Satul dintre neguri XXVII

continuare

Adi, cel de acum câteva luni, ar fi râs de pretențiile surioarei, ba ar fi luat-o și peste picior. Însă frățiorul de astăzi simțea că-i un privilegiu să se comporte ca un cavaler cu cea care i-a fost alături în numeroase aventuri, salvându-și reciproc viața. Acele întâmplări extreme i-a apropiat cum nu s-ar fi întâmplat în decenii de conviețuire din lumea de dincolo. Acum era ceva normal să se ajute unul pe altul, în primul rând pentru el, fiind mai mare și având datoria să-i împlinească chiar și unele capricii. Maia, în schimb, se arăta îngrijorată de prostia pe care o înfăptuiau prietenii lui. S-a și exprimat în această privință, cu vădită gelozie:

– Nu vă jucați cu focul, că o să vă ardeți. Ce rost are să hrăniți monștrii aceia, când oricum trebuie să plecăm și vor muri mai târziu de foame? Iar dacă vă gândiți să-i luați cu voi, să știți că eu mă opun cu toată puterea. Le vor apărea colții, vor deveni uriași ca mama lor, iar eu nu o să vă mai pot apăra.

– Nu-i ducem nicăieri, dar măcar nu-i condamnăm noi la moarte, a explicat fata în timp ce cărau hrana spre cuibul celor două sălbăticiuni. Îi hrănim o dată și poate vor avea norocul să-i adopte cineva sau ceva. Minuni se întâmplă mereu pe aici.

– Pierdere de vreme, le-a răspuns câinele. Eu nu pot să-i mai văd în fața ochilor, așa că mă duc în recunoaștere.

Copiii au împărțit pasărea în porții egale pentru fiecare din cele șase capete, care le-au înghițit cu lăcomie. Ochii lor îi priveau cu recunoștință, de parcă i-ar fi considerat părinți, iar Bianca a fost atât de impresionată încât i-a mângâiat pe creștet. Asta i-a făcut să se gudure, încât unul s-a întors pe spate, lăsând să se vadă sub el un pandantiv cu o piatră prețioasă foarte mare, prinsă de un lănțișor auriu. Bianca a rămas înmărmurită și l-a ridicat în sus pentru a-l admira la lumină.

– Asta trebuie să fie răsplata noastră, un dar de care s-ar bucura orice prințesă, a dedus ea în timp ce-l rotea pe toate fețele.

– E un diamant foarte mare, cum nu am mai văzut, i-a spus Adi. Se spune că balaurii adună comori strălucitoare pe care le ascund în peșterile lor. Probabil că au fost mai multe și de aceea le-a fost omorâtă mama. Urma, prin care se vede că a fost scos ceva greu dinăuntru, o fi de la acele bijuterii însușite de ucigași.

Fetița își puse pandantivul la gât și tare ar fi vrut să se privească în oglindă.

– Îmi stă bine?, și-a întrebat ea frățiorul.

– Da, arăți ca o adevărată prințesă, a lăudat-o el cu sinceritate.

– Vreau să fiu frumoasă ca Doamna din Lac, a mărturisit ea cu exaltare în timp ce se rotea de parcă ar fi în fața unei oglinzi.

Maia a revenit printre ei, întrerupând această scenă, penibilă după părerea lui:

– Măgărușii au ajuns cu bine sus, dar sunt îngroziți de namila aceea de balaur mort. Pe de altă parte, am găsit un tunel de ieșire prin partea cealaltă a grotei, doar că nu încap și animalele de povară.

– Bravo, Maia!, l-a lăudat Adi în timp ce-i mângâia blana deasă. Se vede că ești un sprijin de nădejde.

Câinele dădea din coadă și privea cu înțeles spre Bianca, de parcă ar vrea să zică: ”Vezi pe cine trebuie să te bazezi? Nu pe șerpii aceia cu capete proaste și burți hămesite”. Băiatul se adresă apoi surorii:

– Eu o să cobor cu măgărușii, iar Maia o să meargă cu tine prin tunel și o să ne întâlnim cu toții jos. Dar ar trebui să mâncăm ceva înainte, nu credeți?

În fața unui astfel de plan nu existau comentarii, iar după ce și-au astâmpărat foamea, s-au despărțit și au pornit pe căi diferite. Firește că, în ciuda Maiei, Bianca nu s-a îndurat să plece fără să-și mângâie încă o dată puii de balaur. Aceștia îi gâdilau mâna în timp ce o lingeau, iar ea nu putea să se abțină din râs. S-a despărțit cu regret de ei, la insistențele câinelui grăbit pe care l-a urmat pe o cale întunecată. Văzul și instinctele ghidului patruped erau esențiale pentru fiecare metru parcurs. La început au mers lejer, apoi a urmat porțiunea în care trebuia să se aplece și să se strecoare printre bolovanii colțuroși, după cum era sfătuită. E drept că drumul a fost mult mai scurt decât la suprafață și în curând au zărit un licăr de lumină la capătul tunelului. Ieșirea era mascată de ierburi, dar soarele reușea să-și strecoare vreo două raze spre întunericul din care abia așteptau să scape. Bucuria le-a fost și mai mare când au dat cu ochii de o pajiște prietenoasă, care se termina la celălalt capăt cu multe case înșiruite pe străzi lungi și promițătoare.

– Oare am ajuns în mijlocul satului, acolo unde s-a mutat Bunicul?, întrebă Bianca, iar Maia răspunse cu oarece rezervă:

– Asta vom vedea cu ochii noștri, după ce ne întâlnim cu Adi.

A durat ceva până a apărut și băiatul cu măgărușii, obosiți, dar nevătămați. Se însera, le era iar foame și oricât de nerăbdători erau, tot se impunea să-și petreacă noaptea la poalele dealului. Dimineață or să vadă ce le arată prima rază de soare și, dacă vor avea noroc, îi va ghida spre casa la care așteptau cu nerăbdare să ajungă. Și-au împărțit ultimele merinde, iar după ce s-a înnoptat, au privit nenumăratele stele care parcă le făceau ghiduș cu ochiul. Și totuși, cu toată sfârșeala pe care o resimțeau trupurile lor istovite, nu au reușit să adoarmă până târziu după miezul nopții. Ziua i-a prins somnoroși și dezamăgiți că soarele nu se putea vedea de norii apăruți dintr-o dată. Ce puteau face în această situație?, se întrebau ei derutați. Să meargă și să întrebe din poartă în poartă, părea singura soluție.

Până să ia această decizie, au văzut un bătrân care se apropia încet, urmându-și vaca pe care o mâna la păscut. Inima a început să le bată cu putere, în timp ce instinctiv se apropiau de el și îl cercetau cu mare interes. Era micuț de statură, părul alb îi mai persista pe la tâmple, în jurul cheliei și pe ciocul de la bărbie. Bianca a prins cea dintâi curaj să i se adreseze:

– Bună dimineața… nenea, a rostit ea cu o voce emoționată.

Moșul i-a privit în fugă și le-a răspuns fără chef:

– Bună.

Tot era ceva, drept pentru care a îndrăznit și Adi:

– Știți, noi venim de departe și ne căutăm bunicul.

Omul se arătă mai interesat, după ce îi cercetă mai bine.

– Cum arată bunicul vostru și cum îl cheamă?

– Încă nu l-am văzut și nici nu-i știm numele, interveni fetița. Ne-a scris doar că s-a mutat pe aici, ajutat de Păcală.

Bătrânul o privi și mai atent pe fata cu piatra prețioasă la gât, după care chipul i se lumină total.

– Înseamnă că voi sunteți nepoții pe care nu i-am văzut niciodată!? Nu-mi vine să cred că m-ați găsit, dragii moșului! Veniți să vă îmbrățișez.

Copiii au așteptat de atâta vreme acest moment, încât s-au aruncat impulsiv în brațele întinse ale bunicului.

– Nepoțeii mei cei dragi. De când vă aștept și cât de mult mă bucur să vă văd.

Maia privea deoparte explozia de fericire la care ea nici nu era băgată în seamă. Ar fi trebuit să împărtășească aceleași sentimente, dar nu-și explica ce îndoială o reține.

