A apărut romanul „Satul dintre neguri”

Posted on by racoltapetru6

Ieri am avut bucuria să primesc un colet mult așteptat de la Editura Pavcon, conținând cartea  Satul dintre neguri. Coperta e realizată de apreciata specialistă în acest domeniu, Sandra Segal, de la care am preluat și fotografia de prezentare. Cei care au citit măcar câteva fragmente pe acest blog, își dau seama că e vorba de o poveste a poveștilor românești, ai căror eroi interacționează prin intermediul unei familii moderne, ajunsă din întâmplare pe tărâmul basmelor. Îmi place să cred că nu doar copiii vor fi tentați să o citească, ci și adulții care-și amintesc cu nostalgie de primele lor lecturi parcurse cu sufletul la gură și depozitate în subconștient. Vă recomand să o comandați de aici.


”În lumea de astăzi, în care tehnologia şi inteligenţa artificială a ajuns să domine fiecare aspect al vieții oamenilor care trăiesc în societatea occidentală, iar ecranele atrag atenția celor mici încă din primii ani de viață, poveștile par să fi rămas undeva în umbră, ca niște relicve ale unei epoci apuse. Cu toate acestea, magia lor nu s-a stins, ci așteaptă să fie redescoperită de fiecare copil care îndrăznește să pășească dincolo de pragul realității și să se lase purtat de cuvintele fermecate ale celor care au creat lumi nemuritoare.
Romanul pe care îl țineți acum în mâinile voastre, dragi copii, nu este însă doar o poveste despre o familie de la oraș care este nevoită să se mute într-o casă veche de munte, ci o adevărată călătorie inițiatică prin fabulosul univers al basmelor românești. Vasile și soția sa, Sanda, sunt aduși de viață în situația de a se muta o perioadă de la oraș și pentru că stâlpul familiei moștenește casa bunicului, situată în creierii munților, aleg să se relocheze acolo. Așa că se urcă în mașină, împreună cu fata lor Bianca și cu fratele ei mai mare, Adi, către destinația montană. Până aici, totul pare natural, firesc, obișnuit. Numai că, ajunși în zona din apropierea satului în care locuia bunicul, cei patru și cățelușa lor Maia, se trezesc pe un  tărâm care începe să se intersecteze tot mai mult cu cel din basmele atât de binecunoscute ale românilor.
Aventuri peste aventuri, descoperiri care mai de care mai uluitoare, personaje de basm, eroi și antieroi, cu toate acestea vă va încânta talentatul autor Petre Racolța, în paginile care
urmează. Și pentru că nu doresc să vă stric plăcerea lecturii și a descoperirii, vă voi mărturisi doar că cei doi frați, părinții lor și animăluțul de companie vor avea ocazia să descopere
că lumea poveștilor nu este doar un tărâm de vis, ci și un loc în care fiecare întâlnire aduce o lecție prețioasă de viață. Păcală le va arăta – și vă va arăta și vouă, deopotrivă – importanța istețimii și a umorului, uriașii și zmeii îi vor învăța despre curaj și determinare, Zâna Zorilor și Zâna Lacului le vor dezvălui frumusețea bunătății și a onestității, Sfânta Duminică le va dărui pioșenia, lupul cel mare și fioros le va transmite fiori pe șira spinării, pentru ca mai apoi să le devină prieten și ajutor, iar Harap-Alb, Prâslea cel Voinic, Făt-Frumos și Greuceanu li se vor alătura în călătoria… eroilor, către descoperirea drumului spre casa bunicului, dar și a drumului ascuns în inima fiecăruia, spre împlinirea de sine.
Aventurile îi vor provoca să-și depășească fricile, să se descopere așa cum sunt în realitate, fiecare încercare venind spre ei pentru a-i ajuta să dobândească abilități esențiale, care le vor fi de folos mai apoi întreaga viață. Poveștile stimulează imaginația. Iar o poveste care să îmbine atât de reușit mai toate poveștile și basmele cu care a crescut acest popor lasă în sufletele plăpânde ale micuților cititori o sevă unică, de românism, de iubire de glie, de dragoste și respect pentru Acasă și pentru rădăcinile neamului românesc. Prin povești, copiii învață  să viseze, să creeze scenarii noi și să își dezvolte gândirea creativă, abilități care le vor dezvolta curajul, inițiativa și responsabilitatea. Fie că-i vorba despre inventarea unor soluții ingenioase pentru a învinge un zmeu sau un boier hapsân sau despre a se strecura nevăzuți pe lângă uriași feroce, fiecare încercare din poveste le dezvoltă micuților capacitatea de a gândi în mod inovator. Apoi, aventurile din basme îi ajută pe copii să își exerseze capacitatea de a rezolva probleme cu ceea ce au la îndemână.
Lumea poveștilor este plină de provocări și obstacole care trebuie depășite prin ingeniozitate și perseverență, iar tu, cititorule, te vei alătura, nevăzut, celor doi frați, Bianca și Adi, căutând alături de ei soluții, analizând situații complexe și descoperind modalități uimitoare de a ieși din impas. Astfel, poveștile devin și pentru tine un teren în care îți vei antrena abilitățile logice și strategice atât de necesare în viață. Un alt aspect fundamental pe care literatura pentru copii îl cultivă este empatia. Întâlnind personaje diverse – de la prinți și prințese până vrăjitoare bune/rele și creaturi fantastice – copiii învață să se pună în locul altora, să înțeleagă perspective diferite și să dezvolte compasiune. Aceasta este o abilitate esențială nu doar pentru relațiile interpersonale, ci și pentru dezvoltarea unei colectivități armonioase, infuzată de spiritul prieteniei. În plus, poveștile contribuie la dezvoltarea rezistenței. E bine cunoscut faptul că nicio aventură nu este ușoară și fiecare erou trebuie să treacă prin încercări dificile înainte de a-și atinge scopul. Așa că, identificându-se cu personajele, copiii care citesc învață că eșecurile sunt doar pași către succes și că perseverența este de fapt cheia reușitei. În viața adultă, această lecție se va dovedi cea mai prețioasă pe care o puteau primi.
Mai mult decât atât, lectura aduce un alt beneficiu important: îmbogățirea vocabularului și a comunicării. Fiecare pagină introduce cuvinte noi, expresii și structuri lingvistice complexe, ajutându-i pe copii să își exprime gândurile mai clar și mai nuanțat. O bună comunicare este un atu fundamental, fie că e vorba despre relațiile personale, despre școală sau despre viitoarea carieră pe care o vor îmbrățișa când vor fi adulți. De aceea, literatura pentru copii nu e doar un refugiu din realitate sau o formă de divertisment, ci un mijloc de formare a unor tineri înțelepți, curajoși și empatici. Fiecare poveste citită în copilărie este o sămânță care va încolți mai târziu sub forma unor abilități valoroase. Obiceiul de a citi încă de la o vârstă fragedă este una dintre cele mai mari moșteniri pe care le putem oferi copiilor și nepoților, o poartă deschisă către cunoaștere, visare și creștere personală. Căci, să nu uităm niciodată, de-a lungul timpului, toate marile descoperiri, invenții și creații au pornit de la oameni care, în copilăria lor, au avut curajul să viseze cu ochii deschiși. Iar visurile lor au fost inspirate, poate, de o poveste citită înainte de culcare. Așadar, haideți să îi încurajăm pe copii să citească, să își lase imaginația liberă și să își găsească propriile aventuri în paginile cărților. A acestei cărți. Căci lumea poveștilor îi așteaptă întotdeauna cu brațele larg deschise…”
.
Pavel Constantin
scriitor și editor

Satul dintre neguri XXXIII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Adi lupta alături de bunic și alți oșteni însărcinați să-i sprijine cu prețul vieții. În timp ce-și căuta o nouă țintă pentru suliță, atenția i-a fost atrasă de Bianca și Ioana, care se rugau cu ardoare, stând în genunchi la adăpostul stâncilor.

– Ce faceți, fetelor?, a întrebat cu iritare. Credeți că ne putem permite să pierdem clipe prețioase cu rugăciuni? Nu credeți că în orice moment putem fi luați în vizor de namilele astea?

Copila își ridică privirea dojenitoare, rostind cu convingere:

– Doar în Dumnezeu ne-a rămas nădejdea, mai ales că am rămas fără săgeți. Ai face bine să ne urmezi exemplul și să te rogi cu aceleași cuvinte: „Doamne, îndreaptă-ți chipul către cei pe care i-ai ajutat în trecut, dăruindu-le încălțăminte nouă și vindecându-le măgărușul care șchiopăta. Dă-ne nouă speranța în viitorul din care ne-ai arătat o frântură, printr-o călătorie pe calul Tău magic. Ajută-ne acum, căci numai Tu ai puterea să ne aduci victoria cea dreaptă și meritată de oamenii pe care știm că-i iubești”.

Băiatul a rămas fără cuvinte în fața credinței pe care nu o bănuia la surioara sa, iar bunicului i s-a înmuiat inima. Nu puteau să ignore această manifestare inocentă, de aceea au îngenuncheat la rândul lor și i-au urmat dorința, repetând cu încredere rugăciunea fetei. Rezultatul nu a întârziat să se vadă, prin vântul care a repornit deodată, adunând alți nori deasupra lor, mai negri și mai amenințători decât cei dinainte. În plus, spre marea încântare a copiilor, în spatele balaurilor inamici au apărut, ca din senin, Adam și Eva, scuipând foc și pară asupra semenilor ucigași de oameni. Câțiva dintre cei atacați s-au întors împotriva pericolului neașteptat, însă trăsnete mortale se slobozeau dintre nori și îi doborau la pământ în chinuri și urlete de moarte. Așa se întâmpla de fiecare dată când „copilașii” Biancăi erau sub atacul balaurilor răi, fără ca ei să fie loviți de pronie.

