continuare

După cum era de așteptat, împărăteasa a fost atât de încântată la vederea neprețuitului bebeluș, încât a izbucnit în lacrimi de fericire, luându-și în brațe odorul ca pe cea mai mare comoară. După ce l-a sărutat cu pasiune, l-a schimbat cu mâinile ei în hăinuțele cele mai fine găsite în palat și a trimis după o mămică cu sânii plini de lapte, căci precis era flămând de când o fi rătăcit pe apă. Pentru domniță era un dar oferit de zâne, să o răsplătească după atâta așteptare, iar strălucirea nemaiîntâlnită a copilașului reprezenta dovada că va ajunge un nebiruit domnitor. Culmea bucuriei pentru toți cei prezenți a fost după ce micuțul s-a săturat de supt și, înainte de a adormi, a zâmbit pentru prima dată. Expresia de pe chipul lui le-a topit inimile.

Când l-a văzut și împăratul, și-a dat seama că nu puteau avea un urmaș mai potrivit, prin care familia lor să fie împlinită chiar mai temeinic decât dacă ar fi fost sânge din sângele lor. Le-a mulțumit fraților care l-au ajutat din nou și le-a făcut noi promisiuni pentru un viitor minunat împreună. Dar ei s-au gândit că acum era cel mai bun moment pentru a le cere să-i elibereze din sânul acestei familii iubitoare și să-i lase pe drumul către cei pe care-i îndrăgeau cel mai mult. Împărăteasa tot nu putea înțelege încăpățânarea lor de a pleca dintr-un loc înzestrat cu tot ce-și poate dori un om, ca să-și riște viața printre străini răi și periculoși. Adi și Bianca au insistat cu rugăminți înfierbântate, până l-au convins pe domnitor, iar cu ajutorul lui și pe domniță.

Împăratul le-a propus ca a doua zi de dimineață să pornească în caleașcă, însoțiți de străjeri care să-i apere de hoți, cum a fost și roșcatul care i-a adus împreună. Însă copiii nu mai voiau să călătorească precum niște boieri, închiși într-o cușcă aurită, ci să simtă pe de-a-ntregul natura înconjurătoare, să nu fie pizmuiți de oamenii simpli cu care se întâlneau, poate așa vor lega prietenii și vor afla informații importante. Domnitorii nu puteau concepe să-i lase fără apărare, iar discuția aprinsă a continuat până au ajuns la un compromis. Cei doi frați vor călări alături de doi oșteni, răspunzători cu capul de siguranța lor și obligați să asculte orice poruncă primită de la ei.

Despărțirea a fost mai tristă pentru cei rămași, care i-au îmbrățișat îndelung la plecare, dându-le indicații insistente să se ferească de necunoscuți, din care au nominalizat câțiva foarte periculoși. Dar cei pe picior de plecare nu aveau dispoziția să rețină astfel de amănunte, știind că-i așteaptă drumul spre părinți, chiar dacă putea fi presărat cu aventuri și riscuri. Era o dimineață cu aer proaspăt de după ploaie, în care totul strălucea sub soarele tocmai răsărit: picăturile de pe ierburi și flori, păsările în culori vii și cu ciripit vesel, chiar și noroiul de pe lângă gropile pline cu apă.

Au mers ei ce au mers, până li s-a urât copiilor de statul în șa, protejați mereu de apărătorii grijulii. De aici și dorința Biancăi de a face câțiva pași pe jos, în fața cailor care-i puteau urma la pas și alături de Maia, veselă nevoie mare că e în avangarda grupului. Adi a fost în același gând, iar călăreții trebuiau să se supună fără să crâcnească. Altfel se vedea lumea de jos, unde puteai atinge o plantă și observa îndeaproape o vietate. Dintre acestea din urmă, o albină împotmolită în noroi i-a atras atenția fetiței, hotărâtă să o salveze.

– Ai grijă că o să te înțepe rău, o avertiză fratele.

– Nu cred, că de abia se mai mișcă și ar putea să moară dacă se usucă noroiul pe ea, a răspuns Bianca în timp ce o ridica și îi ștergea aripioarele cu un deget.

Curățată cât se putea de bine, albinuța a fost așezată pe frunza unei flori parfumate și deschise spre polenizare.

– Fiți foarte atenți să nu pășiți nici măcar cu un pas pe lângă drum, s-a auzit avertismentul unuia dintre oștenii care-i urmau. Aici e tărâmul unei ființe înspăimântătoare, care n-are nicio milă pentru intruși.