Trufandale

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Un electrician își vede băiețelul bandajat la un deget.
– Ce ai pățit, micuțule?
– Am prins o albină de capătul neizolat!

* – Mamă, de ce te tot cerți cu tata?
– Mă cert cu soțul meu, nu cu tac-tu!

* La doctor:
– Puteți să îmi faceți un nas mai mic și mai frumos?
– Doamnă, din ce aveți dvs. vă fac și trei.

* Ea: – Dragul meu, sunt însărcinată!!! Ce ți-ai dori să fie?
El: – 1 Aprilie!

* Românii sunt cei mai buni jucători de șah, au alungat Regele și au rămas cu nebunii!

* Rudele și președintele nu ți-i alegi.
(proverb rusesc)

* La muzeu:
– Vai, ce urât a pictat-o Grigorescu pe târâtura aia!
Paznicul:
– Doamnă, ăsta nu e tablou, asta e o oglindă…

* Viața este imprevizibilă! Într-o clipă te simți fericit, generos, plin de avânt, în clipa următoare… ți s-a terminat băutura.

* Ieri am avut o zi tare ciudată. Mai întâi am găsit o pălărie cu bani, apoi m-a fugărit unul cu o vioară.

* Doi licurici:
– Aseară am luat o Viagra.
– Și?
– Laser, frate!

* Mă chinuie o întrebare! Și voi, când faceți o parcare mai dificilă, dați muzica mai încet ca să vedeți mai bine?

* Mi se întoarce copilăria…, de azi pot preda sticle goale la centrul de achiziție.

* ”Un car cu proști s-a răsturnat
Într-un oraș destul de mare,
Dar unde oare s-a-întâmplat…
Vom ști precis după votare.”

* Ca să curgă lapte și miere e nevoie de vaci și albine.
Cu boi și trântori nu vă așteptați la minuni…

* N-ai carte, ai ajutor social.
Ai carte, plătești taxe.

* – Am început să trăim mai bine! – a spus conducerea țării.
– Suntem bucuroși pentru voi… – a spus poporul

* Un om normal bea 147 litri de bere și merge circa 1200 km pe an. Asta înseamnă un consum de 8,1 litri la suta de km.

* ”Vreau să fac amor cu tine,
Nici nu știi cât îmi doresc
Să mă arunc peste tine,
Prin pat să te tăvălesc.

Soția, cam buimăcită,
Răspunde neuniform:
– Nu acum, sunt obosită,
Ce-ți veni, nu vezi că dorm?

El, cu vocea gâtuită,
Răspunde cu-n dulce ton:
– Dormi, nevastă, liniștită,
Că vorbeam la telefon.”

* Unii oameni se trezesc și se simt de milioane. Eu mă trezesc și mă simt de ”fonduri insuficiente”.

* IMPORTANT!!!
Caut persoană cu chef de scandal… Soțul a devenit imun…

* – Auzi? Ți-ai luat blugi de la Vodafone?
– Nu, de ce?
– Văd că îi porți nelimitat!

* Matematica e simplă: adunarea se face cu goarna, scăderea cu popa, împărțirea cu polonicul, iar înmulțirea cu femeia…

* Am realizat că m-am transformat în adult atunci când mi-am dat seama că mă bucur de reducerile la produsele de curățat mai mult decât de reducerile la haine.

* Să mergi la biserică și să te crezi un om bun; este ca și cum, uitându-te seara la stele, te crezi astronaut.

* Mi-am luat un credit și am doi giranți. Acum are cine să se roage pentru sănătatea mea…

* Soțul către soție:
– Iubire, ce avem la micul dejun?
– IKEA sandviș!
– Ce sandviș mai e și ăsta?
– Toate cele necesare sunt în frigider… trebuie doar să le asamblezi.

* Banii sunt un blestem pentru lumea asta. De aia e bine să ai tot timpul lângă tine o femeie, care te dezleagă de blestem…

* Vând cărți de gramatică! Nu e scumpe.

* Azi am stat 2 ore în cadă! Și, ca să fac economie, nici nu am dat drumul la apă!

* ”Mănâncă și tu un măr ca să păcălești foamea”
Nu știu ce fel de foame aveți voi, dar a mea nu-i proastă…

* Mihăiță tot lua bătaie la școală, așa că părinții l-au înscris la karate.
Acum, Mihăiță ia bătaie și la școală și la karate.

* – Salut, Ioane, ce mai zici? Am auzit că ai pornit un startup.
– Oh, da! Am deschis un bordel. Merge bine, am prețuri bune: 30 euro un anal, iar 20 euro oralul.
– Bine, bine… dar dacă eu vreau un sex normal?
– Măi, Gheorghe…, suntem la început, cu o firmă mică. Deocamdată eu mă ocup singur de toate!

* Vasile și Gheorghe erau buni prieteni de pahar. În fiecare zi se întâlneau la barul de peste drum și comandau câte o sută de grame de coniac, pe care le savurau discutând. Într-o bună zi, Vasile își anunță prietenul că pleacă la muncă în străinătate, dar îl roagă să nu-l uite când poposește la barul în care s-au simțit atât de bine.
Prietenul îi respectă dorința și cere zilnic câte două pahare cu aceeași băutură. Trece o lună în acest fel, până când Gheorghe comandă doar o sută de grame. Barmanul își exprimă mirarea:
– Cum se face că astăzi nu cereți două pahare, ca de obicei?
– Eu m-am lăsat de băutură!

* Știți matematică?
Am 5 plăcinte, Ion îmi fură 3 din ele. Câți pumni primește Ion?

* Odată m-am despărțit de o fată pentru că turna laptele în castron, înainte de a pune cerealele. Bine, m-a și înșelat, dar faza cu cerealele m-a enervat rău.

* Și voi, când călcați cățelul pe picior (din greșeală, evident), spuneți: ”Iartă-mă, puiu’ meu, dragul meu, pupă mama piciorușul lui…”, iar când îl călcați pe iubi: ”De ce dracu’ stai numa’ în calea mea, nu mai ai loc în casă?”

* Să nu râvnești la femeia altuia dacă știi că nu încapi în șifonier!

* Citind din Caragiale, mi-am dat seama că proștii din vremea lui erau mai deștepți decât proștii din zilele noastre…

* Voi realizați că noi, românii, când călcăm în căcat credem că avem noroc?

* O nouă perversiune face ravagii printre bărbații căsătoriți: Sexul anual…

* -Șefu’, aș dori o zi liberă, marți!
– Pentru ce?
– Mă însor!
– Mă, da’ tu chiar trebuie să fii prezent la orice eveniment?

* Totul despre apă…
Dacă bei apă la ora corectă, se mărește la maxim efectul în corpul uman.
Două pahare de apă după ce te trezești, ajută la activarea organelor interne.
Un pahar de apă cu treizeci de minute înainte de a mânca, ajută la digestie.
Un pahar de apă înainte de a face baie, ajută la scăderea presiunii sangvine.
Un pahar de apă înainte de a te duce la culcare, evită apoplexia și atacurile cardiace.
Un pahar de apă înainte de a face sex, ajută la relaxare.
Două pahare de apă înainte de a bea băuturi alcoolice, ajută la ficat.
Un pahar de apă înainte de a te supăra, ajută să iei lucrurile cu calm…
Cinci pahare de vin ajută să uiți toate aceste tâmpenii.

