Am vorbit despre Lică și caracterul lui comod și egocentric. Dar, ca să ne explicăm această mentalitate, poate că ar trebui să aruncăm o privire asupra mediului și familiei în care a crescut și a fost educat. Să fie acestea de vină?

Lică s-a născut într-un sat uitat de lume, de pe malul Someșului. Părinții lui erau oameni harnici și cumpătați, la fel și surorile lui mai mari, două la număr. De mic copil le făcea toate pe dos, de ziceai că-i Cănuță Om Sucit. Ziua dormea, iar noaptea urla ca din gură de șarpe, trezindu-i pe toți din casă, deși erau frânți de oboseală după o zi de muncă la câmp.

Cum a crescut un pic și a putut să se deplaseze independent, fugea și nu mai dădea toată ziua pe acasă. Venea doar spre seară, cu hainele rupte și murdare, după bătăile pe care le avea cu ceilalți copii. Curgeau plângerile din partea vecinilor: ba că le bătea odrasla, ba că le-a spart geamurile sau că le chinuise pisica ori câinele.

Tatăl lui, om respectat în localitate, dădea amarnic din cap și nu-și putea explica temperamentul atât de recalcitrant al fiului său. Să-l fi schimbat cineva la naștere sau să fi căzut vreodată în cap?

A venit vremea să meargă la școală, însă, precum era de așteptat, nu-l atrăgea deloc această ocupație și rar dădea prin clasă. Umbla hai-hui pe malurile Someșului, la prins de pești, pe care-i dădea pe țigări. Căci viciile se prindeau cu spor de el și fumatul a fost printre primele.

Când era sărbătoare, se suia în podul bisericii de unde arunca cu ouă de porumbel în credincioșii care intrau sau ieșeau din lăcaș. Atunci când totuși mergea la ore, făcea câte o trăsnaie de pomină și iar termina clasa cu nota scăzută la purtare. Odată a strecurat în poșeta profesoarei de biologie o broască râioasă. Mare a fost spaima bietei femei când a deschis-o și a sărit ditamai urâțenia din ea!

Multe găini și gâște a trebuit să poarte către școală „bătrânul” – cum îi spunea el -, ca să termine, în cele din urmă, clasa a VIII-a. A rămas repetent doar o dată, dar ar fi fost de mai multe ori dacă profesorii nu s-ar fi grăbit să scape de o asemenea pacoste.

Având opt clase, ar fi trebuit să meargă la o școală profesională sau să-și caute de lucru, așa cum fac oamenii normali. Dar ți-ai găsit! Era unul din cei cărora le place munca… precum la măgar viteza. Se învârtea după câștiguri ușoare și trăia de pe o zi pe alta.

Își ajuta părinții în agricultură doar după lungi altercații și numai pentru a primi bani de buzunar sau ca răspuns la amenințarea că nu va căpăta de mâncare. Dar avea pretenții la mâncăruri alese! Sătenii, ocupați toată ziua cu munca, nu pierdeau mult timp cu gătitul. Făceau o oală mare de ciorbă de fasole sau cartofi și mâncau din ea toată ziua. Dimineața își puneau de câte o omletă cu slănină și fugeau la treabă.

Lică al nostru poftea doar la carne și cum părinții nu prea se îndurau să sacrifice orătăniile, a găsit el o soluție. Prindea câte o găină și o înțepa cu un ac în gușă, după care i-o arăta mă-sii cum se chinuie să respire. Nevrând s-o piardă de tot, femeia trebuia să o sacrifice și se întreba cu obidă de ce a dat boala doar în păsările sale. Necazul ei, bucuria lui Lică, ce tăbăra pe carne cu lăcomie, renunțănd la pâine pentru a putea înfuleca mai mult.

Din fericire, pe atunci armata era obligatorie și de ea nu putea să scape nici Lică, așa că tot satul a răsuflat ușurat în acel răstimp. Plus că, în perioada stagiului militar, tânărul a învățat să șofeze, iar la liberare a venit cu carnet de conducere pentru mașini mari. Astfel că s-a putut angaja și a primit în folosință un TIR, cu care transporta mărfuri prin țară.

