A fost o seară magică, așa cum sunt și merele din cartea lansată aseară: ”Judecăți, prejudecăți și mere”. ”Nașii” Oana Stroe și Radu Prodan au făcut o prezentare care mi-a mers la inimă și pentru care le sunt foarte recunoscător. Aș fi vrut să pun aici videoclipul cu acest eveniment, dar recunosc că nu am reușit, însă se poate viziona pe Facebook, în conținutul mai multor pagini, printre care și a mea. Redau mai jos o parte din ideile expuse de doamna Oana Stroe.

”O luptă-i viața…”

Soarta a făcut ca lupta mea din greu să înceapă de la șase luni, când poliomelita m-a lăsat cu un handicap sever pentru tot restul vieții. Prima bătălie am purtat-o atunci, alături de mama mea, pentru a trăi, deși mulți spuneau că mai bine m-ar lua Dumnezeu decât să mă chinui și să fiu o povară pentru părinți. Am răzbit cu greu și apoi a început lupta pentru recuperare a ce se mai putea din puterile pierdute, prin sanatorii din toată țara și printre mulți oameni care mă tratau ca pe un obiect defect. Au urmat alte bătălii, pentru înscrierea la o școală bună, pentru găsirea unui servici în care să pot lucra la capacitate maximă, iar apoi pentru a-mi întemeia o familie, ca orice om normal.

Toate acestea se găsesc în această carte autobiografică, pe care nu credeam că o voi scrie. Deși i-am promis soției mele că voi povesti odată despre dragostea noastră cu năbădăi, mi se părea o încercare sortită eșecului, de aceea m-am limitat la proza scurtă, în care îmi aminteam de câte o întâmplare din tumultuoasa copilărie și apoi din tinerețe. Acum câțiva ani, m-a întrebat o prietenă de ce nu-mi scriu biografia, iar eu am râs ca de o glumă. Pe cine ar interesa viața mea, din moment ce nu sunt o vedetă și nici nu am călătorit în locuri exotice, pentru a avea ceva interesant de spus.

A mai trecut ceva vreme și – după ce am scris un text în care povesteam cum am săpat o groapă în capătul grădinii, ca să mă ascund de lume – reacția cititorilor de pe blog m-a încurajat să mai adaug câte un capitol, până s-au adunat mai multe. Cea mai insistentă a fost o colega Jo, care m-a îmboldit de fiecare dată să nu mă opresc la o nuvelă, ci să tind către un roman. Doar atunci am analizat mai profund această idee și mi-am zis că povestea nu trebuie să fie numai despre mine, ci și despre societatea în care am trăit, m-a judecat, mai mult sau mai puțin corect, dar mai ales m-a privit și tratat cu prejudecăți din cele mai amare.

Titlul a venit după ce am pus ultimul punct, și cred că reflectă exact ceea ce conțin cele două capitole: ”Bulgărașul de zăpadă” și ”Fructul interzis”. În prima parte, pământul negru din grădina părinților este liantul care aduce laolaltă personaje cunoscute din copilăria mea, determinându-le să-și arate caracterul, uneori de apreciat, iar alteori infestat de lăcomie sau prejudecăți. După ce acțiunea mea a declanșat succesiunea de evenimente, devin un observator de departe, prin intermediul mamei, care mă ținea la curent prin scrisorile pe care le trimitea în internatul școlii. Firește că voi plăti nesăbuința de a răvăși pământul, prin încercările traumatizante de la sfârșitul celei dintâi părți, faptă care a pregătit terenul pentru apariția fructului interzis.

În partea a doua, mărul răsărit din pământul devenit tabu pentru locuitorii din Seini, face fructele miraculoase de care societatea are nevoie pentru a deveni așa cum ar trebui să fie. Acele fructe vin în contradicție cu concepțiile multor personaje, bazate pe minciună în reușitele din viață, în relațiile cu cei din jurul lor. Adevărul devine un pericol pentru parveniți, iar de aici derivă efortul prin care se încearcă interzicerea și chiar dispariția definitivă a pomului. Eu voi fi doar un mijloc prin care Universul își arată încă o calitate de care societatea duce lipsă. Printre aceste lucrări ale fructelor, strecor și evenimentele principale din traiul meu alături de oamenii normali.

De fapt, acesta a fost țelul vieții, de când mi-am deschis cu adevărat ochii și am înțeles diferența dintre mine și cei cu picioare sănătoase. Mă priveam în oglindă și nu vedeam deosebiri, deoarece îmi cercetam doar chipul. Majoritatea oamenilor, însă, remarcau mai întâi mersul meu, după care nu mai conta ce spun și ce transmit prin priviri, cât ar fi ele de senine. Cred că tocmai dizabilitățile mele fizice au fost catalizatorul care mi-au amplificat pasiunea pentru învățătură și muncă, pentru șah și performanță, pentru literatură și frumos. Așa cum unui nevăzător i se ascut celelalte simțuri, în compensație pentru cel pierdut.

Mi-am ales preocupări prin care să nu fiu privit cu compasiune când le practic cot la cot cu cei din jur. Șahul și literatura nu mă expun în văzul celor cu prejudecăți, mai ales când stau pe scaun sau în fața unui monitor. Acum, pot să spun că sunt egal cu toți ceilalți și mă simt eliberat de povara judecăților nedrepte. În schimb, aștept cu interes judecata cititorilor fără prejudecăți în ceea privește această carte, unde mi-am expus o parte din viață și din suflet. La urmă vă ofer câte un măr virtual, dar la fel de savuros ca unul miraculos. Avem nevoie cu toții de ele, pentru a fi mai buni și mai sinceri.

Comenzile se pot face aici