– E o minune dumnezeiască!, s-au auzit strigăte din multe piepturi, insuflându-le din nou curajul mult încercat.

Doar cei care s-au rugat și-au dat seama câtă dreptate era în această exclamație, însă avântul i-a cuprins pe toți, în timp ce zmeii începeau să piardă teren. Valuri de oșteni urcau acum nestânjenite de amenințările aeriene, țelul lor fiind să ajungă în fața dușmanului și să-și demonstreze vitejia. Bianca și Adi erau cei mai absorbiți de bătălia care se dădea pe cer, scoțând strigăte de bucurie pentru fiecare balaur eliminat de trăsnete sau de aliații lor credincioși, iar Maia le ținea isonul cu același entuziasm. Această preocupare putea să le fie fatală când un zmeu i-a descoperit, luându-i prin surprindere. Buzduganul și sabia lui erau ridicate să-i lovească pe ambii copii deodată, însă o săgeată perfect țintită i-a intrat creaturii prin ochi, până la creier, provocându-i prăbușirea instantanee. S-au întors instinctiv și au avut marea surpriză să îi vadă pe Vlad și pe sora lui, Maria, cea care îi salvase cu măiestrie.

– V-am avertizat de mai multe ori să nu lăsați niciodată garda jos, le-a spus prietenul și primul lor învățător în ale luptei.

Zâmbeau, totuși, încântați să-i vadă în viață și în toiul confruntării. Ba și-au permis să se și îmbrățișeze, cu ochii în patru la tot ce se întâmpla în jur.

– Am pornit spre voi imediat după ce ne-ați trimis săgeata albă, aducând după noi toată oastea de care dispunem, le-a mărturisit Maria. Mă bucur că am ajuns la timp și suntem pregătiți pentru orice, dar la balauri care să se lupte între ei nu ne așteptam. Ce se întâmplă de fapt, Bianca?

– E o poveste lungă, pe care o veți afla când vom avea timp, i-a răspuns prietena tot cu un zâmbet larg. Deocamdată ne-ar prinde bine niște săgeți, din care văd că aveți destule.

Înarmați din nou la capacitate, fetele s-au întrecut în a trage cât mai precis în punctele sensibile ale dușmanilor, iar băieții erau atenți ca niciunul dintre ei să nu ajungă viu în grupul de care aveau grijă. Nu a durat mult până când frontul luptei a ajuns la marginea dinspre est a dealului, iar zmeii au început să fie împinși la vale. Cam la fel decurgea și lupta de deasupra capetelor, în care ultimii doi balauri răi erau urmăriți și nimiciți de Adam și Eva. Doar atunci și-au dat zmeii seama că bătălia e cu adevărat pierdută și fuga era singura șansă să scape cu viață. Poate că mulți dintre ei ar fi reușit, până coborau oștirile oamenilor, dar balaurii copiilor au revărsat asupra lor un potop de foc, nimicindu-i cu răsuflarea incandescentă.

De pe culmea dealului au răsunat chiotele de victorie, venite din mii de piepturi și încurajate de cei trei mari eroi: Prâslea cel Voinic, Harap Alb și, bineînțeles, vestitul Greuceanu. În jurul câmpului lor de luptă se puteau număra zeci de trupuri și capete inamice, tăiate cu paloșele lor neiertătoare. Sătenii au căzut în genunchi, mulțumindu-le cu lacrimi mari și fierbinți pentru că le-au salvat viețile, libertatea și pământul. Harap Alb le-a spus să se ridice și să se uite mai bine printre ei.

– Nu nouă trebuie să ne fiți recunoscători, ci acestor oameni veniți din altă lume pentru a ne ajuta pe toți. Ei sunt viteji mai mari și mai înțelepți, cum n-am mai văzut, pe care i-am rugat zadarnic să rămână în palatele noastre. Doar că aveau o misiune nobilă pe care trebuiau să o îndeplinească și au făcut-o cum nu se putea mai bine. Desigur că vorbesc de prietenii mei și ai voștri, Vasile, Sanda, Bianca și Adi, cărora le-am răspuns la chemare și ne-am plătit astfel o parte din datoria pe care o aveam.

Porumbelul alb a apărut în acel moment și s-a transformat din nou în Zâna Bunei Credințe. Chiar și împărații s-au înclinat și au fost impresionați de cuvintele ei:

– Vin din partea Păsării Măiestre, care se simte și ea îndatorată să vă ajute cu harul ei, dragi săteni. Chiar în această noapte va veni să ridice un palat poleit în aur și cu ziduri groase, pentru a trăi împărătește și a vă feri de alte creaturi care ar putea să vă facă rău. De asemenea, la intrarea în împărăție veți găsi un dar pe care vi-l oferă Sfânta Vineri, pentru credința și dăruirea voastră.

Bianca ridică mâinile ca la școală, iar după ce i se acordă cuvântul, spuse:

– Draga mea zână, te rog să-i spui acelei păsări generoase că noi nu avem nevoie de palate, ci doar de case drăguțe, cu curte, grădină și animale. Am trecut prin multe și am trăit un timp în castele, dar cel mai bine ne-am simțit aici, fără clădiri strălucitoare și ziduri care să ne despartă de lume. Mulțumește-i Sfintei Vineri pentru dărnicie și mai spune-i păsării că nu vrem împărăție, ci doar un sat frumos, înconjurat de pădure, un pârâu și o câmpie cu flori. Plus dealul acesta, pentru prietenii înaripați care ne-au fost credincioși ca niște copii recunoscători.

Adam și Eva au aterizat în acel moment, fără să mai stârnească frică, ci doar aplauze. Zâna Bunei Credințe s-a bucurat de cele auzite și a mai zis:

– Dumnezeu să vă ajute în continuare, că meritați cu prisosință dacă gândiți la fel ca prietena mea. Mâine dimineață veți găsi casele la care visați și tot ce e de trebuință. Simt că de iubire nu duceți lipsă, iar dacă vreți vreo alinare, stați mai mult pe lângă acești copii și părinții lor. Nu sunt ei zâne și nici împărați, dar au un har aparte și o mare bogăție sufletească.

Zâna și-a luat curând zborul, căci noaptea se lăsa și oamenii trebuiau să se odihnească, să-și îngrijească răniții și să-și adune morții. A doua zi de dimineață, satul lor se vedea de departe, îmbiindu-i să-l ocupe și să se bucure de el. Împărații, eroii și toți oștenii s-au oferit să-i însoțească pe săteni, ajutându-i și convingându-se că vor găsi tot ce au nevoie. Totul era, însă, exact cum se așteptau să fie, ba chiar mai mult. Casele noi străluceau sub soare, curțile erau curate și grădinile înfloritoare, iar în mijlocul străzii care ducea spre primărie îi aștepta un cufăr, cel trimis de Sfânta Vineri. Bunicul a fost invitat să-l deschidă, iar atunci au ieșit din el o ciurdă de vite, o turmă mare de oi, o herghelie de cai și multe alte animale de curte, cât să ajungă pentru fiecare gospodărie.

Sătenii nu conteneau a mulțumi lui Dumnezeu și celorlalte personaje mărinimoase care le-au oferit o nouă viață, printre care prietenii veniți din toate zările să lupte pentru ei. Acum, trebuiau să se întoarcă , dar nu înainte de a le promite că îi vor căuta periodic pentru a se convinge că totul este bine. Îmbrățișările și cuvintele de despărțire dintre acele suflete mărinimoase și cei patru eroi ai comunității au fost înduioșătoare, dar inevitabile. De aici înainte, totul depindea de ei și nu aveau voie să înșele așteptările binefăcătorilor. Și așa au trăit cu toții în satul acela de poveste, păzit cu strășnicie de doi balauri înfiorători la înfățișare, dar cu cele mai călduroase sentimente pentru oamenii de bună credință.

(Ne)Sfârșit

Satul dintre neguri (XXXIII)

Posted on by racoltapetru6

Furtuna care a venit dădea de înțeles că și natura se revolta de ororile pe care trebuia să le suporte. Mai întâi s-a manifestat cu un vânt atât de puternic, încât balaurii își pierdeau direcția, se încurcau între ei și uneori se pârjoleau reciproc. Nu mai era chip de zburat în asemenea condiții, așa că au fost nevoiți să se retragă în zone mai liniștite, lăsându-i pe zmei să-i extermine pe fugarii ascunși. Și ar fi reușit cu siguranță, dacă nu venea ploaia în averse, udând din plin dealul pietros și făcându-le imposibilă escaladarea.

Maia a fost prima care a ieșit din întunecimile grotei, după care și-a strigat prietenii să o urmeze. Frații Adi și Bianca au așteptat cu nerăbdare această ocazie, iar apoi, rând pe rând, au apărut Sanda și Vasile, oșteni și țărani curioși să vadă ce se întâmplă. De mirare era că în vârful dealului doar picura, însă pe partea unde trebuia să urce inamicul, turna cu găleata, de parcă era rupere de nori. Au mai observat cum deasupra lor plutea în cercuri un porumbel alb, căutând prilejul să se așeze undeva, ca un mesager al păcii la care sperau cu toții să ajungă. Imediat ce a găsit bolovanul potrivit pentru a fi văzută de fiecare, pasărea s-a așezat lin și imediat s-a transformat într-o fetiță cu cosițe și un zâmbet molipsitor. Era Zâna Bunei Cuviințe.