La început i-a plăcut. Drumuri lungi și locuri interesante pe unde nu-l supraveghea nimeni, fete multe pe traseu, și mai era și plătit pe deasupra. Lumea lui Lică! Mânca doar salam; își lua două-trei batoane și se îndopa până simțea că nu mai poate respira. Dacă mai rămânea ceva din salariu ducea și acasă, dacă nu, găsea el o scuză. Căci lui Lică îi plăce tare mult să mintă. Dacă nu minte, nu se simte bine, și a făcut din asta o artă. Atunci e el fericit, când tocmai a plasat niște minciuni ce parcă îl ridică în ochii celorlalți muritori.

După câteva luni, cum era firesc, s-a plictisit și de șoferie. Era prea greu să se scoale dimineața devreme, să respecte un orar și să asculte de șeful de coloană. Așa că i-a aplicat acestuia câteva lovituri ca-n filmele de acțiune (la care se uita ca hipnotizat), ca să fie sigur că nu-l mai primește la lucru. A venit acasă cu o mină tristă și a născocit iar o minciună, din care ieșeau vinovați cei care l-au dat afară.

Ce mai putea face bătrânul cu el? S-a resemnat și a încercat să-l folosească la puțină treabă prin ocol. Nu prea multă, căci Lică avea două mâini stângi, nu avea îndemână la nimic util, strica tot și se accidenta mereu. Dacă tăia lemne se lovea cu securea sau se rănea cu vreo așchie, de la coasă venea sângerând, cu sapa la fel. Prindea greu și uita repede orice îndeletnicire.

În schimb, Lică era atras de televizor. Putea să stea toată ziua cu ochii lipiți de ecran, bucurându-se când vedea apele ce provocau inundații în diferite zone sau când cutremurele făceau numeroase victime și pagube materiale. Înjura de mama focului când vedea că sunt oameni care trăiesc mai bine ca el și le făcea cu ou și cu oțet pe femeile care arătau bine, dar nu-l băgau în seamă.

Lică nu crede în dragoste și nici în Dumnezeu. Religia lui e minciuna, iar dragoste are numai pentru băutură și mâncare. De aceea, toți sătenii îl răsfață cu porecla „Prințul”, iar el se mândrește cu asta, neînțelegând adevărata semnificație a poreclei. Toți îl salută și îi zâmbesc, până trec mai departe, după care mulți își fac cruce. N-ar vrea să aibă de-a face cu el.

Unii se plâng pe la colțuri că cineva le-au furat mălaiul de pe câmp, alții că le-au dispărut câțiva saci de cartofi și arată tacit către Lică. Însă nimeni nu are curajul să-l învinuiască direct de ceva.

Ăsta-i Lică și, din păcate, îl cunosc îndeaproape. Poate l-ați întâlnit și voi, chiar dacă poartă alt nume. Ar fi bine să-i dați binețe și să treceți pe celălalt trotuar ori potecă, fiindcă nu se știe în ce toane se află. În rest… e băiat bun.

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare

Lică a avut multe îndeletniciri de-a lungul vieții, fără să fie atras mult timp de vreuna. De fiecare se plictisea destul de repede, se certa cu șeful lui și îl lăsa baltă. Doar nu era sclavul care să se scoale în fiecare dimineață devreme și apoi să asculte de indicațiile altuia! Avea și el mândria lui!

Așa a ajuns clopotar (făt, cum îi plăcea să i se spună) în biserica din localitate. Trebuie să recunoaștem că preotul era disperat în acel moment în a găsi pe cineva să-l ajute la slujbe, din moment ce a ajuns să-l angajeze pe el. A contat și intervenția plină de rugăminți a Dorinei, nevasta lui Lică, care l-a asigurat pe părinte că o să contribuie și ea la curățenia din biserică și în strunirea bărbatului ei. Locul de muncă era bun și, pe lângă salariu, mai primeau câte un colac, o sticlă de vin și mese gratuite la parastasuri și pomeni.

A trecut ceva timp și treaba părea să meargă bine, iar Dorina făcea tot posibilul ca enoriașii să fie mulțumiți, chiar dacă uneori trebuia să-l acopere pe Lică. S-a întâmplat, însă, ca într-o zi să moară Crăciun, un credincios avut care a făcut multe donații pentru biserică, fiind curator de mulți ani.