”Când înfloresc gândurile” – poezii cu rezonanță

Ieri am primit cel mai frumos cadou de ziua mea: mi-a sosit, de la editura SIONO, cartea ”Când înfloresc gândurile”, un volum de poeme îndrăgite adunate timp de cinci ani. Faptul că e cea de-a zecea carte publicată, îi dă o semnificație în plus… și nu cred că-i o simplă coincidență. Sunt sigur că veți fi de acord cu mine atunci când o veți parcurge și vă veți regăsi în multe din gândurile înflorite și transmise mai departe.
” Volumul de poezii ”Când înfloresc gândurile”, al lui Petru Racolța, vine să întregească un adevărat bagaj cultural în literatura română contemporană. Spre deosebire de alți autori ai timpurilor noi, care caută să li se publice volumele în urma câștigării unor concursuri literare, scriitorul Petru Racolța se îngrijește prin forțe proprii ca volumele lui să ajungă acolo unde le este locul, în drumul spre cititori. Este lăudabil faptul că-și iubește operele ca pe copiii lui, că nu le supune procesului de comparare și că le trimite direct pe rafturile librăriilor și bibliotecilor din țară, ca doar cititorii să le trieze, să le judece.
Așa s-a ajuns ca, până în prezent, opera lui Petru Racolța să numere zece volume, dintre care: romane, autobiografie, proză scurtă, nuvele, poezie, povești pentru copii și mai ales literatură de ficțiune. Subiectele foarte diverse pe  care le atinge acest autor, de la povești pe înțelesul celor mici (Revolta din ogradă, edit. Eurotip), la întâmplări cu tâlc inspirate din viața reală (Povestirile unui maramureșean, vol. I, edit. Eurotip și Povestirile unui maramureșean, vol. II, edit. Wardpress), de la curajul de a-și pune propria viață în palmele cititorilor (Judecăți, prejudecăți și mere, edit. Siono), în a analiza munca de sisif a polițiștilor (Pe urmele tatălui, edit. Siono), precum și de a avea credința că imaginația  sa de acum va deveni realitatea viitorului, ca în scrierile lui de ficțiune (Planeta Paradis, edit. Excelsior, Metamorfoza, edit. Pavcon). Nu este de neglijat curajul de a atinge profunzimile umane și a intra într-un domeniu greu pătruns, precum cel psihologic (Fetița care visa pentru alții, edit. Siono). Toate acestea fac din Petru Racolța un scriitor complet și complex.
Deși ca prozator este mai cunoscut, poezia lui Petru Racolța nu este de neglijat, dovadă fiind faptul că acest volum de poezie nu este singurul pe care-l scoate la lumină. În anul 2019, autorul a mai încântat cititorii de acest gen cu cartea ”Versuri pentru suflet și cuget” (edit. Pavcon).
Spre deosebire de forma clasică a poeziei, a cărei analiză se face în funcție de ritm, armonie, imagine, conotația fiind principalul criteriu de evaluare, aprecierile unei cărți de poezie modernă are alte tehnici și procedee literare. Subiectul poeziei moderne cuprinde sensuri ascunse greu de decodat, a căror interpretare nu este o golire de sens, ci încărcare cu emoție, încântare, fior. Curajul lui Petru Racolța de a se avânta în scrierea poeziei este debordant.
Spre deosebire de proză, unde plaja de exprimare este mai largă și unde autorul nostru excelează, poezia ar trebui să încătușeze oarecum libertatea prozatorului. Nu este cazul lui Petru Racolța, care se dezlănțuie în poezie, abordând atât versul clasic, cu rimă și ritm, dar și versul alb, în care frazele îi vin mănușă. Poezia lui de formă clasică tinde spre forma folclorică, fiind compusă în general din strofe cu patru versuri scurte, dar foarte expresive. Indiferent de felul cum învârte și extrage vorbele din vocabularul limbii române, autorul reușește să scoată adevărate ode închinate iubirii, naturii și frumosului din jurul nostru
”Luni o să-ți dau o garoafă,
Ca s-o prinzi cu o agrafă
Lângă inima-ți zglobie
Ce mă ține în robie”
Limbajul din poezia cu vers alb este direct, frust, univoc, precis, decodat, dar se împletește pe alocuri cu cel indirect, încifrat. De apreciat este că Petru Racolța nu folosește, în versurile sale, limbajul grotesc, vulgar, imoral sau indecent, așa cum sunt tendințele în literatura contemporană. E important de precizat că atunci când scrie, o face cu gândul că, din tot ce trăiește, iubirea e tot ce contează. În formele ei, oricare dintre ele este supremă. Intenția lui este ca poezia să devină filozofie și filozofia poezie.
”Corpul îmi este un templu clădit pe o pantă abruptă,
Arată jalnic din exterior, de zici că stă să se prăbușească,
Zidurile sunt vechi, sprijinite de bârne,
Și mulți se feresc de frica accidentelor”.
Fără îndoială, poezia lui Petru Racolța, fie de formă clasică sau modernă, conturează lăuntrul lui, cu precizarea că întreaga carte poate fi interpretată și are dreptul să fie interpretată oricum, fără ca vreo finalitate să însemne eroare. El vrea să descifreze, să respire cântecele acelea ascunse din sufletul lui, cu trăiri firești și emoții omenești. El dă cititorului, prin poezie, lirismul acela tainic și ascuns pe care nu-l poate striga prin târguri. Pentru unii ar putea fi greu de înțeles, ca orice poet, dar să nu uităm că doar rădăcinile poeților, și doar ale lor, cresc dintotdeauna numai spre cer.”
CRINA POP
Mulțumesc și pe această cale Crinei Pop pentru frumoasa recenzie! Cartea se poate comanda de aici și vă garantez că va avea rezonanță în fiecare suflet sensibil la poezie. Pentru că:

”Viața fără poezie
Ar fi tristă și pustie,
Ca mândra fără de ie
Sau soțul fără soție”

Satul dintre neguri XXVII

Cerul s-a întunecat înainte de lăsarea serii, iar norii se duelau în fulgere tot mai dese, acompaniate de tunete care îi speriau pe ambii copii. Furtuna venea peste ei și aveau neapărat nevoie de un adăpost împotriva aversei ce se anunța. Cărarea care-i purtase până aici se pierdea printre ierburi neprimitoare, după care se înălța un deal abrupt și pietros, ca o avertizare pentru oricine ar avea de gând să-l urce.

– Uite un pom mare!, a exclamat cu bucurie fetița.

Acel arbore avea o coroană generoasă și nu era departe, dar băiatului nu i-a surâs ideea.

– Nu e un loc sigur, mai bine mergem până la poalele dealului, a răspuns el în timp ce-și îndemna măgărușul să grăbească pasul.

Degeaba striga surioara că ea vrea sub pom, fiind mai aproape și mai sigur, frățiorul nu cedă și își continuă drumul cu încăpățânare. Ploaia începea să cadă cu picături mari și reci, iar Bianca, neavând încotro, l-a urmat printre buruienile înalte, care le dădea de furcă până și patrupedelor. Răsplata nebănuită au găsit-o la poalele dealului, reprezentând o stâncă scobită, cu un spațiu suficient să adăpostească toate cele cinci suflete. Au descălecat imediat și s-au strâns laolaltă, bucuroși că nu i-a prins și grindina consistentă care tocmai începuse să cadă. Nu a durat mult până când au văzut cum un trăsnet a lovit în plin arborele sub care ar fi vrut Bianca să se ferească. Un foc instantaneu l-a cuprins, ca pe o căpiță de fân uscat.

– Oaaau! Mi-ai salvat viața, i-a spus cu recunoștință surioara. Dacă mergeam acolo, am fi ars cu toții.

– Eu ți-am dat doar un sfat, dar tu te-ai salvat urmându-l, a răspuns cu modestie băiatul. Hai să ne scoatem hainele ude și să ne înfășurăm în pături. Apoi mâncăm și vom dormi aici peste noapte, iar mâine mai vedem pe unde s-o luăm.

Și sfatul acesta suna înțelept pentru fetiță și cățelușa Maia, iar după ce și-au astâmpărat foamea, au adormit lipiți unul de altul, oboseala făcându-i să poată ignora pățaniile zilei și ploaia care a continuat încă multe ceasuri. Doar visul din care s-a trezit Adi l-a pus pe gânduri, ca niciodată până atunci. Nu că ar crede în ele, ba dimpotrivă, până acum mai mult le inventa sau le înflorea pentru a-și încuraja surioara. Acum, însă, parcă a fost o prevestire sau un îndemn care-i spunea să urce dealul și astfel o să devină bărbat adevărat. Nu știa ce să-i spună Biancăi, până când au mâncat de dimineață și privirea le-a fost atrasă de prima rază de soare. Ghidul lor matinal urca strălucitor peste pietrele periculoase de pe panta abruptă, ca o invitație de nerefuzat. Doar atunci a mărturisit Adi:

– Exact cum am visat!, aproape că a strigat el. Trebuie neapărat să urcăm.