Bianca s-a avântat să o îmbrățișeze ca pe o prietenă mult așteptată, Adi s-a bucurat la fel de mult, părinții și ceilalți din jur se minunau, bănuind că e mesagerul care le-ar putea salva viețile.

– Ce se întâmplă aici?, a întrebat Gâzu care a apărut mai la urmă, slăbit de rana care-i dijmuise sângele.

– Ea este zâna noastră ocrotitoare, a anunțat exaltată fetița Sandei. Cred că a venit să ne dea vești bune.

Tot cu zâmbetul luminos pe chip, apariția aceea miraculoasă li s-a adresat printr-un glas drăgăstos.

– Mai întâi vreau să vă transmit recunoștința din partea zânelor, pentru că ne-ați redat puterile, stârpind-o pe Muma Zmeilor. Imediat ce ne-am revenit, am știut că trebuie să facem tot ce putem pentru a vă scăpa de o invazie cum nu s-a mai văzut pe tărâmul nostru. Mai întâi am trecut pe la prietenii pe care i-ați câștigat prin faptele voastre vitejești, părinți iubitori și copii merituoși. Armatele lor cu războinici nenumărați și bine căliți trebuie să apară din partea de răsărit a dealului, iar până atunci veți fi apărați de natură, căreia i-am cerut sprijinul. Fiecare dintre voi e de admirat pentru curajul de care a dat dovadă, iar cei căzuți în luptă trebuie slăviți. Din păcate, unul din acest sat și-a trădat semenii, făcând pact cu zmeii cei răi. Știe el la câte victime a dus gestul lui nesăbuit și ce pedeapsă merită, nu e rolul meu să-l judec. Să cugete singur ce merită și să acționeze după cum îi dictează conștiința.

Oamenii s-au privit cu suspiciune la început, însă, după oarece chibzuință, chipurile tuturor s-au oprit pe Toader, care se înroșea și se făcea tot mai mic, copleșit de ochii neiertători. Când n-a mai rezistat căutăturilor acuzatoare, s-a întors șovăielnic în peșteră, unde a fost găsit mai târziu înecat cu o piatră prețioasă pe care a încercat zadarnic să o înghită. Zâna Bunei Credințe a mai zăbovit pentru a-i încuraja, până când au putut vedea în zare o oștire atât de numeroasă încât nu o puteai cuprinde nici măcar prin binoclul bunicului. Veneau armatele împărătești, iar zâna cea mică s-a îndreptat spre alte minuni de făcut pentru a le înlesni victoria. Zmeii erau încă mulți și puternici, iar balaurii așteptau să treacă furtuna și să li se alăture.

Deocamdată, ploaia și vântul îi salvase, dar ele nu puteau ține o veșnicie, asta o știau prea bine. Doar lupta pe viață și pe moarte era soluția pentru a scăpa de un inamic hotărât să meargă până la capăt. Oștile au ajuns destul de repede la poalele dealului și au început să-l urce cu cai puternici și obișnuiți cu terenuri grele. Aproape toată lumea îi privea pe salvatori, așteptând să-i vadă sus, să-i admire și să se simtă mai în siguranță. Sanda și Vasile recunoșteau de departe împărații care i-au găzduit, iar Adi și Bianca îi zăriră pe Vlad și Maria, care le dăruiseră săgeata albă. Erau toți acolo: Harap Alb, Prâslea cel Voinic, Greuceanu cel de neînvins, oastea Zânei Lacului, cea a lui Inimă Vitează, precum și alte oștiri care tot veneau și veneau…, cu siguranță călăuziți de zâne pe drumul cel mai scurt.

Ploaia încetase de ceva vreme peste tot, soarele împărțindu-și cu dărnicie razele peste împrejurimile clocotitoare. Primii împărați ajunși între oamenii nerăbdători au fost întâmpinați cu urale și plecăciuni, așa cum se cuvine unor domnitori buni. Harap Alb și Prâslea cel Voinic au descălecat să-i îmbrățișeze pe Sanda și Vasile, iar apoi pe copiii lor, despre ale căror fapte auziseră dinainte. Cei doi împărați au vrut să vadă îndeaproape cu cine aveau să se lupte, la care tare s-au mai mirat.

– Ooooo, recunosc că n-am crezut să existe atâția zmei!, a exclamat Prâslea. Văd că au început să urce, iar buzduganele lor ne vor doborî mulți luptători. Ce tactică propui să adoptăm, frate Harap Alb?

Prietenul lui cel mai bun se gândi preț de câteva clipe, după care își făcu cunoscut planul:

– Pentru început rostogolim bolovani în calea lor, să-i mai rărim. Ne vom lupta corp la corp când vor ajunge în vârf, mobilizând câte zece oșteni pentru fiecare și copleșindu-i astfel cu lovituri venite din toate părțile.

– Pe mine și fratele meu ne lăsați să-i tăbăcim cum știm noi mai bine, a intervenit Greuceanu, care tocmai se alăturase conducătorilor. Am niște treburi personale cu ei și de-abia aștept să le tăbăcesc pieile.

S-au împărțit comenzile și fiecare comandant a primit misiuni concrete, după care a început lupta. Pietre mari erau dislocate și apoi prăvălite peste zmeii care urcau călare sau pe jos, săgeți bine țintite căutau să le nimerească punctele sensibile, în timp ce din partea opusă veneau buzdugane mortale pentru ghinioniștii vizați. În cele din urmă, cu toată rezistența întâmpinată, inamicul a ajuns în vârf și a început lupta sângeroasă, fatală pentru mulți oameni. Împărații și ceilalți eroi care au mai ucis zmei făceau față cu succes fiecărui adversar, știindu-le slăbiciunile și lovindu-i acolo unde era decisiv, în schimb mulți alți luptători au căzut sub paloșele necruțătoare ale invadatorilor. Noroc că oastea era mare și alți camarazi le luau locul, nelăsându-le nicio clipă de răgaz. Sanda, Vasile și chiar Gâzu făceau echipă bună, în timp ce Bianca se alăturase Ioanei și arcașilor ei, săgetând de după stânci câte un zmeu mai expus. Dacă nu-l nimereau și acesta se lua după ei, intervenea imediat Adi cu sulița lui penetrantă, iar Maia sfârteca gâtul celui căzut.

Astfel a început să se vadă că inamicul cotropitor rămânea în număr tot mai mic, fiind pe cale să fie învins și alungat definitiv. Doar că balaurii nu plecaseră, iar acum au profitat de cerul senin, pornind să atace cu foc oștenii împăraților de pe partea de răsărit a dealului. Din gurile lor se revărsau flăcări pârjolitoare care făceau sute de victime, neputincioase în fața dihăniilor zburătoare. În aceste condiții, luptătorii nu mai puteau urca să-i schimbe pe cei căzuți, iar împărații erau în pericol să fie uciși la rândul lor, asta însemnând că planul perfid al zmeilor se putea îndeplini.

va urma

Satul dintre neguri XXXII

Posted on by racoltapetru6

continuare

Oricât de liniștitoare au fost cuvintele fetiței, ele nu puteau atenua groaza inspirată de hidoșeniile care se coborâseră printre săteni. O parte dintre ei au luat-o la fugă spre locuințele considerate cât de cât mai sigure, urlând în gura mare:

– Balaurii! Au venit balaurii!

Dacă până și zmeii, recunoscuți ca neînfricați și puternici, au abandonat lupta în fața unei astfel de amenințări, ce șansă mai aveau niște oameni obișnuiți? E drept că s-au ivit excepții: oșteni cu paloșele pregătite pentru atac, Ioana și grupul ei cu arcurile întinse sau unii țărani cu furcile împungând aerul, dar niciunul nu a îndrăznit să-și enerveze presupusul inamic. Adevărul era că nu mai văzuseră în realitate cum arată astfel de fiare, dar știau din povestiri că sunt cele mai periculoase. Era un crez adânc înrădăcinat în mintea lor, care nu putea fi schimbat prin nicio atitudine aparent pașnică. Adam și Eva au înțeles să intervină și ei în a-i asigura că le sunt aliați, iar primul s-a adresat Sandei, dovedind că a avut parte de o bună educație:

– Mă înclin în fața celei care a crescut o fetiță atât de generoasă și curajoasă, a șuierat lin Adam Unu.

– Sunteți cea mai prețuită împărăteasă pentru noi, a adăugat Adam Doi.

– Și la fel de frumoasă ca Biancaaaa, a completat Adam Trei.

Faptul că vorbeau nu a avut deloc efectul dorit, ci dimpotrivă. Oare prin ce vicleșuguri vor să le mai câștige încrederea și care este scopul lor ascuns?, se întreba gloata, în așteptarea unui semn clar din partea comandantului Gâzu. Acesta era rănit la mâna stângă, însă nu băga de seamă sângele care-i curgea și nici durerea care-l încerca, fiind concentrat să ia decizia cea mai bună. A fost răgazul în care a intervenit balaurul Eva:

– Îmi place să văd atâția oameni buni, a spus Eva Unu.

– Avem numai gânduri pașnice pentru voi, îi asigură Eva Doi.

– Ne înclinăm în fața vitejiei de care ați dat dovadă, zise și Eva Trei.

Sanda și-a revenit cu greu din încremenirea care a prins-o cu gura căscată, la propriu. Nici în coșmarurile cele mai negre nu și-ar fi închipuit copiii venind călare pe balauri cu câte trei capete vorbitoare, dar realitatea trebuia acceptată prin fapte concrete, pentru că trezirea nu era o opțiune. Și cum din partea lui Vasile nu se putea aștepta la o reacție, numai ea putea gestiona situația. Primul gest a fost cel mai firesc pentru orice mamă: să-și îmbrățișeze copiii pentru care își făcuse atâtea griji. Măcar erau vii și nevătămați, deși au apărut într-un mod atât de șocant pentru toată suflarea prezentă.

