A nins cu nisip alb peste Bicaz, de ziceai că a venit iarna în plină vară. Drumurile, casele și pădurea din jurul orașului erau cu toate albe, iar aerul era greu de respirat. Oamenii care se adăpostiseră pe unde au crezut că e mai bine, au început să iasă pe străzi, imediat după ce a trecut Întunecarea. Se salutau cu bucurie, se îmbrățișau, nevenindu-le să creadă că au scăpat teferi. Se uitau fascinați împrejur, luau câte o mână de nisip și îl analizau curioși, îi dădeau drumul să se scurgă ușor din pumn și făceau presupuneri despre proveniența lui.
Maria avea un motiv în plus de îngrijorare, pentru că bărbatul său nu se întorsese acasă, deși o asigurase că are tot timpul să revină înainte de momentul critic. Degeaba l-a rugat să amâne cursa pe lacul Bicaz, în zadar l-a strâns Vasile cu patos în brațe, câteva minute, de parcă presimțea ceva. Omul s-a desprins delicat, l-a mângâiat pe creștetul capului și i-a promis că totul va fi bine. Băiatul de cincisprezece ani îl iubea tare mult și, dat fiind autismul de care suferea, nu ar fi rezistat psihic unei despărțiri îndelungate. Dar Săndel s-a dus să-și respecte cuvântul, iar Vasile o întreba mereu când vine tăticul. Ce să-i spună, când și ea era îngrozită la gândul unei nenorociri?
Seara a venit repede, după care noaptea a trecut cu greu, fără pic de somn pentru femeie. Mobilul nu putea fi folosit, iar la televizor se derulau vești îngrijorătoare: în zona lor se instituise stare de urgență. Din când în când își liniștea băiatul cu cuvinte optimiste, până reușea să-l adoarmă la loc. Mult-așteptata dimineață a prins-o pregătită de plecare, împreună cu fiul, pe care n-avea cu cine să-l lase. Doar că, de la început, i s-a tăiat tot avântul când a văzut trupele de soldați care patrulau pe străzi, șoseaua înțesată de camioane și blindate, iar văzduhul brăzdat de avioane și elicoptere.
– Vă rog să mă lăsați să ajung la lac, se adresă ea unui militar care o invita să reintre în casă. Soțul meu lucrează acolo, nu a venit și nu mai am nicio veste de la el. Vă rog!
– Nu se poate, doamnă. E periculos să ieșiți, o să-l găsim noi pe soț.
– Domnule, băiatul mi-e bolnav psihic și vrea să-și vadă tatăl. Vă rog, măcar să-mi spuneți ce s-a întâmplat. Pentru numele lui Dumnezeu, dați-mi o veste!
Unui militar i se făcu milă de biata femeie și i se adresă celuilalt:
– Hai să o ducem la dom’ colonel, că oricum se caută persoanele dispărute. Poate îi va fi de ajutor.
Soldații căzură de acord, spre bucuria Mariei. Ea și Vasile au fost urcați într-un autovehicul militar, care i-a dus până la clădirea primăriei. Colonelul Andreicuț era asaltat de informațiile ce veneau încontinuu, dar, în pofida vârstei înaintate, trupul lui micuț și firav se mișca precum o albină pusă pe cules polen. A preluat-o rapid și pe Maria, cu întrebări și răspunsuri pragmatice și cât se putea de scurte.
– Zici că soțul dumitale conducea vasul de croazieră de pe lacul Bicaz?
– Da, domnule. Mi-a spus că are de adus niște prieteni, dar are timp să ajungă la timp acasă. Doar că nu s-a mai întors și nu am nicio veste. Vă rog să-mi spuneți că e teafăr!
– Vă înțeleg, doamnă, dar nu pot să vă mint. Lacul Bicaz a fost secat la trecerea planetei, iar vasul nu poate fi găsit. Trebuie să ne înțelegeți că s-a produs un fenomen unic, la care e imposibil să găsim explicații în câteva ore. Reporteri și oameni de știință din întreaga lume se îndreaptă încoace să filmeze și să cerceteze, iar dacă nu administrăm cum se cuvine situația, s-ar putea ca răul cel mare să vină de acum încolo. Deja s-au prăbușit două aparate de zbor, din cauza golurilor de aer care au apărut după trecerea razantă a corpului ceresc. Cine știe cu ce ne-am mai pricopsit, pe lângă praful acesta! Lăsați-ne adresa și vă vom anunța dacă aflăm ceva despre soțul… cum îl cheamă?
– Pop Alexandru, dar mai sunt și prietenii lui. Poate și câțiva pasageri…
– Stați puțin să mă uit…, o temperă colonelul, invitând-o într-un birou alăturat.
Scoase câteva hârtii dintr-un dosar și le parcurse în fugă cu privirea. La ultima se opri și urmări cu degetul niște rânduri.
– E greu, că nu mai merge nici internetul, dar am primit prin stație câteva informații. Domnul Pop a luat patru pasageri de pe ponton, bănuiesc că și prietenii lui erau deja pe vas. Niciunul dintre ei nu a fost găsit deocamdată, viu sau mort. Dar încă se pot afla sub nisipul ăsta sau sub apa care a început să se adune. Cunoșteați vreun pasager?
– Nu, domnule colonel. Nu aveam cum. Doar pe Sabina și Titus, care ne-au vizitat acasă.
– Hmm…, bine. Veți fi condusă acasă și vă vom ține la curent.
Colonelul făcu semn celor care îi aduseră pe cei doi, iar, înainte de plecare, le mai adresă câteva cuvinte de liniștire. În timp ce Vasile își privea mama și repeta zâmbind:
– Tati trăiește… tati zboară.
racoltapetru6 