– Acolo… sus?!, a întrebat cu uimire fetița. O să cădem de pe bolovanii aceia, iar măgărușii o să-și rupă picioarele.

Băiatul o privi în ochi și o mângâie pe părul auriu, încurajând-o:

– E șansa noastră, surioară. Voi fi lângă tine și te voi ajuta, la fel și Maia. Dacă măgărușii noștri nu vor reuși, rămânem fără ei, dar nu ne dăm bătuți.

Niciodată nu l-a văzut Bianca atât de hotărât, iar asta i-a dat și ei curaj. Și-au strâns lucrurile, le-au legat de șei și au pornit la cucerirea dealului ale cărui bolovani încă uzi sclipeau ca niște imense pietre prețioase. S-au uscat în mare parte până au ajuns în apropierea lor, abordându-i pe fiecare în parte sau ocolindu-i prin spațiile înguste dintre ei. Maia mergea înainte și alegea calea cea mai puțin periculoasă, după care venea Adi care întindea mâna să o tragă în sus pe fetiță. Uneori, când situația o cerea, schimbau rolurile și o lăsa pe ea să urce în față, atent să nu alunece la vale. Orice cădere putea să ducă la răni grave, de aceea nu era nicio grabă, doar multă răbdare, calcul și cooperare. Spre bucuria lor, măgărușii le urmau exemplul și le călcau pe urme de parcă ar fi fost niște câini credincioși.

Au continuat așa câteva ore, cu pauze scurte de odihnă, fiind tot mai încrezători că vor ajunge sus până la amiază. Cam pe atunci au auzit și primele țipete prelungi și foarte stridente pe care nu și le puteau explica. Parcă veneau din vârf, tocmai din locul spre care se îndreptau ei, iar asta le-a mai adăugat o teamă în suflete. Nu-și arătau frica și continuau să urce în ciuda oboselii tot mai vădite, însă gândurile le zburau la tot felul de scenarii. Cu puțin înainte de a-și termina ascensiunea, un urlet groaznic le-a înghețat sângele în vine și o groază imposibil de ascuns li s-a așternut pe chipuri. Bianca a recunoscut fără jenă:

– O fi un animal mare și periculos care ne poate ataca dacă ne vede. N-ar fi mai bine să ne întoarcem?

Adi îi dădea dreptate în gând, dar își punea nădejdea în visul prezicător. De aici și puterea prin care și-a încurajat sora.

– Nu vom păți nimic, iar ca să ne asigurăm, o trimitem pe Maia să inspecteze vârful dealului.

Prietenul lor patruped nu a mai așteptat să fie rugat, ci a pornit numaidecât spre țintă. Măgărușii arătau și ei speriați, privind tot mai des spre calea de întoarcere. Așa au așteptat o bună bucată de vreme, până au auzit cuvintele Maiei:

– Puteți să urcați. Pericolul a trecut, deși e o priveliște care n-o să vă placă.

Încurajați de prima asigurare, cei doi frați și-au dat mâna și s-au avântat printre ultimele pietre care le mai stăteau în cale. De imagini terifiante au mai avut ei parte, dar ceea ce au văzut sus le întrecea pe toate. Un balaur înfricoșător cu trei capete zăcea răpus de curând, judecând după sângele care încă i se scurgea din gâturile proaspăt tăiate. Doar un cap mai respira muribund, iar un ochi se deschise și o fixă pe Bianca. Fata a rămas ca vrăjită, pătrunsă de profunzimea privirii și impresionată de picătura transparentă care se prelingea din pupilă, ca un mesaj de neînțeles. Adi își scoase sabia și lovi cu toată puterea în solzii gâtului, fără niciun efect. Arma lui nu putea străpunge acea armură naturală, dar ochiul se închise de la sine pentru totdeauna.

– De ce ai făcut asta?, i-a reproșat surioara. Oricum era pe moarte și cred că nu ne voia răul.

– Nu poți să știi ce surprize îți fac acești monștri, a explicat băiatul. Oricum, paloșul acesta nu l-ar putea răni și de aceea mă întreb cine și cum a reușit să-i provoace ditamai tăieturile.

– Cred că a murit vărsând o lacrimă, remarcă Bianca. Nu-mi închipuiam că și balaurii pot să plângă.

– Lacrimi de crocodil, cum se spune. Uite grota în care trăia, i-a arătat Adi. Ar fi bine să ne vedem de drum, până nu apar și alții.

Fetița își învinsese frica, pentru că lacrima aceea îi înmuiase inima. Asta a făcut-o să vină cu o propunere neașteptată.

– Eu zic să intrăm înăuntru și să vedem ce găsim.

– Ești nebună?! Cine știe ce fiare se pot adăposti acolo!

– Tu ești cavalerul meu și mi-ai promis să mă aperi, deci ține-ți sabia scoasă, l-a îmbărbătat Bianca. Hai să dăm o raită.

Măgulit de complimentul micuței, băiatul a cedat, urmând-o în construcția din piatră. Foarte probabil că a fost ridicată de balaur, cu migală și pricepere, căci avea mai multe compartimente, fiecare cu ferestre pentru a lăsa să pătrundă lumina. Dintr-o cameră se distingeau urme proaspete, sugerând că a fost târât un obiect greu, iar din ultima se auzeau niște sunete care i-a atras. Acolo au văzut o altă priveliște care i-a uimit: doi pui de balaur cu trei capete fiecare, abia ieșiți din ou și cu gurile deschise după mâncare. Firește că Adi s-a repezit imediat să-i ucidă, doar că Bianca l-a oprit.

– Lasă-i să trăiască! Nu vezi ce mici și fără apărare sunt? Nu au făcut niciun rău nimănui, de ce să le luăm viața?

– Toți puii sunt drăguți când sunt mici, dar cresc și devin ucigași. De ce să așteptăm până când paloșul nu-i va putea răpune?

Fetița i-a privit cu ochi blânzi și i-a răspuns cu convingere:

– Cred că asta a vrut să-mi transmită mama lor, să am grijă de puișorii ei.

– Cum să faci așa ceva? Ăștia nu pot fi animale de companie și nici nu ai cum să-i hrănești.

Bianca nu răspunse, ci îl trase de mânecă după ea, până afară. Desprinse arcul de pe umăr, puse o săgeată în el și urmări cu atenție cerul, iar când o pasăre a avut neșansa să treacă pe deasupra, o săgetă cu precizie. Pasărea a căzut în fața lor, iar fata i-a spus frățiorului:

– Acum poți s-o tranșezi cu sabia și apoi ducem bucățile puilor.

va urma

Pagina veselă

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Se spune că băncile sunt ca hoții. Nu-i adevărat. Hoții vin acasă să-mi ia banii, băncile au pretenția să-i duc personal.

* Se duce o orășeancă să viziteze un sat de munte, rupt de lume, peisaj. Găsește o casă bătrânească și cere adăpost.
Fiind prăfuită de atâta drum, întreabă:
– Unde aș putea face și eu baie?
– Maică, în fiecare seară moșul meu se întâlnește cu ceilalți bărbați din sat și joacă oină. Atunci îți torn eu apă într-un lighean și te îmbăiezi aici în cameră. Tragem obloanele, nu vede nimeni nimic.
Seara pleacă moșu’ la oină, baba pune un lighean în mijlocul camerei, orășeanca se dezbracă și începe să se spele.
Noaptea târziu când se întoarce moșul clătinându-se de la oină o găsește pe babă tremurând de emoție:
– Ce-ai, fă?
– Bărbate, n-o să mă crezi, dar muierea asta de stă la noi e cheală la veveriță!
– Cum cheală?
– Cheală, cheală! Uite, mâine seară n-o să mai închid oblonul și când a fi a face baie să te uiți să vezi cu ochii tăi!
A doua seară moșu pleacă la oină, obloanele rămân deschise, baba pune ligheanul, tipa începe să se spele.
– Auzi maică, dar de ce ești cheală acolo?
– Păi așa se poartă acum, mamaie, la oraș. Totu’ ras. Matale cum ești?
– Cum m-a lăsat bunul D-zeu!
Își sumecă baba poalele și îi arată o mândrețe de lăstăriș.
Se termină baia, se lasă noaptea, se întoarce moșu’.
– Ai văzut, mă, ai văzut? Ai văzut că e cheală?
– Am văzut.
– Și ce zici?
– Nu zic nimic, că-s supărat tare.
– De ce?
– Păi nu înțeleg de ce ți-ai ridicat tu poalele să-ți arăți toate alea?
– Da’ care e problema? Nu ai mai văzut-o?
– Eu da, dar nu și toți băieții din echipa de oină!