– Ăsta era marele vostru secret?, a întrebat ea în timp ce-i strângea la piept. Puteați să mă pregătiți, că era să leșin când v-am văzut călare pe acești…

– … prieteni, a intervenit la timp Adi. Dacă ți-am fi spus, nu ne-ai mai fi lăsat să-i vizităm, iar acum eram uciși până la unul de zmei.

– Mi-a fost dat să văd și o astfel de grozăvie, și-a dezlegat Vasile limba, în timp ce-și pupa, la rândul lui, copiii. Și totuși, pentru mine e ceva de neconceput, orice mi-ați zice.

– Chiar credeți că putem avea încredere în aceste creaturi?, a întrebat Ioana. Eu zic să fim cu ochii și cu săgețile pe ei, că n-am auzit de vreunul din specia lor care să se țină de cuvânt.

Fierarul Gâzu cântări încă o dată șansele și își spuse părerea hotărâtoare:

– Șezi blând, fată vitează, că nu avem încotro. Sunt sigur că zmeii s-au regrupat în pădure și abia așteaptă să-și termine treaba, mai ales dacă balaurii ne-ar lăsa de izbeliște. Eu am încredere în copiii aceștia, iar creaturile îi ascultă, asta-i tot ce contează. Mai bine ne-am îngriji rănile, ne-am număra morții și i-am îngropa cum se cuvine. Apoi ne vom reorganiza, alături de noii noștri aliați.

– Ați face bine să vă grăbiți, îi sfătui Adam Unu. Simțim un miros tare cunoscut care devine tot mai puternic, iar asta înseamnă că se apropie bătălia cea mai grea.

– Ce fel de miros?, a întrebat Adi.

– E unul foarte cunoscut, așa… ca al nostru. Înseamnă că vin balauri ca noi, doar că vor fi în sprijinul zmeilor.

– Trebuie să găsim un loc mai sigur decât locuințele din sat, a sugerat Adi.

– Eu aș zice să mergem numaidecât pe dealul pietros, unde ne putem ascunde în peșteră, a venit propunerea Biancăi.

A fost din nou rândul comandantului să decidă dacă presupunerile balaurilor puteau fi reale și ce măsuri se impuneau cu adevărat în aceste condiții. Era clar că răul cel mare avea să se abată asupra lor, astfel că indicațiile venite chiar de la niște creaturi fioroase și susținute de copii, păreau cele mai bune. După ce și-au oblojit rănile, și-au numărat morții, Gâzu a poruncit ca toată lumea să pornească spre dealul mult hulit până acum. Apariția în zare a balaurilor zburători și urletele de bucurie ale zmeilor încurajați de noii aliați i-au făcut pe oameni să grăbească pasul, ajutându-se unii pe alții, în funcție de stare și puteri. Degeaba au vrut Adi și Bianca să se urce înapoi pe Adam și Eva, pentru că de data asta au fost refuzați cu încăpățânare.

– E o înfruntare prea periculoasă, iar părinții voștri au nevoie de voi în viață, le-a zis Eva Unu.

– Ai grijă de oameni, Adiiii! Noi o să ne revedem după bătălie, a adăugat Adam Doi.

Și fără să mai piardă vremea, cei doi frați înaripați s-au ridicat în aer, pornind în întâmpinarea inamicului numeros. Flăcări le ieșeau pe gură, pârjolind cavaleria de la sol și balaurii pe care îi întâlneau în cale. Vasile și Sanda priveau cu groază la potopul din urma lor, în timp ce urmau grupul de săteni speriați, dar mulțumind cerului că-i are alături pe copii. Au trecut rapid prin sat, care a ars imediat după aceea, fiindcă și unii balauri inamici puteau scoate flăcări pe nări. Adam și Eva reușeau să apere oamenii care se apropiau acum de dealul salvator. Atunci a aterizat în fața lor un vultur mare și negru, transformându-se pe dată într-o cotoroanță care-ți îngheța sângele în vine.

– Unde fugiți, oameni fără minte și curaj?, a întrebat ea cu un glas hodorogit și cutremurător. Credeți că scăpați de pedeapsa copiilor mei, după ce mi l-ați omorât mișelește pe cel mai mare? Voi două obrăznicături sunteți responsabile pentru asta!

Acuză ea întinzând degetul arătător către Adi și Bianca.

– Băiețelul meu viteaz a reușit să le omoare mama care apăra localitatea asta amărâtă. Nu a știut că zămislise deja doi pui, dar ar fi murit oricum dacă vă vedeați de treabă și nu îi hrăneați. Uite unde a dus nesocotința voastră, însă a venit vremea să-i pun capăt, prin pedeapsa supremă. Oamenii nu merită să trăiască, de la cel mai sărman și până la împărat. Fiți siguri că vine și rândul celor din palate, acesta e doar începutul.

O suliță se îndreptă spre baba amenințătoare, venind din mâna lui Gâzu. Doar că trupul ei își păstra agilitatea și a reușit să se ferească la timp, răspunzând sarcastic:

– Ce naiv poți să fi, fierarule!. Au nu știi tu oare că nicio armă de pe Pământ nu mă mai poate străpunge de când am acaparat toate puterile vrăjitoarelor și zânelor? Poate vrei să încerci și tu, copile războinic?, l-a întrebat pe Adi, după care a cuprins-o un râs nestăvilit.

Băiatul a profitat de ocazie, aruncând puternic sulița dăruită de Gâzu. De data asta, arma a străpuns-o adânc în piept, provocându-i o mare surprindere pe chip.

– Noroc că am primit ajutor ceresc și avem arme la care nu ești imună, a exclamat cu entuziasm Adi.

Toată lumea a izbucnit în urale, în timp ce cotoroanța își dădea sufletul. Acum, puteau urca spre gura peșterii, mai ales că dogoarea focurilor pârjolitoare se făcea tot mai simțită. Au ajuns la timp să se ascundă, dar lupta de pe cer și chiar de la sol părea pierdută. Adi și Bianca priveau printre spațiile înguste dintre bolovani, sperând să-i vadă pe Adam și Eva, însă au fost dezamăgiți. Flăcările balaurilor pârjoleau dealul și în curând vor ajunge zmeii să-i scoată ca pe niște șobolani din ascunzători.

Satul dintre neguri XXXII

Posted on by racoltapetru6

Discordie mare în acea dimineața, la primăria din localitate. Venise vremea ca opozanții primarului să ceară schimbarea, ba chiar alungarea lui și a familiei sale din mijlocul lor. Ședința începuse devreme în sala mare a clădirii, unde Toader și Vicele făceau tot posibilul să demonstreze că din cauza acestor străini neaveniți sunt puși în pericol cu toții, căpcăunii putând reveni oricând, în număr mai mare. Degeaba încerca să le explice badea Gheorghe că e important să fie uniți împotriva tuturor creaturilor care pot invada satul.

– Iar vii cu fantasmagorii din astea ieftine, doar ca să-ți aperi scaunul, l-a întrerupt cu o voce tunătoare Toader. Zmeii despre care vorbești sunt puțini și trăiesc doar pe tărâmul lor, iar balaurii își au sălașul în peșteri îndepărtate. Adevărata primejdie vine de pe dealul pietros, pe unde umblă strănepoții dumitale. De aceea, după ce terminăm de făcut ordine aici, mergem cu toții să stârpim dihania care îi sperie până și pe comercianți, de aceea ne ocolesc în ultimul timp.

Tumultul polemicilor continua astfel în fața bătrânului susținut doar de fierarul Gâzu, pentru că Vasile și Sanda erau ocupați să asigure paza în curtea instituției, ajutați de oștenii pe care-i aveau la dispoziție. Lumea pornită fierbea și acolo, dornică să intre cu forța înăuntru și să-și impună voința, folosindu-se de furci, sape, topoare și alte scule aduse din gospodărie. Tinerii luptători erau instruiți să mențină un zid de protecție, fără să intervină și să bruscheze mulțimea, chiar dacă erau provocați. O încercare grea, mai ales pentru cei doi părinți, foarte îngrijorați că nu și-au văzut copiii de ieri. Era prima noapte când lipseau din sânul familiei, tocmai când se întâmplau evenimente radicale. Ar fi mers amândoi spre locul unde își petreceau de obicei timpul, dar nu-l puteau lăsa nici pe bunic pradă oamenilor furibunzi.

Această dilemă îi măcina pe cei doi soți, când un oștean a sosit în mare fugă, strigând cât îl ținea gura:

– VIN! VIIIIN…!!!

Și-a strunit cu greu calul să oprească în fața porții, privind cu groază în urma lui. Expresia de pe chipul schimonosit i-a făcut pe săteni să fie atenți la ce vrea să transmită, iar pe Vasile să-l îndemne la clarificare.

– Cine vine, omule?, a întrebat el cu speranța că-i vorba de Adi și Bianca.

– Vin zmeii… dinspre pădure, a venit răspunsul terifiant. Sunt mulți și tare mari…

Era clar că nu mai era nicio clipă de pierdut, iar vestea trebuia răspândită până la scaunul primarului. Panica a fost cea care le-a îngreunat mobilizarea, însă oștenii erau mai pregătiți decât gloata derutată, iar exemplul lor a cântărit în ochii multora. Gâzu a ieșit val-vârtej și a ajutat la organizarea rapidă a luptătorilor, punându-se în fruntea lor, ca un comandant veritabil. Comenzile scurte și hotărâte i-au adunat pe toți cei înarmați laolaltă, amintindu-le lecțiile primite în lunile de pregătire.

