Mi-a fost sete și nu am primit apă,
Am răbdat foame și nimeni nu mi-a dat pâine,
Mi-era frig, dar eram ținut departe de foc,
Tânjeam după iubire, dar nimeni nu observa,
Eram închis în întuneric, după lacăte și draperii groase.

Mă mir că nu m-am stins, ci m-am întărâtat,
Adăpându-mă cu speranțe împrospătate,
Hrănindu-mă cu dorința de viață,
Încălzindu-mă cu vise frumoase,
Iubind fecioare din imaginație,
Luminat fiind de spiritul incandescent.

Azi, mi se oferă apă cristalină, dar nu mi-e sete,
Mi se întinde pâine aburindă, însă nu mi-e foame,
Nu pot să zăbovesc în apropierea sobei
Și nici lumina puternică nu mi-e benefică,
Iar iubirea s-a transformat în nostalgie,
Pe care mi-o ofer prin amintiri netrăite.