* La vorbitorul închisorii, soția îi spune soțului:
– Copiii au crescut și pun întrebări…
– Întreabă unde-i tatăl lor?
– Nu! Întreabă unde ai pus banii pe care i-ai furat!

* Cine a inventat prostiile astea? La șaizeci și peste… cea mai frumoasă vârstă!
– Găsesc hârtia și pierd creionul.
– Când găsesc creionul, nu știu unde am lăsat hârtia.
– Când găsesc totul, îmi pierd ochelarii;
Îi caut de jumătate de oră și am descoperit că îi port.
– Și când în sfârșit am totul… am uitat ce trebuia să scriu!

* Azi m-a supărat unu’ pe stradă!
I-am spus că are noroc că nu suntem pe internet!

* Baseball-ul e din ce în ce mai popular la noi. Anul trecut s-au vândut în România 3600 de bâte de baseball și… 4 mingi.

* Culmea beției: să te lovească o mașină parcată…

* O femeie are nevoie de puține lucruri pentru a fi fericită. Singura problemă este că în fiecare zi sunt altele…

* „Unul moare după mine, eu mor după altul și ăla moare după alta… și uite așa murim ca proștii, că nu suntem deloc organizați”.

* – Șeful nostru a organizat ieri un campionat la Solitaire!
– Și? Ce premii au luat participanții?
– Locul 1, 2 și 3 au fost dați afară!

* – Bulă, de ce nu scrii?
– Eu nu are creion, doamnă.
– Nu e corect să spui ”eu nu are creion”. Fii atent, se pronunță astfel: ”Eu nu am creion, tu nu ai creion, el nu are creion, noi nu avem creioane…”
– Dar cine a furat toate creioanele?

* – De ce vă bateți, doamnă, soțul?
– Da’ nu-l bat! L-am prins cu una pe Facebook…
– Păi, și?
– Și acu îi dau like-uri!

* – Fănică, de ce-i cumperi soției tale întotdeauna flori în ghiveci?
– Cu gândul la următorul concediu…
– ?!
– În fiecare an plecăm separat în concediu pentru că cineva trebuie să rămână acasă să ude florile!

* Bărbatul trebuie iubit 10% și 90% înțeles…
Femeia trebuie iubită 100%, deoarece să o înțelegi e imposibil!

* – Ești frumoasă, dar nu ești ceea ce caut eu în acest moment.
– Dar ce cauți?
– O cheie de zece, inelară!

* Când ți-e lumea mai dragă, vine cineva și te întreabă: ”iar mănânci?”

* – Mă simt ca o zeiță la volan!
– Cum așa?
– Eu conduc, soțul se roagă!

* Iubitul către iubită prin SMS:
– Aș face orice pentru tine. Aș trece prin foc, aș străbate cele 7 mări.
– Oh, ce drăguț. Vii la mine?
– Nu, că plouă!

* – Nu mai vreau să trăiesc, al meu mă înșală…
– Cine? Ionuț sau Dan?
– Sorin.

* Ce bine este când ești calmă, ascultătoare și mai și taci din gură…
Eu nu-s nici una nici alta, dar cică e bine.

* A fost descoperită cauza îngrășării: păcatul!
E păcat să arunc asta, e păcat să nu mănânc aia…

* Nevasta cu bărbatul în pat:
– Bărbate, vreau să fiu ”mușcată”!
– Din partea mea, poți să fi și ”crizantemă”.

* Azi am intrat într-un magazin Gucci. Mi-am văzut salariul scris pe eticheta unei perechi de mănuși!

* Văzând prețul litrului de bere și cel al litrului de benzină, pare că-i mai avantajos să mergi încet pe trei cărări decât repede pe una.

* A venit factura la curent.
Cred că este inclusă lumina soarelui, lumina divină și luminița de la capătul tunelului, la cât am de plătit.

* – Nu mai bea, domnule! Dumneata știi că din cauza alcoolului mor anual peste două mii de români?
– Și ce dacă, eu sunt ungur…

* Merge melcul prin pădure și întâlnește un iepuraș. Urecheatul ia imediat poziție de drepți și îl salută:
– Să trăiești, șefule!
Melcul crede că e luat peste picior, așa că nu-l prea bagă în seamă. Mai încolo se întâlnește cu lupul, care procedează ca iepurele:
– Să trăiești, șefule!
Mirat de această atitudine, melcul nu mai știe ce să creadă. Mai ales după ce-l întâlnește și pe urs, care îl salută solemn în același fel:
– Să ne trăiești, șefule!
Melcul s-a gândit că nu poate fi o coincidență, iar când a ajuns să-l întâlnească pe leu, care l-a salutat la fel, s-a interesat:
– Spune-mi, leule, de ce îmi spuneți toți șef?
Răspunsul a venit imediat:
– Pentru că ești leneș și nu ai coloană vertebrală!

* Mi se pare ciudat să dai ceasul cu o oră înainte într-o țară rămasă cu 50 de ani în urmă.

* Urăsc curățenia de Paște…, am făcut și anul trecut și nu s-a păstrat.

* Am băgat de seamă că muncesc doar ca să fiu obosit, că bani oricum nu am.

* Nu sunt o persoană influentă. Ultima dată când am tras niște sfori mi s-a deșirat puloverul.

* Na, după foarte mult timp, mi-am cumpărat un ziar și am început să mă uit peste el. Cu două degete am încercat să măresc pozele…

Satul dintre neguri XXVI

continuare

Niciun om cu scaun la cap nu-și dorește un război, iar cei doi părinți cu atât mai puțin, chiar dacă era vorba de o cauză dreaptă. Nu se puteau implica în problema oamenilor de acolo, pe care nici nu-i cunoscuseră până atunci. E drept că i-au primit cu inima deschisă, le-au dat de mâncare și îi vor lăsa să se odihnească sub acoperișul lor, dar vor plăti dimineață, văzându-și de drumul care le e hărăzit. Îi așteaptă copiii, un bătrân singur și, în primul rând, o păsărică generoasă de care nu se puteau despărți. Mâine, pe la amiază, Vasile îi va explica tizului său mai în vârstă că sunt așteptați de ghidul înaripat pentru a-i duce la destinația mult dorită.

După ce au fost plănuite toate acțiunile din viitorul apropiat și fiecare și-a primit sarcinile, oamenii s-au împrăștiat pe la casele lor, iar moș Vasile le-a oferit patul lui oaspeților, insistând până au acceptat. Noaptea a fost prea scurtă, iar la primii zori au fost sculați de Inimă Vitează.

– Haideți cu mine până în grajd, să vedeți un cal cum nu a mai fost niciodată pe acest pământ, le-a zis el plin de entuziasm.

Nici n-au apucat să se răcorească pe față cu apă din fântână, că tânărul mai că i-a tras după el. Construcția veche din lemn masiv și îmbătrânit sugera că a fost cândva un adăpost primitor și încăpător pentru cai, dar acum ar fi avut nevoie de scânduri noi și alte dotări costisitoare. În grajdul acela erau găzduiți și caii lor, având câte un braț de fân în față, însă flăcăul i-a dus într-un colț întunecat. Acolo zăcea un cal slab, doar piele și os, deși nu ducea lipsă nici el de hrana obișnuită.

– Acesta a fost calul tatălui meu, ucis în luptă de oamenii împăratului. Îmi amintesc că m-a purtat și pe mine, pe când eram copil, de parcă zburam pe spinarea lui. Acum e prea bătrân, dar mai nădăjduiesc să-și amintească de acele vremuri.

