Mi-au trebuit două zile să-mi revin, cu aspirine, ceaiuri şi băi fierbinţi. Diana mă certa întruna, de câte ori trebuia să mă ajute să ajung la vană, neputând să-şi explice de ce m-am îmbolnăvit. Bănuia că am încercat să mă sinucid, iar când vedea că nu-i dau nici o explicaţie, sfârşea plângând şi învinuindu-mă de egoism. George a trecut în fiecare zi să mă vadă, dar el îmi reproşa doar din priviri.

În cele din urmă, totul a revenit la normal şi am avut o discuţie cu prietenul şi asistentul meu totodată. I-am explicat cu cele mai convingătoare argumente că prima experienţă nu m-a descurajat şi trebuie să mai încerc o dată. Am avut timp berechet să mă gândesc cum să-l înduplec pentru a mă mai ajuta, dar numai după ce i-am promis că e pentru ultima oară. Adevărul e că se speriase destul de serios când a văzut ce puls slab am avut în timpul “somnului”, pe lângă temperatura foarte scăzută pe care am resimţit-o ulterior. Plus că trebuia să rabde reproşurile surorii mele, care bănuia că e părtaş la “îmbolnăvirea” mea.

Totuşi am ajuns la o înţelegere şi a venit seara în care era programată cea de-a doua experienţă. Pe cât de tare am aşteptat-o eu, pe atât de mult ar fi vrut George să nu mai sosească niciodată. Dar timpul e singurul lucru care-ţi poate da siguranţa efemerului şi eu aveam încredere în el. Cel puţin mă străduiam din toate puterile să-mi înving nerăbdarea.

De data asta am insistat ca să-mi fie administrată o jumătate de fiolă de psilocibină şi am jonglat şi la capitolul licorii Mâna Neagră: mi-am pregătit o linguriţă mai încăpătoare şi nu cred că George a observat diferenţa. La urma urmei era tot linguriţă, ultima mea şansă, în care trebuia să reuşesc. Totul sau nimic! Succesul sau moartea!

Am aşteptat amândoi să adoarmă Diana, iar pe la ora zece mi-a fost făcută injecţia şi imediat am băut poţiunea aceea scârboasă. Ca şi la prima experienţă, am simţit cum mă invadează căldura, şi somnul mă cuprinde. Am pierdut contactul cu exteriorul şi a început lupta cu liniile ce-mi invadau cugetul. De data aceasta erau mai luminoase şi mai dese, atacându-mă din toate părţile. Ce trebuia să fac? Cum puteam să trec la un alt nivel? Depindea de mine sau doar de drogurile luate?

În timp ce mă frământam cu aceste întrebări, am observat că liniile deveneau tot mai late, până s-au contopit într-o bandă ce se lărgea, precum o autostradă ce-şi adăuga mereu alte şi alte benzi de circulaţie, iar eu zburam deasupra ei căutând un reper. Banda luminoasă mi-a cuprins treptat tot orizontul şi strălucirea ei mă orbea, forţându-mă să închid “ochii minţii”. Se pare că am reuşit şi lumina s-a mai estompat, dar când am vrut să revăd “autostrada” şi am deschis ochii, nu mi-a venit să cred!

Mă vedeam pe mine, stând culcat în pat, cu faţa palidă, de parcă eram mort. Oare chiar eram fără viaţă? Drogurile m-au trimis pe lumea cealaltă, şi acum spiritul ieşise din mine? George era aplecat asupra mea şi-mi controla pulsul. Apoi îmi puse mâna pe frunte. Mă uitam curios la chipul lui pentru a ghici ce concluzie a tras. Era îngrijorat, dar nu a ieşit din cameră, ci s-a aşezat înapoi pe scaun, după ce m-a învelit cu o plapumă. Dar nu şi pe cap! Deci nu murisem!? Reuşisem!!!?

M-am uitat împrejur şi am căutat dovezi că nu visez. La televizor erau ştirile care-l arătau pe preşedintele ţării, Traian Băsescu, cum râde agasant în faţa reporterilor ce-l înconjurau într-un magazin. A reuşit să scape de ei, după ce le-a împărţit câte ceva din coşul de cumpărături, ba chiar şi o bere, primită cadou.

Deodată, uşa camerei mele s-a deschis şi în pragul ei şi-a făcut apariţia sora mea, Diana. Cum de am uitat să o încuiem? Femeia căsca somnoroasă şi era surprinsă să-l vadă pe George la ora asta, la mine. Am auzit clar când l-a întrebat:

– Ce faceţi aici? Cum de n-ai plecat încă?

George se fâstâci şi răspunse cu ceva întârziere:

– Am rămas să mă uit la televizor. Trebuie să înceapă un film pe care nu vreau să-l pierd… şi mie mi-a căzut canalul…

Diana se apropie bănuitoare şi se uită la corpul meu, curioasă:

– Ce face Vali? Doarme? Mi se pare sau nu arată prea bine?

– Chiar că nu s-a simţit prea bine şi a luat un somnifer, i-a replicat prietenul meu. Dar nu-ţi face griji că acum doarme dus şi o să-şi revină.

Femeia se uită la el şi apoi iar la mine, dădu din cap şi ieşi, bolborosind:

– Sper să nu faceţi vreo prostie, că-mi mâncaţi sănătatea! Trebuie să fiu cu ochii pe voi!

George răsuflă uşurat şi închise uşa după ea, după care reveni la mine, pentru un nou consult. Dădu îngrijorat din cap, dar s-a aşezat înapoi pe scaun. Se părea că nu murisem şi asta mă bucura. Am încercat să ies din încăpere, dar nu ştiam cum să procedez. Să fie ăsta tot universul la care am visat? Trebuia să mă eliberez de tot, dar eram ca un copil care nu ştia încă să-şi folosească „picioarele”. Mă învârteam mereu prin toate cotloanele, până am simţit că percepţia mea era din ce în ce mai diluată. Apoi totul s-a întunecat în jurul meu şi am fost atras într-un somn întunecat.