Vasile și Sanda au pornit de-o parte și de alta a fierarului, dar cu privirea cercetând atent zările dinspre care ar fi trebuit să apară copiii. Oare i-o fi atacat și pe ei zmeii, iar acum sunt captivi? Nu puteau fi morți, că o mamă ar simți asta. Bunicul gândea la fel, în timp ce-i urma la câțiva pași, încercând încă o dată tăișul toporului și al pumnalului de la brâu.

Nu a durat mult până au ajuns la marginea colinei pe care era ridicată așezarea, de unde au putut vedea mulțimea de namile oribile care înaintau în grabă, sigure pe o cucerire ușoară. Și nici nu ar fi fost de mirare, ținând cont de numărul și capacitatea lor în luptă, față de oștenii de ocazie, creați în câteva luni de pregătire. În fruntea călăreților se distingea de departe Zmeul Zmeilor, cea mai impresionantă matahală pe care le-a fost dat să o vadă vreodată.

– Ioana cu arc, tu vei fi în fruntea celorlalți arcași și îi vei întârzia pe cât posibil, până ne formăm strategia, a venit comanda lui Gâzu către tânăra blondă, singura fată din corpul oștirii. Ceilalți stați cât se poate de aproape, a mai adăugat în timp ce își potolea armăsarul focos.

– Putem să-i luăm la ochit, șefule?, a întrebat fata, nerăbdătoare să-și încerce iscusința.

– Așteptați până intră în bătaia sigură a săgeților, a răspuns el scoțând de sub haină un binoclu. L-am primit de la Adi în schimbul suliței pe care i-am făurit-o, i-a explicat bunicului mirat.

A privit prin el ca un comandant care se respectă, după care l-a înmânat mai departe, să vadă și ceilalți ce se întâmplă. Iar spectacolul din următoarele momente merita admirat cu inima plină de bucurie. Când armata de creaturi invadatoare a intrat pe câmpia care-i mai despărțea de colină, caii au început să se împiedice, să-și arunce stăpânii de pe spinare și să cadă ca loviți de ceva invizibil.

– Ce se întâmplă?, a întrebat Sanda cu mirare.

– Îți amintești când mi-ați împrumutat oștenii pentru câteva zile? I-am pus să aștearnă o plasă peste pajiștea proaspăt înverzită, de numai câteva degete înălțime. Iarba a mai crescut și a mascat acea împletitură, iar acum caii se prind cu copitele în ochiurile ei, precum niște pești în năvod.

După ce savură spectacolul, Gâzu ordonă arcașilor:

– Acum puteți să-i țintiți, dar nu risipiți săgețile. Trageți numai la cap, căutând să nimeriți gura și ochii, că-i a dracului pielea de pe ei.

N-a urmat o ploaie de săgeți, pentru că nu aveau mulți arcași, dar cele câteva care și-au atins ținta i-a enervat și mai tare pe luptătorii rămași fără cai. Replica a fost dură, prin buzduganele trimise spre tabăra lor, doborând fiecare câte un oștean.

– Ascundeți-vă pe unde puteți, până ajung în fața noastră, le-a strigat comandantul. Știți că zmeii sunt renumiți în trimiterea de departe a buzduganelor, dar nici în mânuirea săbiilor nu sunt mai prejos. Folosiți mereu scuturile și atacați în echipă de câte doi-trei.

Marea majoritate a tinerilor aveau deplină încredere în Gâzu, deși își dădeau seama că vor fi copleșiți de dușmani. Însă preferau să-și dea viața cu demnitate, decât să fie uciși în timp ce ar fi dat bir cu fugiții. Nici bine nu a început lupta corp la corp, când din spatele lor s-a auzit un strigăt prelung de luptă, venit din piepturile consătenilor înarmați cu scule agricole, care au găsit o motivație mai bună să le folosească. A urmat un măcel în care mulți localnici au murit vitejește și alții luptau în continuare cu îndârjire să biruie un adversar superior ca număr și puteri. Sanda și Vasile se apărau spate în spate, ca într-un dans menit să-i deruteze pe cei care îi atacau. Bunicul era sprijinit de câțiva luptători, care se împuținau văzând cu ochii, iar comandantul făcea tot posibilul să-l doboare pe zmeul cel mare. A reușit să-l străpungă cu sulița făcută special pentru pielea lui, dar rana nu l-a scos din luptă, deși se vedea adâncă.

Pe când se pregăteau să-și încheie memorabil socotelile cu viața, două umbre mari s-au prelins peste câmpul de luptă, atrăgând atenția ambelor tabere. Nu erau păsări, dar zburau tot mai aproape de pământ, băgând frica în fiecare. Nimeni nu a știut de partea cui aveau să intervină acele creaturi, până când una din ele l-a prins pe Zmeul Zmeilor în gură și l-a ridicat în slăvi, sfârtecându-l. Doar atunci a observat Sanda că pe spinarea acelui balaur cu trei capete călărea Adi, iar pe celălalt îl strunea Bianca, scăpând-o și pe ea de inamicul care-i făcea probleme. Zmeii și-au dat seama că balaurii le sunt vrășmași, iar asta i-a făcut să-și piardă încrederea, abandonând lupta și luând-o la fugă spre pădurea salvatoare.

După ce n-a mai rămas picior de invadator viu pe colină, Bianca și Adi au aterizat în fața părinților și a sătenilor, încă îngroziți de arătările pe care le știau demoni ai răului. Cât se poate de firesc, fetița a coborât de pe spinarea balaurului ei și a făcut prezentările:

– Mami, tati, bunicule, vă prezint copilașii noștri, pe care-i cheamă Adam și Eva.

va urma

Satul dintre neguri XXXI

Posted on by racoltapetru6

continuare

Maia și toți oamenii din primărie erau încolțiți la propriu: câinele fiind prins de colții celui de-al doilea cap al dihaniei căreia îi sfârtecase un gâtlej; Adi căzuse la pământ, asaltat de o namilă furibundă; Bianca rămăsese fără săgeți; bunicul nu-și putea scoate toporul dintr-un inamic doborât; Vasile, înghesuit întru-n colț, părea o pradă sigură, iar Sanda simțea că o lasă puterile. Căpcăunii urlau mai ceva decât o haită de lupi flămânzi, de ziceai că Infernul se coboară din gâtlejurile lor, dar, în acel moment, s-a auzit un răget și mai cumplit, care i-a făcut și pe căpcăuni să se înfioreze. Nu era scos de vreunul dintre ei și nici de vreo altă sălbăticiune, ci, după cum s-a văzut curând, venit din pieptul unui om puternic și foarte enervat. Fierarul Gâzu își croia cărare printre matahalele prădătoare, retezând câte două capete deodată cu o sabie în fiecare mână. În urma lui rămâneau zeci de leșuri zvârcolindu-se de moarte, iar cei din față nu aveau mai multe șanse.

Doar câteva secunde dacă ar mai fi întârziat acest neașteptat ajutor, n-ar mai fi avut pe cine să salveze. Cu toții îl știau ca un războinic experimentat și curajos, însă nu și-au închipui că poate să doboare de unul singur atâtea namile de căpcăuni cu colți neiertători și gheare ascuțite. La puțină vreme, nu mai era niciunul din ei în picioare, dacă îi scoatem de la numărătoare pe cei care și-au luat tălpășița. Doar atunci, fața schimonosită a vecinului și-a revenit la aspectul cunoscut, mâinile i s-au întins să-i ridice pe cei căzuți la pământ, iar vocea i-a redevenit umană, întrebând grijuliu:

– Sunteți bine? Am venit cât de repede s-a putut, imediat după ce m-a trezit hărmălaia asta.

– Ai apărut taman la timp, l-a asigurat primarul, strângându-i mâna și apoi îmbrățișându-l cu recunoștință. Se pare că nu avem răni grave, iar asta mă face să-mi admir familia puternică și să-ți fim recunoscători.

Bătrânul avea dreptate, fiecare dintre cei dragi ridicându-se și constatând că au scăpat doar cu zgârieturi. Excepția putea să fie la Maia, prin blana căreia se scurgeau picături de sânge, însă nu avea nicio fractură care să o afecteze prea mult. Așa i-a asigurat Gâzu, după o examinare atentă, iar asta i-a bucurat pe toți. Vasile și-a exprimat primul nedumerirea, când a reușit să-și mai adune gândurile.

– N-am văzut în viața mea asemenea creaturi. Vă dați seama ce ar fi putut face dacă erau înarmate, căci labele din față arătau ca niște brațe cu care ar fi putut mânui săbii sau buzdugane.

– Sunt căpcăuni cu două capete și tocmai de aceea ar avea o problemă în folosirea armelor, a venit fierarul cu precizări. Fiecare cap gândește independent, deci nu ar ști stânga ce face dreapta, iar această situație i-ar putea face să se rănească singuri. În plus, nu au deget opozabil, ceea ce e un lucru bun pentru noi. Mă întreb cum de au atacat numai primăria, fără să intre în nicio altă casă. Cineva trebuie să-i fi ghidat spre voi, neavând capacitatea de a alege în grup o țintă îndepărtată, iar voi nu aveați cum să-i provocați în toiul nopții.

