Racolțisme (64)

Posted on by racoltapetru6

* Fericirea e compusă din mai multe bucurii, luate în doze mai mari sau mai mici, după caz.
* Pentru cei șapte ani de-acasă nu se primește diplomă de absolvire, dar se dă examen în fiecare zi.
* Când oamenii se adună în cete mai mari, curajul lor poate crește până la nesăbuință.
* Ne impresionează tot ce e mare, iar marea înspumată e un exemplu elocvent.
* În zilele de azi, poți să demonstrezi că ești foarte îndrăzneț dacă mergi la o întâlnire fără să iei telefonul cu tine.
* Degeaba ai casă mare și arătoasă, dacă nu are căldură sufletească între pereții ei.
* Pentru ca toți oamenii să-l poată asimila, e necesar ca adevărul să fie explicat fiecăruia după capacitatea lui de înțelegere.
* Libertatea nu e cea care ți se oferă, ci mai degrabă aceea pe care o percepi.
* Cu cât e mai aglomerat drumul, cu atât ți se pare mai promițătoare destinația.
* Toate partidele pretind că vor să facă bine poporului, chiar și cu forța, dacă nu se poate de bunăvoie.
* Dacă vrei să ajungi departe, stai aproape de cei care au ajuns deja.
* Au și cocoșii insomniile lor, de aceea sunt unii care cântă cu noaptea-n cap.
* Pentru cei care abuzează de alcool mai există speranțe de tratament, dar beția de putere e incurabilă.
* Copiii singuratici își creează prieteni imaginari, iar cei orfani își plăsmuiesc părinți din închipuire.
* Când vezi că nu poți trata răutatea din apropiere, încearcă să o ocolești de la distanță.
* Un măr pe zi poate să țină doctorul la distanță, dar numai banii îl conving să te caute pentru consultație.
* Prognozele meteo pe termen lung sunt ca o loterie la care jucăm fără să luăm bilet.
* Toată lumea dă sfaturi, puțini le ascultă și aproape nimeni nu le urmează.
* Am motive să cred că fetele cunoscute la bal erau mult mai așezate decât cele întâlnite astăzi la bar.
* Unii sunt făcuți să se tot îndrăgostească, iar alții doar pentru a fi iubiți.
* Ultimele sondaje arată că românii sunt fericiți, dar se pare că mulți dintre ei nu-și dau seama de asta.

Ziua cea mai tristă

Posted on by racoltapetru6

Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu vor mai exista.

 

Racolțisme (21)

Posted on by racoltapetru6

* Când te fugărește un câine rău, nu te mai deranjează dacă o pisică neagră îți taie calea.
* Fiecare om poartă în genele ancestrale instinctul primar al unor animale: maimuța care imită orice, lupul care mușcă pe oricine îl consideră dușman și papagalul care repetă tot ce aude.
* În loc să te bazezi mereu pe luminița de la capătul tunelului, mai sigur e să porți permanent lumina cu tine.
* O iubire devine mai durabilă dacă implică o răpire, o eliberare sau măcar o fugă în lume a îndrăgostiților.
* Dacă îți amintești cu drag de primul loc din bancă, prima carte citită și mai ales de învățător, e o dovadă că ai primit o educație cum se cuvine.
* Un autoturism în mâinile unui șofer nesăbuit se poate transforma oricând din trofeu, într-o armă letală sau într-un coșciug făcut zob.
* Luna este cu mult mai des pomenită de poeți decât soarele, pentru că o poți privi fără să te orbească și îți încălzește inima fără să-ți ardă trupul.
* A ști să mănânci sănătos e o artă în care vei primi multe sfaturi contradictorii. Cel mai bun învățător e trupul tău, dacă îi deslușești corect limbajul.
* Se poate vedea dacă ai cei șapte ani de-acasă, după felul în care ți-ai lăsat camera de hotel la plecare.
* Adesea, înțelepciunea acumulată în mulți ani de viață zace în noi fără prea mare folos. E nevoie să o scuturăm din când în când ca să se arate.
* Se spune că potcoava aduce noroc. În mod sigur e așa, dacă găsești câteva sute de bucăți și le vinzi la fier vechi.
* Pentru unii e dezamăgitoare democrația asta, dacă poți să-i faci cu ou și cu oțet pe politicieni și nici nu te bagă în seamă. În comunism erai remarcat imediat, chiar dacă spuneai doar un banc cu Ceaușescu. Aia da adrenalină!
* Grupul lor de ecologiști a protestat dimineață împotriva poluării aerului din oraș. Spre seară s-au întâlnit pentru un drift prelungit lângă parcul central, de puteai să tai fumul cu cuțitul,
* Am auzit de niște frați care și-au împărțit moștenirea fără să se certe. Parcă nu ne vine a crede că se poate și așa.
* Tare mândri sunt sătenii de primarul lor, care a ridicat o măreață sală de sport din fonduri europene. Nu îi văd ei utilitatea, dar o admiră de câte ori trec pe lângă ea.
* Dragostea cere și sacrificii, de obicei din partea unui singur partener.
* Am auzit despre tot felul de alergii, din cele mai ciudate. Dar niciodată de alergia provocată de bani.
* Îi plăcea foarte mult să iasă la bere cu prietenii, până s-a însurat. E drept că și după aceea i-ar fi plăcut.
* Nu strică să bei agheasmă pentru sănătate. Sigur te poate ajuta la vindecarea bolilor… numai dacă respecți și medicația prescrisă de medic.
* Câtă vreme omenirea se caracterizează prin egoism și rebeliune, sunt slabe șanse să apuce a popula și alte planete, înainte ca Pământul să devină de nelocuit.
* Există momente în viață când trebuie să încarci regulile pentru a fi considerat în regulă.
* Nu e suficient să-ți dorești a deveni cineva, dacă nu reușești să faci ceva remarcabil.
* E inutil să comparăm domnitorii noștri din istorie, cu președinții de azi. Pe cei din urmă încercăm chiar să-i uităm.
* Dacă stai mereu cu privirea în pământ, n-ai cum să-ți dai seama de unde răsare soarele.
* Există oameni care nu și-au găsit adevărata iubire, dar le face bine să creadă că-s îndrăgostiți.