La auzul acestor cuvinte, calul necheză din rărunchi și vorbi ca un om:

– Stăpâne, bătrânețea e o stare înșelătoare în cazul meu. Du-mă pe câmpul cu trifoi magic și în câteva zile voi arăta iarăși ca în tinerețe.

Mare îi fu bucuria băiatului când auzi o asemenea promisiune din partea prietenului său, iar mângâierile și îmbărbătările nu-i mai conteneau.

– Trebuie să-l înfruntăm pe Împăratul cel Calic și numai tu știi de unde putem aduna o oaste atât de mare. Acești doi viteji s-au oferit să ne ajute, deși sunt străini de necazurile noastre.

– Deja mă simt mai bine să aud asemenea vești, iar noii tăi prieteni ne vor fi de ajutor pe drumul cel lung, a mai zis Floricel. De aceea ar fi bine dacă și caii lor vor paște cu mine pe aceeași pajiște. Văd că sunt de rasă domnească, iar trifoiul acela cu cinci foi le va da puteri nemaivăzute. Lasă-i în grija mea, iar tu instruiește-i pe stăpânii lor în mânuirea armelor.

Inimă Vitează a făcut întocmai, îndemnându-i pe Vasile și Sanda să încalece pentru a duce caii pe câmpia binecuvântată. Acolo trebuiau să-i lase o vreme, până se vor întoarce în deplinătatea puterilor. Amiaza i-a prins pe drum, cei doi soți privind zadarnic după micul lor ghid, de parcă se ascunsese de ei. Cu aceste gânduri nelămurite au mâncat ceva în fugă, după care l-au ajutat pe flăcău să dezgroape armele vechi lăsate de tatăl său. Fierarul satului s-a mirat de calitatea metalului, asigurându-l că-i va meșteșugi un paloș și un buzdugan cum nu mai există. Apoi a urmat partea cea mai grea: pregătirea noilor veniți pentru luptă. Aici a intervenit Vasile, cu o voce timidă, însă cu cuvinte hotărâte:

– Am vrea să vă ajutăm cu toate puterile noastre, dar timpul nostru este măsurat. Curând, trebuie să apară o pasăre micuță care ne va duce către copiii noștri rătăciți și foarte îngrijorați. Atunci ne vom lua caii și va trebui să mergem mai departe, cu tot regretul. Firește că vom plăti găzduirea și vă vom rămâne veșnic recunoscători.

Tânărul îi privi cu un zâmbet pe sub mustăcioara fină, iar replica lui îi surprinse pe amândoi:

– Acolo unde armele se ascut, nici păsările nu mai zboară ca înainte și nici florile nu înfloresc ca de obicei. Știu mai multe despre voi și sunt sigur că ați fost trimiși să ne sprijiniți. Puneți-vă inima în ceea ce trebuie să faceți și totul va ieși bine. Să începem cu arta luptei, în care vreau să vă fac mai pricepuți, așa cum am fost și eu învățat.

Proaspeții învățăcei au înghițit în sec, gândindu-se că Inimă Vitează avea nu numai îndemânare, ci și o minte de înțelept. Văzând că n-au încotro, s-au lăsat pe mâna lui, însușindu-și lecții de atac și apărare cu paloșul, buzduganul, sulița și arcul, ca niște elevi silitori. Începutul a fost greu, ca întotdeauna, însă primeau de fiecare dată încurajări și progresau văzând cu ochii.

După trei zile de pregătiri istovitoare, caii s-au întors singuri, cu o vitalitate debordantă și dornici să-și demonstreze calitățile. De asemenea, armele flăcăului erau gata să taie până și fierul, să străpungă oțelul și să zdrobească orice armură. Moș Vasile i-a pregătit pe soli de drum, cu merinde în straiță și sfaturi pentru capcanele care ar putea să se ivească.

– Aveți grijă la omul cu părul cărunt și desaga pe partea stângă, care va încerca să vă momească, spunând că el este Întâiul Născut al Lumii, i-a povățuit el.

A fost rândul lui Floricel să-și îndemne stăpânul:

– Urcă pe spinarea mea și ține-te bine, căci vom călători pe Drumul Curcubeului, lăsând Pământul departe în urma noastră.

Spre mirarea Sandei, chiar și calul ei glăsui pentru prima dată:

– Bravii mei stăpâni, faceți și voi cum zice armăsarul voinicului. Urcați în șa și aveți încredere în calitățile pe care le-am dobândit în ultimele zile. O să-l urmăm îndeaproape pe Floricel, care cunoaște drumul și locul unde trebuie să ajungem.

Uimiți încă o dată de minunile de care au parte, cei doi soți au urcat pe cai, cu inima cât un purice și cu un ”Doamne-ajută” zis în gând. Zborul a început lin, însă viteza și înălțimea creștea tot mai mult, ducându-i spre înălțimi în care nu credeau că ar fi putut rezista. Pământul a devenit mic de tot, iar un curcubeu cum nu mai văzuseră vreodată le-a ieșit în cale. Caii s-au așternut la galop pe acest brâu al cerului, stârnind sub copitele lor un praf de stele mirific și scăldându-i într-o căldură benefică. A fost cea mai frumoasă călătorie de care au avut parte, iar la capătul ei au ajuns într-o țară minunată, cum numai în vise și-o puteau închipui. Acolo l-au întâlnit și pe vicleanul cu părul alb, însă l-au evitat de trei ori. A patra oară acesta s-a preschimbat în Toma cel Negru, iar Inimă Vitează s-a luptat cu el până l-a scurtat cu un cap.

Doar acum le-a devenit drumul liber, iar Floricel a ascultat îndemnul stăpânului și l-a dus pe un deal împodobit ca un paradis. Acolo îi aștepta Întâiul Născut al Lumii, cel adevărat, care i-a primit cu inima deschisă și le-a ascultat păsul. A urmat o întâlnire cu sfetnicii din acel ținut, printre care Inimă Vitează și-a recunoscut tatăl, iar Vasile pe mama lui. Aceasta și-a îmbrățișat cu mult dor fiul iubit și nora îndrăgită, care i-au oferit scrisoarea tatălui ei. Lacrimile au podidit-o când a simțit cât de multă iubire se revărsa din rândurile bătrânului însingurat, dar iertător ca un bun părinte. Apoi i-au povestit cum îl caută pe Bunic și pe copii în satul dintre neguri, iar Maria a lăcrimat din nou de bucurie, pentru că în acea lume nu existau altfel de lacrimi, ci doar zâmbete luminoase pe toate chipurile. Timpul petrecut împreună a fost neprețuit și ar mai fi rămas cu mare drag, doar că s-a anunțat hotărârea sfetnicilor: vor primi o armată numeroasă pentru a-l înlătura de la domnie pe împăratul care le făcea viața amară supușilor jecmăniți.

Cu greu s-au despărțit pământenii de cei cunoscuți, ajunși în Împărăția Întâiului Născut al Lumii, dar acum erau siguri că se vor reîntâlni acolo pentru totdeauna. Inimă Vitează a coborât în fruntea armatei neînfricate și a atacat palatul aurit al despotului. Sângeroasă a fost lupta, dar în cele din urmă flăcăul, avându-l pe tatăl său camarad de luptă, i-a străpuns inima împăratului și a instaurat dreptatea. Vasile și Sanda au luptat cot la cot cu ceilalți oșteni, uimiți fiind și ei de capacitățile dobândite. Când oștirea din stele s-a întors de unde a venit, iar pacea s-a instalat în toată împărăția, cei doi rătăcitori au reîntâlnit pasărea mult așteptată. Și-au luat rămas bun de la moș Vasile și Inimă Vitează, care i-au răsplătit cum se cuvine și le-au promis orice ajutor, atunci când vor avea nevoie.

Cu efect spontan

BANCURILE SĂPTĂMÂNII

* Draga mea, de câte ori ți-am zis că te iubesc?
– Niciodată!
– A dracu’ cum ai ținut socoteala!

* Doi tipi ies din bar:
– Mergem la femei, gata, am hotărât!
– Ascultă, frate, eu am o soție tânără și frumoasă…
– Bine, dacă insiști mergem la tine.