În seara dinaintea înmormântării, la casa defunctului s-a ținut parastas mare și mulți oportuniști s-au cherchelit cu câteva pahare mai mult decât puteau duce. Doar aveau datoria să cinstească cu vârf și îndesat memoria unui om atât de bun! Printre ei a fost și Lică, zăbovind până târziu și ajutând la transportul sicriului în biserică, pentru slujba de a doua zi.

Dorina a așteptat zadarnic să-i apară bărbatul acasă și a adormit îngrijorată, după miezul nopții. S-a trezit speriată, către dimineață, însă patul era tot gol. A fugit la casa popii, acesta explicându-i că l-a văzut pornind spre casă, prin noapte, cu o sticlă de băutură în mână.

Pe la ora 10, trebuiau să facă slujba de înmormântare, iar sfinția sa nu avea făt. Disperată, Dorina a găsit cu greu un om care se pricepea la astfel de treburi și, după ce i-a făgăduit lui banii ce-i reveneau, l-a convins să-i țină locul lui Lică.

Astfel că la ora planificată a început ceremonia, biserica fiind plină de credincioși și curioși. Sicriul era așezat în fața altarului, pe o masă înaltă, acoperită cu un giulgiu negru ce se revărsa până la podea. În primul rând stătea văduva îndurerată, o femeie masivă care suspina intermitent. Era înconjurată de cei doi fii și nevestele lor. Bineînțeles că toți erau îmbrăcați în negru și cu cămăși albe, impecabile.

După ce părintele a cântat prohodul, a trecut la pomenirea faptelor bune și dărnicia care l-a caracterizat pe defunct. Vocea gravă și afectată a popii provoca multe reacții de durere din pieptul văduvei și a altor femei sensibile. Printre cuvintele de slăvire și of-urile inerente, se auzea din ce în ce mai clar un zgomot supărător ce semăna cu un sforăi și care se părea că vine dinspre sicriu. Oamenii au început să facă fețe-fețe, uitându-se unii la alții și neștiind ce să creadă. Cu fața răvășită de sentimente contradictorii, proaspăta văduvă se ridică în picioare, arătând cu degetul spre coșciug și strigând:

– Omul meu!!!… Omul meu… trăiește!!! Și-a revenit!!! Deschideți sicriul, că se sufocă!… Nu auziți!?

Apoi a leșinat în brațele feciorilor. Popa a tăcut și a cerut să se facă liniște. Atunci au putut să audă foarte clar un sforăit puternic, care venea de sub coșciug. Câțiva bărbați mai îndrăzneți s-au apropiat și au ridicat giulgiul. Sub masă, cu o sticlă goală lângă el, dormea liniștit fătul cel mult căutat. Când l-au trezit nu prea știa ce se întâmplă în jurul lui și bombănea ceva de neînțeles.

Așa s-a încheiat și această carieră a lui Lică.

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare

A murit Rozalia Lupuțanului, vecina din fața casei lui Lică. Împlinise 80 de ani, din care ultimii 20 fusese văduvă. Bărbatul i s-a stins din cauza băuturii, iar ea a trăit apoi doar cu credință, rugându-se lui Dumnezeu și mergând zilnic la biserică.

Adrian, feciorul ei, locuia în Baia Mare, unde era însurat și avea doi copii. O vizita destul de rar, dar acum a venit cu toată familia să facă pregătirile de înmormântare. O cunoștea pe Dorina, nevasta lui Lică, cu care fusese coleg în școala generală și apoi în liceu. Pe acest considerent a acceptat propunerea femeii, ca bărbatul ei să sape groapa răposatei și să câștige un ban binevenit.

Au bătut palma pentru 150 de lei, o sumă frumușică pentru câteva ore de muncă, și au stabilit ca a doua zi dimineață, Lică să pregătească mormântul până pe la ora 16.00, când urma să sosească cortegiul funerar.

