Nu-mi place deloc să merg la înmormântări și nu am mai fost la vreuna de opt ani, când mi-a murit fratele mai mare. Poate că de aceea m-a afectat foarte mult slujba de ieri, când cei doi preoți chemați să oficieze au dat dovadă de har divin. Cu voci puternice și baritonale, alături de cei doi cantori, cântările lor au acoperit adesea cu ușurință plânsetul văduvei de la capătul sicriului deschis încă. Nașul răposat era de nerecunoscut, atât de mult slăbise din cauza bolii. Parcă era deja mumificat, iar degetele-i împreunate arătau ca niște bețe subțiri din lemn.

Au fost momente solemne în care eram pătrunși de importanța evenimentului, de durere și respect pentru ultimul drum al celui care fusese plin de viață timp de șapte decenii, din care 47 ani de căsătorie. Vrând-nevrând ne gândeam că nu putem știi niciodată când va veni rândul să stăm în locul lui, iar un preot să-și ia rămas bun, în numele nostru, de la rudele, vecinii și prietenii pe care îi vom părăsi pentru totdeauna. Și ne înfioram de această perspectivă nedorită și inevitabilă.

Din când în când, un paracliser zgândărea cărbunii pentru a elibera mirosul puternic de tămâie, în timp ce se auzea câte un „aleluia”, „amin” sau „Doamne miluește-l”, îndemnând oamenii să-și facă cruce. Atunci când vocile preoților amuțeau pentru o clipă, se așternea o tăcere mormântală, la fel de solemnă ca și slujba în sine. Într-un astfel de moment s-a auzit sunând strident telefonul unei doamne de lângă sicriu. Toată lumea s-a uitat cu reproș la vinovată, în timp ce aceasta se roșise puternic și se grăbea să-și blocheze mobilul. Atunci mi-am amintit că nici eu nu-mi luasem măsuri de precauție în acest sens și o puteam păți rău dacă cineva se gândea să mă sune.

Dar am scăpat cu fața curată și slujba s-a terminat fără alte incidente. Capela cea nouă și modernă al celui mai mare cimitir din Seini a început să se golească încet, în timp ce era pus capacul sicriului, iar nașa plângea și mai sfâșietor. Era momentul să-și ia un ultim adio, căci șase oameni l-au ridicat, ducându-l spre groapa din apropiere. L-au urmat cele circa 40 de cununi (coroane) din flori artificiale. Doar câțiva norocoși au reușit să comande aranjamente din flori naturale.

De la ora 16.00, toată lumea prezentă a fost invitată la restaurantul „Chili”, din centru, unde s-a ținut pomana. S-au servit aperitive, ciorbă de perișoare, sarmale și cozonac. Pălinca a fost veche și îngălbenită în butoi de dud, iar vinul de calitate. Cam așa a arătat despărțirea de nașul meu. De acum, el trăiește doar în amintirea noastră, a celor care l-au cunoscut.