* Doi prieteni stau de vorbă:
– Mă, ai idee de ce Ion tot aruncă banii în fântână?
– Din câte am înțeles, încearcă să facă o investiție lichidă.

* În avion, o doamnă cu un chihuahua în brațe se așează lângă un tip bine. Din vorbă în vorbă află că e polițist de frontieră și că antrenează câini pentru depistare de droguri.
– Vai, dar și Hector al meu e antrenat la perfecție.
– Haideți, doamnă… potaia asta..
– Nu mă credeți? Hector, caută!
Sare Hector din poșetă și începe să miroasă. Ajunge lângă un tip care dormea. Se oprește, adulmecă prelung și revine la stăpână. Îi pune o lăbuță pe pantof și latră de 3 ori.
– Bravo, Hector!
– Dar ce a găsit?
– Domnul acela are 3 grame de marijuana.
Polițistul vrea să verifice informația, se duce discret lângă individ, il înghesuie bine, îl caută prin buzunare – un plic cu 3 grame de marijuana.
– Extraordinar!
– Stați că nu e tot! Hector, caută!
Sare iar Hector din poșetă și începe să miroasă. Ajunge lângă un alt tip care citea. Se oprește, adulmecă prelung și revine la stăpână. Îi pune două lăbuțe pe pantof și latră de două ori lung și o dată scurt.
– Bravo, Hector!
– Acum ce a găsit?
– Domnul cu cartea… are 2 kile și jumătate de cocaină.
Evident că Hector nu se înșelase. Polițistul e în delir.
– Doamnă, n-am văzut în viața mea un câine așa de bun la depistat droguri! Haideți, vă rog, îl mai trimiteți o dată?!
– Evident! Hector, caută!
După 5 minute se întoarce Hector trist, cu coada între picioare, sare în poala stăpânei și se cacă. Polițistul leșină de râs.
– Vai, doamnă, și eu care credeam că e inteligent!
– Râzi ca prostu’, a găsit o bombă.

* ”Am o mare rugăminte la cei care au căței:
Nu-i mai îmbrăcați, vă rog eu. Al meu crede că suntem săraci și nu mai vrea să iasă din casă!”

* Vine Ion acasă. Intră și îl vede pe Gheorghe.
– Ce faci aici, Gheorghe?
– Aștept autobuzul.
Ion iese, dar îi vine în minte un gând: „De unde la mine în casă autobuz?”. Se întoarce, dar Gheorghe nu mai era. Gândește Ion: „Probabil a venit autobuzul…”

* Un român de 27 de ani a investit 200 Euro în Bitcoin. După cinci ani, românul are 32 de ani…

* Bărbatul, această ființă unică!
Pentru el toate rochiile sunt la fel, dar șurubelnițele sunt diferite!

* – De ce plângi, puișor?
– Fratele meu a spart un geam.
– Și ce îți pasă ție?
– Păi suntem gemeni, iar tata nu ne recunoaște întotdeauna!

* – Cu ce vă ocupați?
– Activități agricole online.
– Cum adică, online?
– Adică bat câmpii pe facebook…

* Bărbatul, o creatură care după ce își spală farfuria se uită la soție de parcă a făcut curățenie în toată casa!

* Să ne trăim viața, că de murit nu-i nicio șmecherie!

* Înțelepciune modernă!
Dacă toate băile din casă sunt ocupate, oprește net-ul!

* – Iubito, unde sunt ștergătoarele de pe mașină?
– Le-am dat jos!
– De ce?
– Pentru că polițiștii îmi tot pun bilețele sub ele.

* – Tu, Mărie! Pentru că ai fugit cu altul, eu te pot ierta, dar pentru că te-ai întors, NICIODATĂ!

* „Băi, nene, ce țară suntem dacă și Președintele vrea să plece la muncă în străinătate?”

* 7 ani cuminte: nu fumat, nu băut, nu drogat, nu bagaboante. Într-o zi de toamnă m-a dus mama la școală.
Așa a început totul…

* Azi-noapte m-a vizitat îngerul meu păzitor, m-a învelit, m-a sărutat pe frunte și mi-a spus șoptind: „bă, sunt sătul de tine!”

* Nu i-am înțeles niciodată pe bărbații aflați sub papucul nevestei.
Fii, mă, bărbat… fugi la mă-ta!!!

* – Este bună țuica la răceală?
– Este, mai ales la răceala dintre soț și soție.

* Un tip a găsit trei pastile de viagra și le-a înghițit. A fost internat la urgențe cu arsuri de gradul trei la palma dreaptă…

* Azi, pe facebook, un cuplu o postat că sunt într-o relație.
Când să dau și eu like, deja s-o terminat relația.

* „Ce păcat că tinerețea este dată pe mâna copiilor”.
Tudor t. Braniște

* Se întâlnesc doi prieteni:
– Nu te-am văzut demult. Unde ai fost?
– Am fost cu soția pe la locurile sfinte și ne-am rugat.
– Ți-au ajutat rugăciunile?
– Nu, tot cu ea am rămas.

* – Mami, tata e în dormitor cu o străină.
– Îl omor acum!
– 1 aprilie fericit, mamă! Nu e străină, este vecina…

* Vă cer să ne rugăm împreună pentru un bun prieten al meu. Este căsătorit și azi și-a uitat telefonul acasă… fără parolă.

* România introduce armata obligatorie. Toți bărbații cu burtă vor fi generali.

* Odată, am fost și eu pe drumul cel bun, dar a fost aglomerație și m-am întors!

* Cursul valutar al zilei:
1 EURO = patru cireșe
1 USD = trei cireșe
1 LEU = doi sâmburi

* Am auzit că femeile se uită după ăștia cu ”mălai”.
Mi-am luat și eu 25 kg.

* Nu lăsați telefoanele, poșetele, sacoșele și orice lucruri personale nesupravegheate. Unii enoriași le-ar putea considera ca fiind răspunsul la rugile lor.

* Foarte interesantă propunerea cu studii superioare de 2 ani. E un pas important spre doctoratul în 2 săptămâni.

* Ai observat că atunci când nu te lași călcat în picioare, oamenii încep să spună că ai un caracter foarte dificil.

* La parfumerie:
– Cât costă parfumul Antonio Banderas?
– 450 lei!
– Scump… prea scump! Nu aveți ceva mai ieftin… gen… Ștefan Bănică jr?

* – Alo, radio Erevan? NATO e cumva o agenție de turism?
– Dacă ajunge Johannis șef acolo, da!

* ”Trei iezi cucuieți,
Azi e plin de-analfabeți
Și orice le-ai spune-n clasă
Iezilor nu le mai pasă!”

* Ușor cu măritul buzelor, că vă rămân dinții mici!

* Vânzător: – Cu cât cumpărați mai mult, cu atât e mai ieftin.
Client: – Puneți atunci până îmi iese gratis.

* Ce femeie poate să reziste când primește un astfel de mesaj pe Facebook: ”Duamnă, maț fermecat! Sunteți unsoare pentru mine!”

* Veste excelentă! Facultățile private nu mai cer diploma de BAC pentru admitere, ci doar adeverința de la grădinița absolvită!

* Marea diferență între sexul pe bani și sexul gratuit este că sexul pe bani costă mai puțin.

Între două lumi

Ca o maree mă cuprind visele,
Tocmai când soarele dă să se-nalțe,
Atuncea mă momesc ca niște iele
Și mă țin parcă mai vârtos în brațe.

Prizonier sunt între cele două stări:
Realul care vrea să mă trezească
Și milioanele de proiectări
Cu daruri care vor să mă vrăjească.

În somn, paradisul devine real,
Alimentat mereu de subconștient,
Care-mi oferă tot ce e ideal
Până la cel mai mărunt ingredient.

Instinctiv, curaju-mi e cel ce-nvinge
Și mă desprind de-amăgiri efemere,
Realitatea brutal mă încinge,
Alungând cu un gest orice himere.

Și chiar dacă viața-i adesea un iad,
O înfrunt cu hotărârea firească,
Conștient că tot ea-mi oferă răsad
Pentru un nou vis ce-o să înflorească.