Or fi auzit copiii această atenționare, dar tocmai atunci au zărit un pui de căprioară cu o lăbuță prinsă într-un laț din care se chinuia zadarnic să scape. Mămica îi era alături și încerca din răsputeri să o ajute, fără succes. Adi și-a zis că e ocazia lui să facă un bine și s-a apropiat de cele două animăluțe, fără să le sperie. A desfăcut cu îndemânare nodul și astfel a eliberat puiuțul, primind recunoștința din privirile amândurora. Delicatele sălbăticiuni nu au fugit până când căprioara matură i-a lins piciorul rănit celei micuțe, ca un tratament natural pentru vindecare.

Amândoi frații s-au bucurat de faptele lor și au continuat să înainteze printre gropi și noroaie, ca și cum ar fi cea mai frumoasă călătorie. Minunați erau și fluturii pe care-i întâlneau și uneori se așezau pe umerii lor, încântându-le chipurile. Unul mai deosebit s-a speriat parcă de mișcările Biancăi, luându-și zborul spre câmpul de alături, iar fetița nu și-a putut stăpânii instinctul de a-l urma. A fost suficient să atingă cu vârful piciorului acel teritoriu, că în fața lor a apărut ca din pământ o arătare fioroasă. La vederea lui, copiii au înghețat de frică, iar oștenii au luat-o la fugă cu tot cu cai, strigând cât îi ținea gura:

– E Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop! Fugiți cât puteți de repede!

Dar copiii au rămas cu ochii ațintiți asupra figurii care-i pironea cu cruzime. Avea un obraz păros, o privire tăioasă și un nas borcănat prin care aerul intra și ieșea ca vijelia.

– Mi-ați încălcat moșia, iar pentru asta trebuie să vă omor, s-a răstit el cu răutate către copii. Regula mea este să vă dau, totuși, o șansă ca să vă salvați viețile. Ne vom lua la întrecere până la hotarul ținutului meu, iar dacă unul dintre voi trei, incluzând potaia aceea nevolnică, va reuși să mă întreacă, eu voi fi cel care piere. Țin să vă anunț că încă nu a reușit nimeni, dovadă că sunt în viață. Doar fratele meu a murit din cauza lui Verdeș împărat, pe care am datoria să mă răzbun. Acum mă ocup de voi, așa că veniți numaidecât la start.

Copiii tremurau de frică, în timp ce ciudățenia pământului le arăta locul de unde începea întrecerea și unde erau așteptați. Maia era singura care credea că poate să fie mai iute decât acel jumătate de om și de iepure, așa că a acceptat cea dintâi provocarea. Însă, înainte de toate, avea o nelămurire, pe care și-a exprimat-o în fața băiatului:

– Ce e acela ”nevolnică”?

Adi l-a liniștit spunându-i că nici namila nu știa ce vorbește. În acel moment s-a apropiat căprioara de copil și i-a vorbit ca un om:

– Drept răsplată că mi-ai salvat puișorul, te voi preface în cea mai rapidă dintre suratele mele și astfel vei fugi ca niciodată.

Zis și făcut, după care băiatul schimbat în alergător cu patru picioare s-a alăturat Maiei. Albinuța și-a făcut apariția la urechea fetiței, șoptindu-i:

– Darul meu pentru că m-ai ajutat este să te prefac într-o albină, până la hotarul acestui tărâm. Nu vei putea zbura mai iute ca ei, însă ia aminte la sfatul meu: stai pe capul acela păros, iar când ajungi aproape de finiș, ascultă ce trebuie să faci…

Bianca a prins ideea transmisă de insecta binevoitoare și a plecat, la rândul ei, spre linia de start.

Întrecerea a început imediat și Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop a pornit ca din pușcă. Degeaba fugeau din toate puterile, Maia și Adi transformat în căprioară au fost lăsați în urmă, în timp ce ciudățenia se bucura de victoria care nu putea să-i scape. Când mai era foarte puțin până la capătul hotarului, albinuța Bianca s-a strecurat în nasul mare al ciudățeniei și l-a gâdilat. Asta i-a provocat un strănut puternic tocmai când credea că a câștigat, jetul de aer propulsând-o pe fetiță în față, dincolo de linia de sosire, unde și-a recăpătat înfățișarea. Când a văzut cum a fost păcălit, Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-șchiop a crăpat pe loc de ciudă. Astfel au scăpat cei trei călători de încă o amenințare nemaipomenită.