Această constatare i-a pus pe gânduri, dar bănuielile nu erau suficiente pentru a acuza pe cineva din sat. Trebuiau să fie vigilenți în continuare, pentru că forțele răului erau imprevizibile și inamicul care le dirija se arăta viclean. A doua zi, oamenii din împrejurimi s-au perindat să vadă cu ochii lor ce măcel s-a întâmplat în mijlocul așezării, îngrozindu-se și făcându-și cruce. Firește că s-au împărțit și de data asta în două tabere: una care lăuda vitejia celor de la primărie, iar cea mai mare, care șoptea că străinii aceia au abătut primejdia asupra lor, nu degeaba au ajuns forțele necuratului să-i atace. Printre cei din urmă se numărau Toader și Vicele, care au cerut o adunare generală în care badea Gheorghe și ai lui să fie scoși din clădire și apoi ales un alt primar. Cel târziu la primăvară, când or scăpa de frig și de zăpadă.

Pe de altă parte a sporit numărul voluntarilor dornici să ajungă luptători ca Gâzu și familia primarului, demni de toată admirația în ochii lor. Chiar și o fată s-a adăugat învățăceilor, în ciuda glumelor făcute de băieți și a împotrivirii părinților ei. Se spune că și necazurile cele mai mari vin cu o parte bună, dacă reușești să o percepi. Aici a dus la impulsionarea celor nehotărâți, determinându-i să-și aleagă partea în care să acționeze. Ori se aliază cu criticii lui badea Gheorghe, ori se înscriu printre cei care vor să lupte pentru viață și libertate. Fierarul era stimat de toți, fiind un meșter indispensabil pentru fiecare, de aceea rolul lui în sprijinirea primarului s-a dovedit esențial.

Experiența înfricoșătoare nu i-a traumatizat nici pe cei mai mici membri ai familiei încercate. Dimpotrivă, Adi și Bianca au ieșit mai întăriți, fiind hotărâți să facă tot ce pot pentru ca viața celor dragi să nu mai fie pusă în pericol. Așa simțeau de fiecare dată când străbăteau calea către dealul pe care ajunseseră să-l considere a doua lor casă. Pe acea potecă bătătorită doar de ei au descoperit cu mare satisfacție cum primăvara se așternea cu un covor de verdeață și flori de câmp minunate, pe care nu se mai săturau să le admire.

Doar câteva zile a trecut de la venirea noului anotimp, când în mijlocul câmpiei au zărit o fetiță cu părul în cosițe, îmbrăcată toată în alb imaculat și având alături un cal superb, de aceeași culoare. Bianca a recunoscut-o doar când s-a apropiat de ea și i-a simțit căldura privirii.

– Tu trebuie să fii Zâna Bunei Credințe, cu care am cules flori lângă palatul Zânei Zorilor, a exclamat ea în timp ce se grăbea să descalece.

Zâna a încuviințat cu un zâmbet luminos și s-au îmbrățișat ca două prietene bune.

– De mult aștept să te întâlnesc și să îți cer ajutorul în fața invaziei despre care se tot vorbește, a continuat să se bucure surioara lui Adi. Uite cine ne-a venit în sprijin, l-a atenționat ea pe băiat.

Zâmbetul Zânei s-a mai atenuat atunci când a trebuit să vină cu vești mai puțin bune.

– Și eu mă bucur să vă văd teferi, dar trebuie să vă spun că eu și surorile mele nu mai avem puterile dinainte. Ni le-a răpit Muma Zmeilor și am fost nevoite să ne adăpostim în palatul despre care vorbeai.

Dezamăgirea se citea pe chipul copiilor, iar Adi și-a exprimat nemulțumirea.

– Dar Dumnezeu de ce nu intervine?, doar e atotputernic și ne-a dat de înțeles că totul va fi bine. Cum putem afla când vin zmeii și cum să le facem față noi, o mână de oameni?

– Fiți convinși că Dumnezeu are încredere în voi și vă ajută fără să vă dați seama, i-a liniștit Zâna. Zmeii nu au năvălit în timpul iernii pentru că urăsc zăpada, dar vor apărea curând. Vă veți da seama când iarba se va zbuciuma fără pic de vânt, arborii se vor zbârli fără nicio adiere, iar păsările vor dispărea de pe cer. Atunci va trebui să fiți gata pentru marea înfruntare. Eu trebuie să plec, dar nu uitați că ne punem speranțele în voi. Ucideți-o pe zmeoaica-vrăjitoare care se transformă într-un vultur mare și negru, loviți-o direct în inimă și astfel ne vom recăpăta puterile.

Zâna Bunei Cuviințe și-a luat rămas bun și, după ce s-a săltat în șa, a plecat ca vântul de iute, lăsându-și prietenii să judece la sfaturile primite. Despre ele au discutat încă vreo două zile, când au văzut cu strângere de inimă că iarba se zbătea fără vânt, ramurile arborilor se zbârleau fără vreo adiere și nicio pasăre nu se mai vedea pe bolta cerului.

– E timpul să ne chemăm prietenii, i-a spus băiatul Biancăi.

Fetița a scos săgeata albă din tolbă și a tras cu toată puterea spre înaltul cerului. Aceasta s-a ridicat sus de tot, strălucind în lumina soarelui, după care s-a îndreptat în direcția predestinată. Războiul cel mare era foarte aproape, însă ajutoarele aveau nevoie de timp ca să ajungă.

Satul dintre neguri XXXI

Posted on by racoltapetru6

Iarna își intra pe nesimțite în atribuții, ca un anestezist performant pentru natură și sufletele oamenilor. În zadar a mai încercat Sanda să se folosească de darul dobândit, întrebând ultimele flori despre intențiile zmeilor sau în ce privește plimbările pe care le făceau copiii. Domnițele cu petale tot mai veștejite răspundeau cu greu, afectate de răcoarea nopții și bruma tot mai deasă:

– Ne pare rău, dar prietenele noastre înaripate nu ne mai vizitează, iar memoria ne-a slăbit în ultimele zile, a răspuns cu greu o zambilă aproape adormită. Parcă îmi aduc aminte de dealul pietros care mărginește această așezare, însă nu știu sigur când au fost pe acolo ultima oară…

Era puțin pentru o mamă, dar măcar nu părea ceva periculos. Poate micuților le plăcea să străjuiască localitatea și să admire de sus împrejurimile, iar faptul că o făceau împreună o mai liniștea. Le-a spus vestea și bărbaților din familie, iar bunicul a găsit un motiv întemeiat să le dăruiască binoclul lui vechi de vânător. Adi și Bianca s-au arătat foarte încântați de acest cadou util și au promis că vor veghea mereu partea aceea de acces. Mai era nevoie de câțiva tineri care să fie atenți la intrarea dinspre pădure, însă au găsit doi curajoși cu cai iuți, dacă se impunea o avertizare urgentă.

Totuși, majoritatea sătenilor parcă uitaseră de amenințarea unei invazii, problema lor fiind acum atacurile animalelor sălbatice asupra grajdurilor cu vite și oi. De obicei, lupii făceau ravagii, iar gospodarii se apărau doar cu bâte și câini, limitând pe cât se putea pagubele. Îmbucurător a fost să constate că, deși iarna și-a arătat chipul la timp, jivinele nu-și mai făceau de cap, de parcă dispăruseră din peisaj. Fiecare gospodar venea cu presupunerile lui, dar cu toții mulțumeau lui Dumnezeu pentru această schimbare și se rugau să țină toată iarna.

Sanda și Vasile aveau mai mulți elevi, respectiv recruți, iar asta îi ținea ocupați toată ziua. Copiii și tinerii nu trebuiau să meargă cu animalele la păscut, în anotimpul rece, iar experiențele noi îi provocau să-și arate abilitățile și să viseze că vor ajunge cineva, cum ar fi un slujbaș la curțile împărătești, cu un câștig de invidiat. Bianca și Adi preferau să stea în preajma fierarului, singurul din sat care a fost oștean și cunoștea multe secrete, pe care le transmitea celor dispuși să le primească. Două sulițe au fost dotate cu vârfuri care penetrau orice alt metal, după care a început instruirea băiatului în a le arunca la țintă. Nu era deloc ușor, însă nici micul războinic nu renunța, până la perfecționare. În acest timp, surioara își demonstra capacitatea de trimitere cu forță și precizie a săgeților, devenind o adevărată expertă, tot sub îndrumarea lui Gâzu.

Nici bunicul Gheorghe nu pierdea vremea, ci își ajuta consătenii bătrâni și fără putere să-și taie lemne pentru foc, să-și repare grajdurile și să hrănească animalele din bătătură. Atât el, cât și nepoții, erau plătiți de obicei în natură, dar se găseau și gospodari mai înstăriți să le strecoare câțiva gologani, câștigați din vânzarea blănurilor și ale altor produse trimise spre cel mai apropiat palat. Aici interveneau negustorii care strângeau tot ce se putea valorifica și organizau câteva caravane pe an. Poveștile lor erau ascultate cu sufletul la gură, de cei tineri până la cei bătrâni, curioși să audă cum trăiesc oamenii din alte părți.

Ultima întâlnire cu acești comercianți, veșnic pe drumuri, i-au făcut să se crucească pur și simplu de cele auzite. Ziceau ei că dealul din apropiere este blestemat și au auzit de acolo niște urlete îngrozitoare, de ți se oprea inima-n loc. Într-o noapte din primăvara trecută, au zărit de la distanță umbra unui duh mai mare ca orice pasăre, care zbura sub clar de lună, în căutarea unor victime rătăcite. De aceea nu-și mai fac drum pe acolo, dacă împăratul nu le va pune la dispoziție oșteni care să-i apere.

– Ceea ce mă miră este că aveți doi copii printre voi, care au fost văzuți de mai multe ori cum dau târcoale acelui loc, le-a mai spus unul din membrii caravanei. Cum de îi lasă părinții să umble hai-hui și ce fel de joacă e asta pentru ei?

