Spirit călător: Desprinderea

Posted on by racoltapetru6

Mi-au trebuit două zile să-mi revin, cu aspirine, ceaiuri şi băi fierbinţi. Diana mă certa întruna, de câte ori trebuia să mă ajute să ajung la vană, neputând să-şi explice de ce m-am îmbolnăvit. Bănuia că am încercat să mă sinucid, iar când vedea că nu-i dau nici o explicaţie, sfârşea plângând şi învinuindu-mă de egoism. George a trecut în fiecare zi să mă vadă, dar el îmi reproşa doar din priviri.

În cele din urmă, totul a revenit la normal şi am avut o discuţie cu prietenul şi asistentul meu totodată. I-am explicat cu cele mai convingătoare argumente că prima experienţă nu m-a descurajat şi trebuie să mai încerc o dată. Am avut timp berechet să mă gândesc cum să-l înduplec pentru a mă mai ajuta, dar numai după ce i-am promis că e pentru ultima oară. Adevărul e că se speriase destul de serios când a văzut ce puls slab am avut în timpul “somnului”, pe lângă temperatura foarte scăzută pe care am resimţit-o ulterior. Plus că trebuia să rabde reproşurile surorii mele, care bănuia că e părtaş la “îmbolnăvirea” mea.

Totuşi am ajuns la o înţelegere şi a venit seara în care era programată cea de-a doua experienţă. Pe cât de tare am aşteptat-o eu, pe atât de mult ar fi vrut George să nu mai sosească niciodată. Dar timpul e singurul lucru care-ţi poate da siguranţa efemerului şi eu aveam încredere în el. Cel puţin mă străduiam din toate puterile să-mi înving nerăbdarea.

De data asta am insistat ca să-mi fie administrată o jumătate de fiolă de psilocibină şi am jonglat şi la capitolul licorii Mâna Neagră: mi-am pregătit o linguriţă mai încăpătoare şi nu cred că George a observat diferenţa. La urma urmei era tot linguriţă, ultima mea şansă, în care trebuia să reuşesc. Totul sau nimic! Succesul sau moartea!

Am aşteptat amândoi să adoarmă Diana, iar pe la ora zece mi-a fost făcută injecţia şi imediat am băut poţiunea aceea scârboasă. Ca şi la prima experienţă, am simţit cum mă invadează căldura, şi somnul mă cuprinde. Am pierdut contactul cu exteriorul şi a început lupta cu liniile ce-mi invadau cugetul. De data aceasta erau mai luminoase şi mai dese, atacându-mă din toate părţile. Ce trebuia să fac? Cum puteam să trec la un alt nivel? Depindea de mine sau doar de drogurile luate?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări, am observat că liniile deveneau tot mai late, până s-au contopit într-o bandă ce se lărgea, precum o autostradă ce-şi adăuga mereu alte şi alte benzi de circulaţie, iar eu zburam deasupra ei căutând un reper. Banda luminoasă mi-a cuprins treptat tot orizontul şi strălucirea ei mă orbea, forţându-mă să închid “ochii minţii”. Se pare că am reuşit şi lumina s-a mai estompat, dar când am vrut să revăd “autostrada” şi am deschis ochii, nu mi-a venit să cred!

Mă vedeam pe mine, stând culcat în pat, cu faţa palidă, de parcă eram mort. Oare chiar eram fără viaţă? Drogurile m-au trimis pe lumea cealaltă, şi acum spiritul ieşise din mine? George era aplecat asupra mea şi-mi controla pulsul. Apoi îmi puse mâna pe frunte. Mă uitam curios la chipul lui pentru a ghici ce concluzie a tras. Era îngrijorat, dar nu a ieşit din cameră, ci s-a aşezat înapoi pe scaun, după ce m-a învelit cu o plapumă. Dar nu şi pe cap! Deci nu murisem!? Reuşisem!!!?

M-am uitat împrejur şi am căutat dovezi că nu visez. La televizor erau ştirile care-l arătau pe preşedintele ţării, Traian Băsescu, cum râde agasant în faţa reporterilor ce-l înconjurau într-un magazin. A reuşit să scape de ei, după ce le-a împărţit câte ceva din coşul de cumpărături, ba chiar şi o bere, primită cadou.