La răsăritul soarelui se anunța o zi toridă de vară. Era trecut de ora opt și Dorina nu reușea să-și tragă bărbatul din așternut. Omul a fost la parastas până către miezul nopții și a venit beat acasă. Cu chiu, cu vai, după ce i-a adus cafeaua și țigara la pat, a reușit să-l urnească din loc și să-l trimită la Adrian, ce-l aștepta cu ochii pe ceas și cu propunerea de a-l însoți, pentru a-i arăta unde să sape.

Lică a refuzat categoric, argumentând că la fiecare zi de Luminație a fost și a băut câte un pahar pentru sufletul mortului, oferit cu dărnicie de tanti Rozalia, deci cunoștea bine locul. Era un mormânt dublu, cu o piatră funerară recentă, iar el trebuia să sape în partea stângă.

A cerut un hârleț și o lopată, că ale lui se rătăciseră pe undeva, un sfert de litru de pălincă și ceva de-ale gurii: numai carne să fie. Vecinul i-a mai dat un pahar de băutură înainte de drum și banii în avans, ca să aibă Dorina pentru cumpărături. Lică a plusat și a mai cerut un pahar de tărie, să aibă chef de muncă, dar l-a asigurat pe Adrian că groaopa va fi gata la ora stabilită, fără nicio îndoială! Apoi a plecat spre cimitir.

Era trecut de ora nouă și soarele era din ce în ce mai agresiv: Omul știa, însă, că pământul din zona cu pricina era reavăn și nu cerea mult efort. Ajuns la locul de veci, s-a bucurat că avea ceva umbră de la un nuc apropiat, cel puțin deocamdată. A început să sape și treaba mergea bine. Nu avea ceas, dar se orienta după soare.

Când clopotele bisericii vesteau miezul zilei, mai avea preț de două ore și era gata. Bani câștigați ușor! Dar foamea, și mai ales setea, l-au convins să se oprească și să prânzească. Încă nu mâncase nimic în acea zi, iar cele 200 de grame de pălincă, băute dimineață, îl ardeau la stomac. Chiar și soarele îl bătea acum, chiar în creștet. Așa că s-a tras binișor la umbră și, după ce a golit pe îndelete sticluța, a îmbucat de câteva ori și a aprins două țigări, consecutiv.

Se uita la groapă, se întorcea către astrul ceresc și nu prea-l mai trăgea inima. În cele din urmă, se urni de sub pom și coborî să mai dea cu hârlețul. Nu a durat mult și a lovit în ceva mai solid, iar după ce a scormonit mai bine, a dat de un os omenesc. Măi să fie!!! Nu cumva a săpat în cealaltă parte a mormântului?! Doar a făcut-o în stânga, însă a privit din altă perspectivă!

Acum era nervos și răscolea înfierbântat pământul, să se convingă dacă într-adevăr l-a dezgropat pe Lupuțanu. Acolo, între oasele vechi, găsi o sticlă de litru, plină cu un lichid roșu. Curios, a ridicat-o și după ce s-a chinuit să-i scoată dopul, a gustat-o, la început cu precauție. Era vin. Un vin vechi de cel puțin 20 de ani, tare și spumos.

Atunci și-a amintit de vorbele proaspetei răposate, care spunea că a pus o sticlă de vin în sicriul bărbatului său, că tare-i mai plăcuse în timpul vieții!

Lică s-a așezat jos, într-un capăt de groapă ce mai păstra ceva umbră și a trecut la golirea sticlei, în timp ce răscolea cu picioarele printre oasele descoperite. Nu ținea minte să mai fii băut vreodată așa vin bun și se gândea că tot răul e spre bine. Era păcat să rămână îngropată în pământ o asemenea licoare! Timp nu mai avea să îndrepte greșeala. Și nici chef…

Când a sosit alaiul cu sicriul Rozaliei Lupuțanului, l-au găsit pe Lică dormind printre oasele bărbatului ei, cu o sticlă goală alături. A fost nevoie de patru oameni să-l scoată, să astupe groapa și apoi să o facă pe cea care trebuia. Spre seară, trupul răposatei era coborât în locu-i de odihnă. De atunci, însă, nimeni nu l-a mai băgat pe Lică de gropar.

Sursa: blogul meu de pe Esențe Literare