Maistrul Hut

Posted on by racoltapetru6

Subțirel și potrivit de înălțime, mereu îmbrăcat elegant, cu nelipsita-i cravată – chiar și sub halatul albastru -, strecurându-se subtil printre elevi și alți profesori, maistrul Hut putea fi recunoscut de departe și datorită ticului de a ridica brusc și des din umărul drept. Aveai timp să te pregătești sufletește pentru privirea-i de vultur ce răzbătea de după ochelarii subțiri și cu ramă aurită. Te sfredelea temeinic înainte de a te descoase ca un inchizitor în fața căruia trebuia să mărturiseși și cât lapte ai supt de la țâța mamei. Așa am simțit din prima clipă în care l-am văzut, la începutul unui nou an de școală profesională. N-am avut curajul să-l privesc în ochi mai mult de o clipă, iar el a intuit că sunt o pradă ușoară, cu care se poate juca înainte de a o răpune.

– Tu de unde ai apărut?!, a fost întrebarea care mi-a dat și mai mulți fiori.

– Sunt repartizat în clasa dv-stră, după ce am făcut primul an la Gura Ocniței, am îngăimat eu cu ochii în pământ.

– Asta-mi mai lipsea, că oricum am prea mulți elevi. Deja unii dorm câte doi într-un pat. De unde ești?

– Din Maramureș, dom’ profesor…

– Dom’ maistru!, mă corectă el. Deci ai ceva de mers până acasă. Când ai tren?

– Dom’ maistru, eu nu mă duc acasă, am rostit eu cu larimi în ochi. Am venit să învăț.

– Băiete, Bucureștiul nu-i de tine și nici meseria asta nu e. Du-te și învață ceva în Baia Mare, aproape de mămica și de tăticu’.

– Ei vor să rămân aici, dom’ maistru. Vă rog…

– Bineee… Să vedem de ce ești în stare. Vezi dormitorul ăsta cu 24 de paturi?

Am dat afirmativ din cap, cu ceva speranță în mine.

– După-amiază, între orele de la clasă și meditații, te prezinți aici și faci șmotru pe jos. Vreau să fie mai curat decât în spital. Ai înțeles, moroșene?

– Da, dom’ maistru, am răspuns eu din reflex.

Pe furiș, vedeam zâmbetele batjocoritoare ale viitorilor colegi. Eram „cel nou”, bobocul care trebuia umilit o perioadă, iar semnalul l-a dat șeful cel mare. A doua zi dimineață am așteptat cu sufletul la gură inspecția maistrului. A fost punctual și s-a prezentat înainte de micul dejun. Primul lucru a fost să întrebe:

– A plecat acasă moroșanul ăla?

– Sunt aici, dom’ maistru, am răspuns eu chiar din spatele lui.

– Aha!, se întoarse el și mă fixă din nou cu privirea.

Abia apoi cercetă cu atenție fiecare colțișor de linoleu, căutând un motiv să mă critice. Probabil n-o fi găsit, așa că a plecat fără să mai zică nimic. De atunci am rămas mereu în vizorul lui, iar practica din atelier, când era prin apropiere, mi se păreau un chin. Doar cei care făceau ore suplimentare sau îl ajutau la întreținerea autoturismului aveau parte de un tratament privilegiat, primind chiar și câte un cuvânt de laudă. Eu număram minutele și așteptam cu sufletul la gură să mă refugiez în clasă, iar după aceea să ies în oraș. Cișmigiul, cinematografele și anticariatele din Capitală erau locurile pe care le căutam la fiecare evadare, iar uneori plecam fără bilet de voie. Asta l-a făcut pe maistrul Hut să mă certe urât în fața colegilor. M-am simțit atât de umilit încât am plâns aproape o jumătate de oră. Vorbele lui dureau rău, de parcă te lovea continuu un ciocan pneumatic. Printre altele, îmi zicea răstit:

– Mă uit la tine și văd un ratat! În loc să te zbați și în timpul liber ca să înveți cât mai multă meserie, tu pierzi vremea jucând șah în Cișmigiu. Din aia nu se trăiește, nu poți pune o pâine pe masă, zevzecule! Ar fi trebuit să te urc eu în trenul către Baia Mare, să scap de o pramatie care nu face altceva decât să citească literatură nefolositoare, să cheltuie bani pe filme și pe cărți poștale cu șah prin corespondență. Spune-le alor tăi că vreau să discut cu ei între patru ochi.

Desigur că nu le-am spus, iar ei n-au venit niciodată în București. Până la absolvire, am avut parte de multe șicane asemănătoare, dar am strâns din dinți mergând pe drumul meu. Noroc că îmi făcusem doi prieteni, din profesorul de limba română și cel de sport. Cu ei am ținut legătura câțiva ani după absolvire, dar pe maistrul Hut nu l-am mai văzut decât o dată, când m-am dus să-mi ridic diploma. Mi-a zâmbit în premieră și mi-a strâns puternic mâna, de parcă uitase toate prevestirile făcute în ce mă privește. S-a bucurat când i-am spus că am un loc de muncă bun și mi-a urat mult succes. Eram derutat de noua lui atitudine, dar tot nu puteam să uit coșmarurile în care el a avut mereu rolul principal.