Deodată, uşa camerei mele s-a deschis şi în pragul ei şi-a făcut apariţia sora mea, Diana. Cum de am uitat să o încuiem? Femeia căsca somnoroasă şi era surprinsă să-l vadă pe George la ora asta, la mine. Am auzit clar când l-a întrebat:

– Ce faceţi aici? Cum de n-ai plecat încă?

George se fâstâci şi răspunse cu ceva întârziere:

– Am rămas să mă uit la televizor. Trebuie să înceapă un film pe care nu vreau să-l pierd… şi mie mi-a căzut canalul…

Diana se apropie bănuitoare şi se uită la corpul meu, curioasă:

– Ce face Vali? Doarme? Mi se pare sau nu arată prea bine?

– Chiar că nu s-a simţit prea bine şi a luat un somnifer, i-a replicat prietenul meu. Dar nu-ţi face griji că acum doarme dus şi o să-şi revină.

Femeia se uită la el şi apoi iar la mine, dădu din cap şi ieşi, bolborosind:

– Sper să nu faceţi vreo prostie, că-mi mâncaţi sănătatea! Trebuie să fiu cu ochii pe voi!

George răsuflă uşurat şi închise uşa după ea, după care reveni la mine, pentru un nou consult. Dădu îngrijorat din cap, dar s-a aşezat înapoi pe scaun. Se părea că nu murisem şi asta mă bucura. Am încercat să ies din încăpere, dar nu ştiam cum să procedez. Să fie ăsta tot universul la care am visat? Trebuia să mă eliberez de tot, dar eram ca un copil care nu ştia încă să-şi folosească „picioarele”. Mă învârteam mereu prin toate cotloanele, până am simţit că percepţia mea era din ce în ce mai diluată. Apoi totul s-a întunecat în jurul meu şi am fost atras într-un somn întunecat.

Metamorfoza (XIII)

Posted on by racoltapetru6

– Ne-am împrietenit din prima lună de studenţie, deşi suntem din zone diferite: el maramureşean, şi eu moldovean din Rădăuţi. Spre deosebire de majoritatea colegilor ce căutau distracţia prin discoteci sau tot felul de petreceri, noi colindam Bucureştiul mirosind fiecare bibliotecă, cât ar fi de mică sau mărginaşă, vizitam muzee şi, în special, nu pierdeam nici un film, la oricare cinematograf ar fi rulat. Am ajuns să cunoaştem capitala ca pe localitatea natală şi ne plăcea să ne pierdem în şuvoiul de oameni ce se revărsa pe trotuare. Era primul contact cu centrul culturii româneşti şi speram amândoi să ne găsim posturi care să ne permită să nu-l părăsim. Dar nu a fost să fie şi ne-am reîntors fiecare în câte un capăt de ţară. Am păstrat mereu legătura, ba chiar ne-am vizitat uneori.

Lui Ghiţă îî plăcea să povestească şi Doina profită de asta pentru a afla mai multe:

– Cum de eşti atât de apropiat de comisarul-şef? Nici nu mă gândeam să scap de puşcărie când l-am văzut pe Virgil.

– Aaaa! De “Mafaldea” zici! Aşa îi spun mulţi, pentru că se laudă a le ştii pe toate. Cel puţin un lucru nu l-a ştiut: că avea probleme cu inima. Să fii trecut vreo opt ani de când i-am salvat viaţa, sau cel puţin aşa au zis cei de pe ambulanţă. Era o zi de caniculă şi mă răcoream în apa mării, într-un loc mai puţin aglomerat. Mă depărtasem destul de mult de ţărm şi am văzut că nu eram singurul. În faţa mea mai era un bărbat pe care nu l-am recunoscut imediat şi nici nu voiam să-i invadez “apele teritoriale”. Îl priveam uneori cu coada ochiului şi la un moment dat nu l-am mai văzut. Cum nu putea să dispară decât sub apă, m-am grăbit spre locul unde l-am văzut ultima dată. Am avut noroc că apa era limpede şi l-am găsit la timp. Era comisarul-şef, inconştient şi cu respiraţia oprită, aşa că am intrat într-o cursă contra-cronometru să-l aduc la mal. Imediat i-am făcut manevra de resuscitare, în timp ce nevastă-sa suna deznădăjduită după salvare. A fost o minune că şi-a revenit şi pe când a sosit maşina respira din nou. De atunci am o “pilă” bună la poliţie şi sunt invitat uneori la cină în familia lui. Plus că e o sursă de ştiri proaspete pentru meseria mea.