Țăranii s-au privit cu înțeles și au completat pe rând un răspuns:

– Ăia-s strănepoții primarului, care se țin mai presus decât copiii noștri, doar pentru că știu să citească și să folosească armele.

Iar moș Toader, nelipsit din astfel de întâlniri, a adăugat:

– I-am mirosit de la prima vedere că învârt lucruri necurate. Precis că-s în cârdășie cu duhul acela, pentru a ne atrage în ghearele lui, iar apoi să dea vina pe zmeii despre care tot vorbesc.

Oamenii din jur dădeau din cap a încuviințare, că mare greutate avea vorba unui consătean cum era Toader, cu o minte care l-a îmbogățit mai abitir ca pe oricare. Iar acesta a socotit că-i momentul să-și demonstreze și mai mult avuția, adresându-se negustorului șef.

– Poate mă luați și pe mine, când mergeți la curtea împăratului. V-aș plăti cum se cuvine, după ce-mi vând bijuteria prețioasă pe care am moștenit-o. Vreau să-mi cumpăr o trăsură boierească și doi cai cum nu mai are nimeni de aici, așa cum îi șade bine unui viitor primar.

Șeful l-a privit atent, să se convingă că vorbește serios, după care i-a răspuns:

– Dacă-i vorba de o bijuterie cu valoare mare, vei găsi la palat trăsuri aurite, dar și armăsari cum n-ai mai văzut. Noi ne îndreptăm acum spre casele și familiile noastre, că iarna e greu să umblăm prin nămeți, dar ne întoarcem la primăvară să te luăm. Până atunci, poate scăpați de arătania aceea, că ar fi mult mai aproape drumul peste deal.

– Rezolvăm noi asta, l-a asigurat Toader în timp ce-și freca palmele cu gândul la caleașca aurită.

Ajuns acasă, a scos un porumbel din cușca sa, i-a prins un bilețel pe picior și i-a dat drumul în văzduh. De-acum, trebuia să aibă doar răbdare, timpul fiind cel care le va rezolva pe toate.

Iar timpul, acel călător fără popas, trecea cu zile albite de ninsoare și aurite de sărbători, care le făceau mai ușor de suportat vitregiile. Într-una din nopțile ce despărțeau aceste zile, Bianca și Adi au auzit-o pe Maia când s-a săltat din așternutul ei, lătrând cum nu mai o făcuse niciodată. Au sărit și ei în picioare, încercând să înțeleagă pericolul și de unde vine. La fereastră se vedeau niște umbre nedeslușite sub lumina lunii, iar dinspre ușa de la intrare răzbăteau sunetele loviturilor în stare să o doboare, deși era groasă și bine fixată. Instinctiv, precum oștenii bine antrenați, au pus mâna pe arme, exact la timp ca băiatul să străpungă trupul unei creaturi ce tocmai spărsese geamul și încerca să intre. Cât o fi fost de întuneric, și-a dat seama că aducea a om masiv cu două capete de câine.

Ajutorul surioarei a fost de mare folos, prin cele două săgeți țintite spre arătarea terifiantă. Încă o lovitură cu paloșul lui Adi l-au făcut să urle cumplit a moarte și să cadă inert pe pervazul ferestrei. Neîntârziat, băiatul a ieșit pe hol, urmat de sora care-și potrivea din timp o altă săgeată în arc. Și acolo era o bătălie cruntă cu creaturile care invadaseră primăria. Vasile se lupta vitejește cu una, folosind buzduganul, Sanda tăia cu sabia în stânga și în dreapta, Maia a sărit și ea la un gât, doborând trupul diform. Chiar și bunicul își rotea amenințător toporul de care nu se despărțea nici în dormitor. Monștrii continuau să intre pe ușă și pe ferestre, nelăsându-le nicio clipă de zăbavă, iar ei erau copleșiți de numărul lor.

va urma

Satul dintre neguri XXX

Posted on by racoltapetru6

continuare

Surprizele continuau pentru cei mai tineri membri ai familiei, proaspăt sosiți și încă derutați. În primul rând pentru că primăria îi ținea și loc de casă bunicului, neavând locuință personală și vreun venit constant. Bătrânul i-a liniștit cu glasul lui molcom, asigurându-i că se pot simți bine și în aceste condiții.

– Părinții voștri și-au aranjat deja o cameră, unde pot să se odihnească și să doarmă fără să fie deranjați de cineva, le-a explicat el. Eu ocup o încăpere mică, iar voi veți dormi în fostul meu dormitor, în care mai punem o saltea. Cu timpul, o să facem rost de mobilier complet, inclusiv paturi confortabile și dulapuri pentru haine. Măgărușii or să se simtă bine în grajdul fierarului de peste drum, unde sunt adăpostiți și caii cu care au sosit mami și tati. Gâzu e un meseriaș foarte priceput și un om bun ca pâinea lui Dumnezeu.

– Bunicule, nu te supăra, dar încă nu am mai văzut primar atât de sărac, i-a spus-o pe șleau Adi. Cum de te-au ales pe dumneata, mai ales că erai un străin pentru toți sătenii?

Omul a zâmbit larg și a început povestea pe care știa că o așteptau copiii.

– Tocmai acesta a fost avantajul meu, dacă se poate spune așa. Nimeni nu voia să-și ia o astfel de răspundere, iar oamenii nu erau de acord să plătească un primar doar pentru că dădea dispoziții și semna niște acte. Am stat câteva săptămâni la Păcală, pe care am auzit că l-ați cunoscut, timp în care tot el mi-a făcut un fel de campanie electorală, convingându-și consătenii că sunt un conducător cu experiență, mulțumit să primească doar un loc unde să stea și câte ceva de-ale gurii. Se pricepe omul ăsta la vrăjeli de îți vine să-l crezi că noaptea-i zi și ziua-i noapte. Vicele și Toader și-au zis că-i mai bine să aleagă un venetic pe care-l pot manipula, decât să piardă postul unul în defavoarea celuilalt. E drept că nu sunt plătit în bani, dar am tot ce-mi trebuie din donațiile oamenilor pe care-i ajut cu sfaturi și cu munca. Primesc pâine, ouă, lapte, brânză, carne, haine bune și chiar vin. E momentul să vă demonstrez, invitându-vă la o masă de care sunt sigur că duceți dorul, după atâta cale.

Cu adevărat era cazul ca bunicul să întrerupă vorbăria, iar Sanda să fie cea care să-i descoase în timp ce aranja bucatele pe o masă mare și îmbietoare. Mai interveneau și cei doi bărbați, după paharul de vin care le sporise pofta de vorbă și curiozitatea de a afla cât mai multe din aventurile incredibile ale tinerilor, care parcă s-au maturizat și atașat unul de altul. Mai întrebau și ei câte ceva despre parcursul avut de părinți, dar primeau răspunsuri scurte, după care mama făcea să se ajungă tot la ei, dornică să știe tot ce au pătimit în timpul scurs de la despărțire. Ambii frățiori au evitat să le vorbească despre cei doi pui de balaur, bănuind că era un subiect periculos pentru oamenii mari. În schimb, nu au ezitat să-l dea în vileag pe moșul Toader, iar asta a fost suficient să-i pornească și mai mult împotriva acelui mârșav cu două fețe.

– Deja a devenit ceva personal, din moment ce s-au pus în locul meu și v-au mințit că ați rămas orfani, s-a enervat bunicul Gheorghe. E clar că voia să vă folosească în gospodărie, ca pe niște sluji, iar pentru asta o să-i cer socoteală. Nimeni nu-și bate joc de familia mea.

Adi i-a întins mâna, strângându-i bărbătește brațul, cu intenția de a-i mulțumi și a-l potoli totodată.

– Bunicule, e mai bine să-l ignorăm și să ne vedem de-ale noastre. Nu avem nevoie de încă un dușman declarat, mai ales când trebuie să ne pregătim de apărarea împotriva unui pericol mult mai mare. Am văzut că sunt și oameni care te susțin, iar aceștia merită să primească tot ajutorul nostru.

– Bine ai zis, se minună bătrânul. Nu știam că am un strănepot atât de înțelept, iar asta îmi dă mare încredere în familia mea. S-a făcut târziu și e normal să fiți foarte obosiți, așa că-i cazul să ne retragem cu toți sub așternuturi. Dormiți cât e nevoie, iar mâine vom discuta pe larg despre strategia pe care trebuie să o folosim în apărarea contra arătărilor hidoase ce vor să vină peste noi.

Vasile a fost primul care s-a ridicat, hotărât să le aștearnă un culcuș cât mai confortabil proaspeților sosiți. Sanda l-a urmat cu sfaturi grijulii și așternuturile cele mai fine, alături de recomandări pentru orice necesitate nocturnă. Pentru cei doi frățiori avea să fie cea mai odihnitoare noapte din ultimele luni, incluzându-le chiar și pe cele petrecute în palatele împărătești. Corpul și mintea se simțeau relaxate, iar oboseala i-a toropit cu un somn lung și fără vise, până când soarele le-a mângâiat pleoapele cu raze jucăușe. Poate și mirosul micului dejun îmbietor, cu cârnați prăjiți, le-au gâdilat nările și i-a determinat să se alăture maturilor care-i așteptau.

Acolo a început planificarea zilelor viitoare, cu atribuții bine stabilite pentru fiecare. Sanda și Vasile urmau să pornească astăzi în recrutarea voluntarilor pentru instruirea în luptă, dar și amatorilor de educație. Ar fi vrut să fie însoțiți de copii, nemaisuportând despărțirile, oricât de scurte se anunțau. Doar că Adi și Bianca țineau neapărat să exploreze împrejurimile, călare pe măgărușii lor și însoțiți de credincioasa Maia. Poate că ideea lor ar fi produs mare îngrijorare, dacă însăși cățelușa nu ar fi intervenit cu glasul pe care părinții nu-l mai auziseră până atunci. Dar puține mai erau fenomenele care ajungeau să-i impresioneze cu adevărat în această lume incredibilă.

