Tănase se bucura de fiecare vizită primită în timpul orelor de serviciu. Indiferent că venea din partea nanei Florica cea surdă, a bețivului Ochiosu sau a bătrânului Mitrache, cel care nu-ți dădea ocazia să-i spui mai mult de două vorbe, fiind mereu pus pe povestiri și sfaturi. Viața de impegat e plictisitoare, mai ales dacă lucrezi într-o gară mică, iar călătorii care sosesc și pleacă din acel loc uitat de lume îi poți număra pe degete. Deși făcea toate treburile de la vânzarea biletelor până la coborârea și ridicarea barierei, tot îi rămânea timp berechet să viseze la trenuri sclipitoare ce nu mai vin pe aici, la pasageri care-i fac fericiți cu mâna, în timp ce el stă impozant în poziție de drepți și dă liber cu steagul din dotare. Acesta era momentul lui de mândrie profesională, mai înălțător când în preajmă se afla și fiica lui, elevă în clasa a cincea.

Mirela nu-l căutase prea des până acum, dar în ultimele săptămâni nu rata o zi să nu-l viziteze, măcar pentru o oră. Alteori își făcea la el și temele, printre care îi punea întrebări despre gară, trenuri, oamenii care trec pe acolo și, mai ales, despre câinele lup ce nu se îndepărta niciodată de șine. Bănuia el că acesta era și motivul principal pentru care fetița lui își făcea mereu drum pe acolo, dar nu se cădea să fie gelos pe un biet patruped, ci mai degrabă recunoscător. Povestea bietului animal era tristă și stârnea compasiunea oricărui om, cu atât mai mult a unui copil plin de afecțiune. I-a spus-o de mai multe ori, dar copila simțea nevoia să o audă iar și iar, ca pe o doină de jale cântată inimilor sensibile.

– Cum a putut un om să-l abandoneze în pustietatea asta de gară?, se tot întreba Mirela.

– Draga mea, îi răspundea molcom tatăl. Nea Iuga nu era un om rău, iar dovada e că Rex s-a atașat foarte mult de el. A vrut să-l ia cu el în tren și apoi în străinătate, dar controlorul a interzis accesul cu el în vagon. Omul dăduse deja banii pe bilet și era așteptat la destinație, așa că nu a avut de ales. I-a poruncit câinelui să stea pe loc, iar acesta s-a supus atât de fidel încât de trei săptămâni nu s-a mai mișcat de acolo. Dacă nu i-am duce mâncare și apă, precis că ar muri în câteva zile. Așa, însă, o mai poate duce încă pe atât, dar a slăbit mult de dor și poate să moară chiar și peste câteva zile.

Fetița se uita pe fereastra micului birou, privind cu inima strânsă spre trupul întins al câinelui, pe care și-l amintea impunător și generator de fiori.

– Am fost și astăzi să-i duc un cârnăcior, l-am mângâiat și am încercat să-l atrag după mine, zise Mirela. A gustat puțin din mâncare, m-a privit cu ochii umezi, dar nici măcar nu s-a ridicat. Mi-ar plăcea să am un astfel de câine, eu nu l-aș părăsi niciodată, orice ar fi.

– Viața e mai complicată pentru adulți, oftă Tănase. Copiii și câinii nu știu asta, de aceea se înțeleg mai bine între ei și pot să sufere mai mult atunci când se ivesc probleme pe care nu le pricep.

– Ce e de priceput, tată!?, se miră fata. Dragostea trebuie să fie întotdeauna pe primul loc… Dar ce se aude? Vine un tren?

– N-are cum să vină la ora asta, o asigură omul. Ți s-o fi părut…

– Eu nu cred, insistă Mirela. Uite că și Rex s-a ridicat în picioare și privește de-a lungul căii ferate.

Tănase privi uimit cum câinele s-a înviorat parcă, ridicând botul în aer și amușinând ceva mult așteptat. Curiozitatea îi împinse pe amândoi să iasă afară și să se apropie de patruped. Și bine au făcut, pentru că, spre marea uluire a omului și copilei sale, din depărtare se vedea apropiindu-se un tren mai altfel decât cele văzute de ei până acum. Un șuierat vioi confirmă că imaginația nu le juca feste și îl făcu pe bărbat să fugă după steguleț. Se întoarse la timp ca să fie martor cum în gara lui intra o garnitură frumoasă pe care scria cu litere mari „Occident-Express”, iar aceasta se opri chiar în fața lor și a câinelui. Ăsta trebuia să fie trenul strălucitor la care visase de atâtea ori impegatul și în fața căruia stătea acum cu mândrie, în poziție de drepți.

– Uite, tată!, erau vorbele Mirelei, care-l treziră din euforie.

Atunci văzu și el cum ușa cea mai apropiată de Rex se deschise, iar câinele se avântă cu curaj în compartiment. Nu dispăru imediat înăuntru, ci se întoarse spre ei, privindu-i pentru ultima dată. Parcă nu mai avea ochii umezi, iar câteva lătrături îi convinseră că starea lui se schimbase radical. Venise trenul pe care-l așteptase și care-l ducea spre persoana mult iubită. Garnitura porni la fel de lin precum se oprise, în timp ce Mirela îi făcea cu mâna patrupedului, iar tatăl privea cu un zâmbet larg pe față la minunea care se scurgea prin fața lui și a fiicei sale. Doar momentul acesta era suficient să-l convingă că a meritat să se facă impegat.