 

Satul dintre neguri XXVI

Peisaje de tot felul continuau să se perinde pe lângă ei, lăsându-i de multe ori fără cuvinte. Doar câte un oftat adânc se auzea din piepturi, de amărăciune când treceau prin terenuri vitrege ori de uimire când erau fascinați de frumuseți edenice.

– Oare o să ne mai amintim de aceste locuri superbe, după câte am văzut, sau o să se estompeze în memorie ca un vis frumos?, a întrebat la un moment dat Sanda.

– Memoria noastră e selectivă și limitată, doar oameni suntem, a răspuns îngândurat Vasile. Cred că subconștientul e cel care se îmbogățește cu ce-i mai frumos și ne va transmite rezultatul acumulărilor sale. Dacă aveam telefoanele cu noi, multe fotografii uimitoare am fi putut acumula, pe care să le împărtășim cu copiii și bunicul lor.

Femeia zâmbi cu un aer neîncrezător, explicându-i imediat și motivul:

– Încă ai rămas cu nostalgia dotărilor moderne ale civilizație pe care am lăsat-o în urmă. Bateria telefoanelor s-ar fi descărcat demult, iar noi le-am fi cărat degeaba. Unde ai văzut pe aici o priză sau măcar un bec electric?

– Poate că există pe undeva sau am putea construi un generator, doar știm principiul de funcționare, zise bărbatul, după care chipul i se lumină la ceea ce vedea în zare. Uite un palat ce pare poleit cu aur, într-atât strălucește! O fi reședința unui împărat bogat căruia am putea să-i cerem găzduire pentru noaptea aceasta. Mai ales că pâinea noastră s-a întărit, iar celelalte feluri le-am terminat.

Ocazia promițătoare o încântă și pe Sanda, astfel că amândoi au dat ghes cailor și în curând au trecut peste podul din fața porților mărețe. Observați imediat de pe metereze, un oștean li s-a adresat cu o voce deloc prietenoasă:

– Ce treabă aveți pe aici?

– Suntem doi călători și venim de departe, s-a grăbit femeia să-l înștiințeze. Ne-ar prinde bine o masă și un pat până mâine dimineață.

– Nu se poate, a venit răspunsul răstit. Străinii sunt primiți de împărat doar dacă vin cu daruri. Vedeți-vă de drum!

Vasile își aminti de gologanii primiți pentru că au ținut locul judecătorului recuzat.

– Avem bani cu care să răsplătim ospitalitatea. Venim din împărățiile vitejilor Harap Alb și Prâslea cel Voinic, unde am fost tratați cu onoruri.

Straja îi cercetă mai bine din privire, dar nu își schimbă părerea. Praful drumului care-i acoperea nu lăsa să se vadă noblețea cailor și nici aspectul inițial al hainelor distinse.

– N-am auzit de ei. Plecați imediat de pe pod, dacă nu vreți să simțiți vârfurile săgeților noastre, a fost avertismentul care i-a convins să renunțe și să se întoarcă printre casele amărăștenilor.

– Ce-ți veni să pomenești de Harap Alb și Prâslea cel Voinic?, l-a certat înciudată Sanda.

– Am mai intrat într-un castel cu acest „pașaport”, a ținut să-i amintească omul.

– Uite că aici nu a ținut. Mai bine mergem la o casă și îi dăm gazdei banii aceia.

– Nu știu ce să zic, că tare-s sărăcăcioase toate așezările din jurul împărăției, în mare contrast cu opulența palatului.

Tot căutând din priviri o proprietate mai de Doamne-ajută, privirea le-a fost atrasă de un bătrân care-i urmărea cu interes, drept pentru care s-au oprit în fața lui.

– Bade, dacă nu ți-e cu supărare, poți să ne primești peste noapte la masă și odihnă, că te plătim cum se cuvine. Și caii ar avea nevoie de oarece nutreț, dacă vă dă mâna.

Moșul avea o figură jovială și aprobă cu o ușoară aplecare a capului. Ochii lăsau să i se vadă, pe lângă experiența vieții, o sclipire nealterată de ani.

– Poftiți de descălecați și intrați în mica noastră curte, i-a îndemnat cu blândețe, prinzând cu vigoare caii de dârlogi. Nici căsuța noastră nu e mare, dar ceva de-ale gurii și un loc unde să vă întindeți vom găsi cumva.

Caii au fost dați în primire unui flăcău care venea dinspre grajd, iar ei au intrat în locuința strâmtă, cu ferestre mici și mobilier sărăcăcios. Gazda i-a invitat să ia loc pe o ladă de lângă măsuță, după care a aprins opaițul și a adus din cămară un boț de mămăligă, o bucată de brânză și două cepe.

– Luați și mâncați, că-ți fi obosiți de atâta drum, după cum se vede pe domniile voastre. Mie mi se spune Vasile, iar băietul pe care l-ați văzut e un luptător tare de treabă, de aceea și-a căpătat numele de Inimă Vitează. Noi om mânca mai târziu, după ce voi așterne locul în care să dormiți. Poate ne spuneți ce vânt vă aduce prin locul ăsta bătut de soartă.

Jenați să mănânce singuri, dar mânați de foame, oaspeții au cedat ispitei și au început să se îndemne, dând lămuriri și punând întrebări, între două îmbucături.

– Suntem rătăcitori de multă vreme și am văzut locuri de tot felul, dar așa palat strălucitor ca al împăratului vostru nu ne-a fost dat să întâlnim. Păcat că n-am fost primiți înăuntru, să nu vă mai dăm de furcă.

Moșul se scărpină în barba la fel de lungă și albă ca părul și îi privi cu înțelegere, odată cu explicația care i se păru corect să o dea..

– Măria-Sa e foarte bogat, dar mai ales e nespus de zgârcit, de aceea i se spune Împăratul Calic. Oștenii lui ne calcă des bătăturile și nu se mulțumesc să ne ia zeciuiala ca bir, ci de câteva ori mai mult, până te lasă sărac lipit pământului. Chiar în această seară vin cei mai de seamă semeni de-ai noștri, să ne sfătuim ce e de făcut, că așa nu mai putem trăi.

Nu bine termină de vorbit bătrânul, când în încăpere a intrat flăcăul care le luase caii , urmat de mai mulți vecini, aproape toți bătrâni și încărunțiți de necazuri. Noii veniți i-au cercetat bănuitori pe străinii ce tocmai terminaseră mâncarea, după care s-au așezat pe unde au putut, mai cu seamă pe jos.

– Oameni buni, nu trebuie să vă fie teamă, că dumnealor vin de departe și n-au nimic de-a face cu asupritorul nostru, chiar dacă arată ca niște oșteni.

– Apăi să ne ajute și ei în lupta noastră de eliberare, se auzi o voce din mulțime.

Atunci a luat cuvântul Inimă Vitează:

– Să nu credeți că-i atât de simplu, pentru că împăratul nostru are o armată câtă frunză și iarbă, iar noi nu suntem nici pe departe câți ar trebui. Dar, înainte de a muri Mareș, tatăl meu ucis mișelește de împărat, mi-a spus să am încredere în calul lui, care mă va duce la Întâiul Născut al Lumii. Numai de acolo putem primi o oștire numeroasă care să ne aducă victoria.

– Calului acela i se spune Floricel și își trăiește ultimele zile într-un colț al grajdului meu, i-a răspuns moșul Vasile.

– Dacă e așa, mă duc mâine la el și îi cer să-mi spună ce avem de făcut. Dar le cer ajutorul și acestor călători, chiar dacă unul dintre ei e femeie. Fiecare braț de luptă este prețios.

Vasile și Sanda făcură fețe-fețe la auzul acestei provocări, iar bărbatul încercă să se eschiveze:

– Știți, noi suntem încă începători în mânuirea armelor și nu am participat la niciun război…

– Contează să fiți curajoși și să vreți a ne sprijini. Cât despre priceperea voastră în luptă, lăsați-mă pe mine să o judec și să vă întăresc cât se poate.

Cum ar putea oaspeții să motiveze un refuz, fără să fie acuzați de lașitate! Era clar că îi aștepta o confruntare pe viață și pe moarte, în care partea din urmă părea cea mai probabilă.

va urma