Șeful

Posted on by racoltapetru6

Ultimul meu șef era tare ambițios. Desigur că e o calitate utilă celor ce vor să ajungă cât mai sus, dar la el depășea orice măsură. Ne-am dat seama de asta la câteva zile după ce ne-a fost impus ca șef de echipă, deși nici măcar nu cunoștea meseria noastră și nici pe noi nu ne știa. Mic de statură, dar cu o privire ce te sfredelea până la creier, și-a început mandatul cu o ședință în care noi ne-am prezentat, iar el ne-a expus planurile pe care le are. A se citi „ambițiile”.

Din primele zile s-a pus serios pe treabă, fiind foarte atent la fazele de lucru și încercând să asimileze cât mai multe. Iar străduința lui a dat roade într-un timp foarte scurt. Pe lângă coordonarea lucrărilor, completarea și contabilizarea comenzilor, calculul salariilor, își făcea timp pentru exersarea și apoi practicarea meseriei, luându-se la întrecere cu cei mai buni. Asta până când a crezut de cuviință că ne-a demostrat destul și nu mai are ce învăța de la noi. Atunci, a încetat să fie și muncitor, rezumându-se la biroul lui, proaspăt făcut și bine dotat. Dar ambițiile lui răbufneau de fiecare dată când avea ocazia să-și demonstreze performanțele.

Se întâmpla uneori să nu avem comenzi, dar era obligatoriu să fim prezenți la locul de muncă. Atunci pierdeam vremea jucând câte o partidă de șah, table, canastă… Nimeni nu avea curajul să-l bată pe șef. Doar eu am făcut greșeala să câștig la șah, fiind cu mult superior lui în acest joc. După câteva partide pierdute, s-a enervat și a promis că-și ia revanșa la jocul de table, fiind campion de cartier, după cum se lăuda. Având în vedere acest titlu, am fost impulsionat să-l înving în continuare, și am reușit. Spre îngrijorarea colegilor care îmi tot făceau semne s-o las mai moale. Șeful n-a rezistat mult: s-a ridicat, a luat tabla și piesele de joc și le-a aruncat pe foc, decretând:

– În acest atelier, nimeni nu mai joacă șah sau table!

Nu am mai jucat decât canastă, cu mare grijă ca șeful să câștige întotdeauna.

O altă ambiție de-a șefului, era să ne scoată pe toți bărbații la câte o bere. Spunea el: „Trebuie să fim ca o familie, ca niște buni prieteni, iar asta nu se poate decât dacă bem și mâncăm la aceeași masă”. Era vai de acela care îndrăznea să lipsească la o astfel de întrunire, ce putea să dureze câteva ore. Îmi închipui ce probleme puteau să aibă colegii ai căror neveste îi așteptau acasă. O dată ne-a invitat în pivnița lui, bine aprovizionată cu afumături și băuturi de tot felul: vin de coacăze, de struguri, de măcieșe; țuică de prune, de mere, de pere pădurețe. Paharele se goleau la comanda șefului, iar după fiecare rând, rupeam câte o bucată din cârnații care spânzurau deasupra capetelor noastre. Îmi amintesc că am ținut-o așa până dimineață, evadând cu greu din adâncuri după ce gazda a adormit cu capul pe un butoi.

Venea apoi câte o perioadă în care șefului i se năzărea să intre la dietă sau în vreo altă ciudățenie. Pentru a fi mai distractiv, insista să facă rămășag cu cât mai mulți dintre noi. Când a promis că nu se va mai bărbieri timp de trei luni, am fost câțiva care am făcut la fel. Eu n-am rezistat decât o lună, iar el s-a bucurat că a câștigat pariul: o ladă de bere. În alt trimestru ne-a făcut să jurăm că nu ne atingem deloc de băuturi alcoolice. Chiar el umbla pe la casele fiecăruia și îi punea să sufle în fiolă. Așa m-am trezit cu el la ușă, într-o seară, înainte de culcare. Tocmai băusem un suc de zmeură, preparat acasă, din sirop și sifon. Am suflat cu încredere, dar fiola a prins ceva culoare. Șeful a exultat de fericire și se aștepta să-și primească premiul. Eu am insistat să mergem la analiză, știind că n-am pus gura pe alcool. Nu a vrut, iar eu nu i-am oferit satisfacție.

Multă vreme a ținut supărare, dar de atunci n-am mai făcut niciun pariu cu el. Ambițiile șefului au continuat să ne afecteze până în ziua în care echipa s-a dizolvat. Doar amintirile au rămas închegate într-un colțișor al minții, emanând uneori o mireasmă abia sesizabilă de nostalgie.