Ziua cea mai tristă

Posted on by racoltapetru6

Trebuia să fie una din cele mai fericite zile din viața lui. Doar a avut șansa să ajungă la vârsta pensionării, după zeci de ani de activitate. Încă de la angajare ne gândim la această realizare, ca la o himeră cu slabe șanse de a deveni realitate. De aceea glumim între noi atunci când suntem datori cu o favoare și promitem că o vom plăti la prima pensie. Adică, aproape sigur, niciodată. Dar iată că timpul s-a scurs și a venit vremea să-și ia rămas bun de la colegi, printr-o masă festivă de despărțire. Și atunci de ce era atât de trist?

Omul contemporan se pregătește de când se naște pentru a-și câștiga singur existența. La început îl educă părinții, în “cei șapte ani de-acasă”, apoi vine rândul școlii, a societății în general. Se consideră că este împlinit atunci când se angajează și-și ia viața în propriile mâini. Dar experiența de abia acum începe să se acumuleze și procesul de învățare nu se oprește niciodată, decât pentru cei care se plafonează și rămân inevitabil în urmă.

Dar el a mers mereu înainte și a fost apreciat de cei cu care lucra și pe care îi considera ca pe a doua lui familie. Munca bine făcută îi producea satisfacție și clienții îl apreciau pentru profesionalismul dovedit. Astfel au trecut anii și nu își putea imagina că va ajunge vreodată să lase totul baltă, să rămână fără ocupație. Când privea în perspectivă, ziua aceea i se părea departe și nu-și făcea grijă pentru ea, la fel cum nu se gândea nici la momentul morții sale.

De aceea era trist. De mâine nu mai era util societății, ci se considera o povară. De mâine nu-și va mai câștiga el pâinea, ci alții vor munci pentru pensia lui. Pentru el era umilitor și de neconceput. Societatea îl dădea la o parte spunându-i indirect că nu mai are nevoie de el, deși experiența lui era la apogeu, iar capacitatea fizică și intelectuală nu lăsau de dorit. Doar că ajunsese la vârsta pensionării și trebuia să lase locul altuia, mai tânăr și mai nepriceput. Ce va face el de acum înainte? Să aștepte lunar pensia, iar în final, moartea? Viitorul i se înfățișa searbăd, ba chiar sinistru.

Era văduv, locuia într-o garsonieră tăcută, unde singura sursă de divertisment erau televizorul și cărțile. Simțea o ușurare când ieșea și mergea la serviciu sau la piață. Nu călătorea, fiindcă nu avea cu cine să împărtășească bucuriile și impresiile unei astfel de delectări. Pentru el, munca a fost o obligație și un divertisment în același timp, iar acum i se răpea totul. Unde să mai găsească un serviciu la vârsta lui și în vremurile acestea de recesiune? Ar fi lucrat și fără retribuție, dacă ar mai fi fost primit undeva, doar să aibă colegi în jurul lui, să simtă că nu e singur.

Dar în zadar! Totul se termina aici și acum, iar ceasul deșteptător nu va mai suna de mâine. Toți cei din jurul mesei încărcate îi zâmbeau cu o ușoară invidie, nebănuind zbuciumul din sufletul său. Doar sticla de șampanie a empatizat cu sentimentele lui interioare și probabil din acest motiv nu a zburat dopul, ci a căzut fără vlagă alături. Semn rău, gândi în sinea lui, dar mesenii nu păreau dezamăgiți. Colegul din dreapta închină cu paharul plin și îi făcu o urare:

– Să ai parte de mulți ani de pensie! Trebuie doar să te adaptezi la noua viață. Să nu pățești ca Pamfil, care nu a suportat noua postură și s-a spânzurat. Dar tu nu ești ca el și te vei descurca de minune. Mai hai pe la noi în vizită.

Pamfil s-a spânzurat! Să vină doar în vizită! Erau cuvinte care îl dureau. Cum ar putea să vadă altă persoană pe scaunul lui? Locul acela era sfânt pentru el, acolo și-a trăit cei mai mulți și mai frumoși ani, acolo se simțise mereu în largul lui. Atunci a perceput cum o lacrimă răzvrătită îi scapă dintr-un ochi. A șters-o repede, dar nici celălalt ochi nu-l asculta. Plângea.

S-a considerat mereu o fire călită, greu de impresionat și nu mai ținea minte de când nu a plâns, cel puțin nu de față cu altcineva. Poate din copilărie. Nu s-a mai întâmplat nici când i-au murit părinții, iar apoi soția, arătând tărie de caracter. Doar era bărbat călit! Acum nu se putea abține și colegii credeau că lăcrimează de fericire. Ei nu puteau să înțeleagă altă cauză și râdeau în continuare bătându-l pe umeri cu apelativul: “Norocosule!”

Paharele se goleau cu hărnicie, farfuriile se umpleau cu diversele feluri de mâncare, iar dialogurile din jur erau vioaie. Doar el, sărbătoritul, nu se atingea de nimic și, de la un timp, nimeni nu-l mai băga în seamă. Se uita pierdut la figurile lor vesele, căutând să și le întipărească bine în minte. De mâine nu o să-i mai vadă și va dispărea din amintirea lor. De mâine… ei nu va mai exista.