alta.

– Sare!? Pentru ce? Doar n-o s-o pui în apă?, exclamă fata.

– Simt nevoia să beau ceva sărat. Poţi să-mi faci rost?

Mama lui se oferi să meargă în alt salon şi să-i aducă sare. Uimirea lor a crescut când au văzut că a pus toată cantitatea adusă în pahar şi apoi l-a dat pe gât, satisfăcut. Atunci a intrat nea Nelu, însoţit de un medic bătrân şi o asistentă voluminoasă. Era doctorul universitar Popescu Silviu şi asistenta de salon, Maricica. După ce au făcut cunoştinţă, doctorul Popescu a examinat cu mare atenţie cele două zone suspecte de pe corpul lui Paul şi radiografiile din dosar. Într-un târziu, a dat din cap a încuviinţare:

– Se impune repetarea analizelor şi o inspectare amănunţită a tumorilor. E prematur să intervenim până nu ştim despre ce e vorba.

Paul s-a revoltat:

– Intervenţie chirurgicală!? Nici nu vreau să aud!

Nea Nelu a încercat să-l potolească:

– Nu e nimic sigur, dar s-ar putea să fim nevoiţi să apelăm la această măsură pentru a preveni o infecţie generală. Deocamdată, ar fi bine să te întremezi. Ai să mănânci imediat după ce ţi se va recolta sânge. Spune-mi, totuşi, când ai făcut ultimele analize.

– Anul trecut. De ce?

– Nimic grav. O să vorbim luni dimineaţă, după ce o să ne parvină rezultatele.

Îl asigură doctorul Chiriguţ, cu o figură jovială. Paul insista să fie lăsat acasă în weekend, din moment ce nu mai avea febră. Nea Nelu ,ţinând cont şi de rugăminţile celor două femei, acceptă:

– Bine, dar o să stai la pat şi o să-ţi prescriu nişte antibiotice.

Cei doi doctori au ieşit, iar asistenta i-a recoltat sânge, i-a luat temperatura şi l-a condus la aparatul tomograf. Acolo era o echipă numeroasă de medici, asistente şi studenţi. Cu toţii voiau să vadă această infecţie ciudată şi să-şi facă o idee despre diagnostic. Paul era din ce în ce mai iritat şi simţea că e tratat ca o ciudăţenie. A răsuflat uşurat doar pe la amiază, când au plecat acasă. Avea o poftă nestăpânită să mănânce peşte şi a înfulecat cât trei. Apoi a băut câteva pahare cu apă sărată. Veronica şi Doina îl priveau cu gura căscată.

– Vezi că nu am nimic? Aşa mănâncă un om bolnav? Niciodată nu m-am simţit mai bine! Acum, aş avea o poftă să înot. Mergem la ştrand?

Vorbea el într-una şi mai trăgea o duşcă de apă sărată. Femeile au încercat să-l domolească amintindu-i ce i-a promis doctorului. Erau hotărâte să-l ţină în casă, mai ales că se comporta anormal. Până luni dimineaţă au stat amândouă pe lângă el şi au văzut că îngrijorarea lor era întemeiată. Mânca foarte mult, avea poftă numai de peşte sau fructe de mare, nu mai vroia să audă de ceai, dar bea multă apă sărată. Nu mai făcea febră, ci dimpotrivă, avea o temperatură de 36°! În aceste circumstanţe, au aşteptat cu nerăbdare să se întâlnească cu nea Nelu.

Acesta era la fel de nedumerit. Avea în mână radiografiile, rezultatul analizelor şi încerca să găsească o explicaţie:

– Tot nu am putut să aflăm ce grupă de sânge ai. Se pare că organismul tău trece printr-o metamorfoză inexpicabilă şi nemaipomenită! Totul a început când ai călcat pe o scoică marină dintr-o specie necunoscută. Din imaginile tomografice s-ar părea că acest organism s-a încorporat în talpa piciorului tău şi trăieşte încă. Ba chiar mai mult, a realizat o simbioză cu organismul tău, producând schimbări ireversibile.

– Ce vreţi să spuneţi? Trebuie să mă operaţi?, întrebă Paul cu o jumătate de gură.

Doctorul dădu din cap:

-Mă tem că nu e aşa simplu. M-am consultat cu doctorul Popescu şi cu alţi specialişti de pe internet, iar unul dintre ei va sosi aici, săptămâna asta. Dacă extirpăm corpul străin, riscăm să-ţi punem viaţa în pericol. E ca şi cum ţi-am scoate un organ vital. De fapt nu mai e un corp străin, e a doua ta inimă! De aceea pielea ta se întăreşte precum a unei scoici. Încet, încet, te transformi într-o scoică umană!