Noaptea i s-a părut nesfârşit de lungă şi nu a dormit aproape deloc. De fapt aceeaşi problemă o avea şi Veronica, care a intrat peste ea înainte de a se lumina de ziuă. Au băut o cafea prelungită pe parcursul unei ore şi apoi s-au precipitat spre spital. Paul era încă în vana cu apă rece, dar fiind perfect lucid. Transformarea trupului său era galopantă şi chipul nu-i mai era de recunoscut. Pielea era înlocuită de o crustă vânătă şi din ce în ce mai solidă, iar pulsul era tot mai scăzut, ajungând la 40 de bătăi pe minut. Temperatura corpului nu-i depăşea 32 de grade C şi se plângea mereu din cauza căldurii, deşi în salon era rece. Lacrimile mamei erau şi ele fierbinţi, atunci când se scurgeau pe trupul fiului său pe care-l ţinea strâns în braţe. Totuşi, tânărul a găsit puterea să zâmbească şi să le asigure pe amândouă că totul va fi bine în cele din urmă. După ce a reuşit s-o mai liniştească pe Veronica, pe care Doina a condus-o la pat, Paul a cerut să afle ultimele noutăţi în cazul tentativei de omor.

Iubita lui i-a povestit tot şi i-a mărturisit că trebuie să plece pe urma firului, altfel vor fi mereu în pericol. Vorbea cu el evitând să-l privească şi tânărul a observat cu un surâs amar. Ştia că devenea un monstru pentru oamenii din jurul lui şi trebuia să facă ceva în acest sens.

-Când pleci la Constanţa?, a întrebat direct.

– Azi vreau să mă pregătesc şi am să iau acceleratul de seară. Păcat că nu am permis, îmi era utilă maşina.

– Trebuie să merg cu tine!

Fata îl privi de data asta în ochi, uimită:

– Tu!? În situaţia asta? Imposibil, ai muri pe drum.

Paul o apucă strâns de mână şi spuse hotărât:

– Dacă rămân aici mor! Nu am nicio şansă. Sunt o creatură în jurul căreia se adună tot mai mulţi medici şi în curănd voi apărea în mass-media. N-aş putea suporta, aşa cum nu mai pot suporta mediul. Plus că sunt cercetat de poliţie precum un criminal. În numele iubirii pe care mi-ai purtat-o, te rog să mă ajuţi să scap de aici!

O privea cu aceiaşi ochi albaştri şi o implora cu aceeaşi voce inconfundabilă, calităţi care nu s-au schimbat deloc. Doina nu putu să-şi oprească o lacrimă şi un  sărut pe fruntea lui răcoroasă.

– Nu fi prostuţ! Eu te iubesc în continuare şi o voi face mereu, oricum vei arăta. Sufletul tău e acela care m-a cucerit şi nu se va schimba niciodată. Am să viu diseară şi o să încercăm să te scoatem. Să fii pregătit.

Se aplecă să-l sărute din nou, în timp ce uşa se deschise lăsând să intre nea Nelu, însoţit de asistenta Maricica. Doctorul arăta o veselie ce voia să fie molipsitoare:

– Aaa! Deja sunteţi aici? Ce mai face pacientul meu favorit? Iarăsi eşti în “piscină”? Hai că imediat vine micul dejun cu peştele favorit! Apoi avem de făcut nişte investigaţii.

Se apropie de Paul cu intenţia de a-l ajuta să iasă din apă, dar acesta se ridică singur. Fără să se şteargă, se aşeză lângă mama lui care suspina înfundat, şi o cuprinse din nou în braţe. Nea Nelu îşi coborî privirea preţ de câteva minute, dar apoi le spuse femeilor:

– Vă rog să-l lăsaţi acum în grija noastră. În curând soseşte comisia şi trebuie să-l pregătim  pentru recoltarea de sânge.

– Iarăşi?, interveni Veronica. Nu vedeţi ce mâini are? Unde mai puteţi băga acul?

– Mai sunt câteva locuri moi, mai ales în partea dorsală. O să ne descurcăm şi o să-i dăm de capăt. Fiţi liniştite şi reveniţi după-amiază. Vă rog!

– Ce s-a întâmplat cu perla pe care a-ţi extras-o din mine?, întrebă Paul.

Doctorul zâmbi din nou şi se aşeză lângă el, bătându-l pe umăr:

– Am trimis-o la Bucureşti pentru o analiză completă. Nu-ţi face griji, o să ţi-o dăm după aceea, pentru a o pune în vitrină. Oricum, cred că e foarte valoroasă.

Şi izbucni iar în râsu-i caracteristic, după care le pofti din nou pe vizitatoare să evacueze salonul. Doina, cu tăria-i caracteristică, a alinat-o pe Veronica până acasă, unde i-a dat un calmant şi a rugat-o să doarmă puţin. Apoi a plecat la sediul redacţiei să vorbească cu şeful ei, Popa. Acesta a ascultat-o şi i-a dat adresa unui bun prieten de-al lui, Costeniuc Gheorghe, ziarist din Constanţa.

– Caută-l şi o să te ajute. Îl cunosc din tinereţe şi ştiu că e un băiat bun. Până ajungi tu, am să-l sun şi am să-l pun în temă. Totuşi notează-ţi numărul lui de telefon şi nu uita: noi avem prioritate în publicarea articolelor, câte vor fi ele.

A îmbrăţişat-o părinteşte şi i-a urat succes. Acasă avea de pregătit aparatele foto şi bagajul pentru drum, inclusiv un flacon de cinci litri de apă sărată. Bine că maşina se putea decapota, altfel temperatura era infernală pentru Paul. Ea avea să se echipeze cât mai gros. Înainte de lăsarea întunericului, a luat-o pe Veronica şi s-au dus din nou la spital. Trebuiau să acţioneze în echipă. Paul era pregătit, adică îmbrăcat în pijama, iar Doina i-a dat o cămaşă şi o pereche de pantaloni scurţi precum şi nişte ochelari de soare mari,pentru a-i acoperii pe cât posibil faţă tumefiată. Despărţirea dintre mamă şi fiu a fost dureroasă şi umezită cu lacrimi din partea tuturor.

– Te voi mai revedea vreodată?, întreba Veronica printre suspine şi strângându-şi cu putere băiatul la piept.

– Nu te necăji, mamă. Îţi promit că o să-mi fie bine şi o să ne mai vedem. Te rog să ai încredere în mine, căci numai aşa se poate. Hai, linişteşte-te! Trebuie să plecăm cât mai repede, că s-a întunecat. Nu uita că te iubesc!

Cu greu a putut femeia să-şi oprească lacrimile şi să se desprindă din îmbrăţişare. Rolul ei era să meargă şi să-i distragă atenţia asistentei care era de gardă. În timp ce o ţinea ocupată, tinerii s-au furişat pe scări. Pe portar l-a derutat Doina şi astfel Paul a reuşit să iasă neobservat din spital şi să ajungă la maşina parcată în apropiere. Imediat a sosit şi partenera lui, care a demarat în stilu-i caracteristic. Spera să nu aibă parte de o întâlnire cu poliţia, că ar fi fost o catastrofă pe toate planurile.