Izbucni în râs cu această remarcă, dar tânăra era curioasă încă:

-E şi o binecuvântare pentru tine, căci nu prea te văd gătind. Dar cum de eşti singur? Ai fost căsătorit?

Zâmbetul bărbatului dispăru de pe buze şi răspunse cu o urmă de tristeţe:

– Nu prea îmi place să vorbesc despre asta, cu atât mai puţin cu o persoană pe care am cunoscut-o acum câteva ore.

Îşi turnă un pahar de vin şi după ce sorbi îndelung,continuă:

– Nu am fost însurat, dar, ca orice om normal, am iubit şi eu odată. Poate că prea mult sau prea evident fiindcă mi-a reproşat că o sufoc cu dragostea mea. După doi ani de fericire deplină, cel puţin pentru mine, m-a părăsit pentru altul, care s-a dovedit că n-o iubea deloc. De data asta a fost ea cea părăsită, cu acelaşi motiv, însă nu s-a mai întors la mine deşi aş fi primit-o fără reţinere. Dar asta a fost demult şi de atunci mi-am pus stăvilar iubirii. Nu aş vrea să mai trec printr-o aşa dezamăgire, nu aş mai rezista… Ce ţi-e şi cu dragostea asta! Nimeni n-o înţelege! Dacă iubeşti prea mult, nu e bine, dar nici nu poţi să ştii care sunt limitele.

Tăcerea s-a aşternut câteva minute şi tot el a reluat cu un ton mai vesel:

– Destul cu vorbăria! Pune-te în pat şi te odihneşte că-i fi frântă de oboseală. Eu am să ies puţin.

Invitaţia era binevenită, fiindcă Doina nu dormise demult. Pe când Ghiţă ieşea din locuinţa, ea era deja în lumea somnului.

S-a trezit pe la ora şase, după-amiază şi se pregătea să plece spre Vama Veche, dar gazda a apărut la timp şi a reţinut-o:

– Doar nu crezi că am să-mi calc cuvântul?Am promis că nu vei părăsi această garsonieră până mâine, când îţi vine escorta.

Tânăra încercă să-l convingă:

– Trebuie să merg! I-am promis lui Paul că ne vom întâlni seara…

– Seara da! Dar nu în seara asta. Oricum, dacă erai arestată nu puteai să mergi. Plus că suntem filaţi dintr-o maşină parcată vizavi. Ai fi reţinută imediat şi condusă la secţie. Înarmează-te cu răbdare şi ascultă mai bine ce am aflat.

Neavând alte argumente, Doina se aşeză resemnată.

Ghiţă îşi trase scaunul mai aproape, îşi frecă mâinile mulţumit şi îi relată:

– Am fost la sediul MISA şi am motive să cred că se pregăteşte ceva. Tare mare afluenţă pe acolo şi, printre clienţi, cine crezi că era?

– Domnul Stănescu Virgil!?,exclamă tânăra.

– Bingo! Se pare că ai avut dreptate când l-ai bănuit. Bineînţeles că nu m-a văzut. Apoi am mers în port, de unde am aflat că iahtul COMUNION e încă în reparaţie, dar echipajul va pleca mâine seară înspre America Latină cu un alt vas. Se cheamă SEA STAR.

– Asta e!, se însufleţi Doina. Dacă e acelaşi echipaj, o fi şi aceeaşi marfă.Trebuie să le facem o vizită.

– Noi!? Ai uitat că tu eşti în detenţie şi eu sunt paznicul tău. Eu zic să-l informăm pe Mafaldea. Am încredere în el şi poate interveni la timp.

Fata nu era de acord şi pe tema asta s-au contrazis o bună bucată de vreme. În cele din urmă, au decis să aştepte până dimineaţă şi să urzească un plan de acţiune. S-au culcat târziu, Doina în pat, iar Ghiţa pe un scaun cu spătar.