– Măcar lăsați armele acelea grele, că nu vă folosesc la nimic pe aici, le-a sugerat mama grijulie.

– Ne-am obișnuit cu ele și ne simțim mai siguri dacă le purtăm, a replicat fetița.

Așadar, după despărțirea de cei mari, copiii s-au dus întins la fierarul unde erau adăpostiți companionii lor de drum, dornici să-i scoată la plimbare. Gâzu – un bărbat înalt și puternic, cu capul acoperit de o căciulă țuguiată, precum strămoșii daci -, a fost impresionat de hotărârea cu care vorbeau frățiorii luptători, iar asta a dus la începutul unei legături trainice.

– O să mă ocup cât de curând de potcovirea măgărușilor voștri, care au „încălțămintea” uzată de drum lung, le-a promis el în timp ce plămădea cu barosul un fier încins. Ia să văd ce sabie ai tu, tinere.

Adi și-a scos paloșul și a întins-o spre examinare. Meșterul s-a oprit să-l cerceteze cu atenție, după care și-a spus părerea.

– E din oțel nobil, dar nu-i capabil să pătrundă prin armura groasă a zmeilor și pielea balaurilor despre care am auzit. Dacă ești ager și curajos, îți voi pregăti o suliță cu vârful dintr-un metal trimis de zeii din ceruri. L-am găsit într-o groapă, când era încă fierbinte, și mărturisesc că n-am mai văzut așa ceva. Nu ajunge de o sabie, dar o lovitură bine țintită cu această armă poate să fie finalul unei lupte pe viață și pe moarte.

L-au lăsat pe fierar să-și vadă de treabă în continuare, iar ei au pornit din nou spre dealul plin de pietre. Era secretul lor și nu voiau să-l împartă nici măcar cu cei mai apropiați prieteni sau cu familia. Familie care s-a îngrijorat foarte mult de lipsa lor, până seara târziu, când au apărut nevătămați, veseli, flămânzi, însă fără explicații concrete. Aceste plimbări misterioase au devenit un obicei zilnic pentru frățiori, iar părinții au înțeles că nu trebuie să se amestece, atâta vreme cât ei sunt mulțumiți și nu pățesc nimic. Oricum, aveau și ei de lucru: Vasile cu instruirea celor șase-șapte tineri dispuși să învețe arta războinicilor, iar Sanda cu tot cam atâția copii dornici să afle lucruri noi, printre care a scrie, a citi și a socoti. Bătea o adiere nouă peste sat, cu schimbări de care mulți se temeau și suspinau privind în depărtări.

Satul dintre neguri XXX

Posted on by racoltapetru6

Dorul este cel care ridică dragostea la o valoare despre care nici nu-ți puteai închipui până atunci. În urmă cu câteva luni, Adi s-ar fi rușinat să sară în brațele mamei sale, mai ales de față cu o mulțime de oameni care-i priveau cu mare curiozitate. Doar se socotea băiat mare, un posibil erou printre colegii pe care încercase mereu să-i impresioneze cu independența lui. Acum, însă, realizând că rătăcirea lui și a surorii sale a ajuns la finalul pe care-l visase noaptea, în somn, și cu ochii deschiși în timpul zilei, toți ceilalți străini parcă nici nu existau, doar familia lui conta. Plânsul pe care-l ascunsese cu grijă de Bianca a răbufnit fără jenă, cât se poate de firesc, pentru că și eroii plâng câteodată, după cum și-a dat seama când a fost primit în brațele călduroase ale mamei.

Foarte afectați s-au dovedit și părinții, ai căror obraji erau la fel de umezi de picăturile mari și fierbinți. Bianca a arătat, în mod inimaginabil, tăria de a se bucura fără să lăcrimeze, avântându-se pur și simplu să-și îmbrățișeze tatăl și mama, ca și cum ar fi sosit dintr-o vacanță mai lungă, dar cu o limită previzibilă. Bunicul se ștergea des cu batista la ochi și păstra pe chip un zâmbet incontrolabil, neștiind cum s-ar cuveni să se facă băgat în seamă de strănepoții pe care nu-i văzuse niciodată. Mulțimea – care pe scaune, care în picioare – privea năucă la această manifestare efervescentă de iubire debordantă, însă nimeni nu putea interveni să le-o explice.

Treptat, exclamațiile de surprindere și bucurie s-au transformat în expresii, prima dintre ele fiind a Sandei, care nu înceta să-și admire copiii:

– Vai, dar ce mari v-ați făcut în doar patru luni de când nu ne-am văzut! Parcă au trecut doi ani.

Bianca a remarcat, la rândul ei:

– Mie mi se pare că ai întinerit, mami. Ești tare frumoasă cu bluzița asta înflorată.

După ce și-a îmbrățișat bărbătește feciorul și l-a sărutat pe frunte, Vasile exclamă zâmbind:

– Nu pot să cred că ești înarmat cu o sabie adevărată. Până mai ieri, te sfătuiam să ai grijă cum folosești cuțitele din bucătărie.

– Iar tu, fetița mea, deja știi să folosești arcul?!, s-a mirat mămica. Nici nu pot să-mi închipui prin ce ați trecut, dar abia aștept să-mi povestiți totul. Până atunci, haideți să vi-l prezint pe bunicul Gheorghe, cel pe care l-am căutat cu toții de atâta vreme.

În sfârșit, a venit rândul bătrânului să-i pupe și să-i strângă în brațe pe cei mai dragi copii din lume, după care oftase ani și ani de zile. Parcă nu-i venea să creadă că acum e inclus într-o familie mare și atât de frumoasă, astfel că nici batista nu i-a mai putut opri lacrimile care s-au scurs până în barbă. Tare fericiți arătau și ei, iar fetița era cea mai entuziasmată.

– Bunicule, bunicule, ce bine că te-am găsit!, i-a spus ea în timp ce-i pupa barba umedă.

Scena aceasta ar mai fi ținut dacă nu s-ar fi ridicat în picioare un bărbat înalt de alături, întrerupând manifestările de dragoste cu o voce sobră.

– Bade Gheorghe, nu știu ce se întâmplă aici, dar nu uita că ne ești primar și ne-ai chemat de dimineață bună să ne spui ceva important. Unii dintre noi n-au apucat nici să-și mulgă vacile sau să își hrănească animalele din bătătură. Cred că ar fi mai bine să lămurim despre ce-i vorba, după care puteți să vă împărtășiți tot ce aveți pe suflet.

Era Vicele, care avea loc la aceeași masă, astfel că bunicul și-a mai stăpânit emoțiile și a venit cu explicații, după ce s-a ridicat, la rândul lui, de pe scaun.

– Oameni buni și dragi consăteni, mă iertați că a intervenit această bucurie tocmai când avem și alte treburi. După cum știți de când m-ați ales să vă conduc, eram un suflet însingurat, oftând de dorul nepoților și strănepoților pe care-i știam numai din auzite. Zilele trecute m-au găsit cei dintâi, iar astăzi au ajuns și copiii lor, după ce au rătăcit vreme îndelungată. De aceea m-au subjugat emoțiile și a trebuit să aveți răbdare până ne-am mai eliberat de ele. Firește că nu putem întrerupe această adunare, după ce ați venit în număr atât de mare pentru a afla o veste neplăcută.

Un murmur de voci s-a auzit din rândurile auditorului, cu ecou până printre cei care nu încăpuseră în sală.

– O veste neplăcută? Ce se întâmplă? Cine zice?, erau doar câteva din întrebările care se puteau înțelege.

– Nepoții mei au fost întâmpinați de un zmeu care voia să-i ucidă în pădurea de alături, le-a spus direct primarul.

– Un zmeu?!, se auzi vocea uimită a aceluiași Viceprimar. Ce să caute un zmeu prin aceste locuri cu oameni obișnuiți, fără palate și alte averi jinduite? Și cum de au scăpat nevătămați din această întâlnire?

Bătrânul a așteptat să se facă liniște ca să poată veni cu explicațiile așteptate de auditoriu.

– E adevărat că nu avem printre noi împărați sau prinți, dar ne-a binecuvântat Dumnezeu și zânele cu peisaje frumoase, un pământ roditor și oameni harnici care știu să-l folosească. Se aude că ne-au pus gând rău și vor să ne stârpească, probabil pentru a-i provoca astfel pe aceia care i-au tot înfrânt până acum. Familia mea a reușit să-l ucidă în luptă pe cel care-i aștepta și de la care au aflat de planul lor mârșav. Dacă ei au reușit, trebuie să învățăm și noi a ne apăra bunurile și viața, cu mâinile noastre.

Iarăși s-au auzit glasuri contradictorii, însă unul dintre ele a răzbătut mai tare. Era cel al lui Toader, om cu stare bună și păreri luate în considerare de ceilalți consăteni.

– Niciun om nu poate învinge un zmeu, o știm cu toții. Nepoții dumitale sunt mincinoși dacă vin cu o astfel de bazaconie.

– Așa e, completă cineva de alături. Noi nu suntem războinici și nici nu avem arme, așa că ne încredem doar în Dumnezeu să ne apere.

Urmă o altă pauză pentru potolirea vociferărilor, după care primarul continuă cu propunerile sale.

– E drept că nu avem luptători, însă putem învăța de la cei sosiți printre noi, fiind deja căliți în mai multe lupte duse alături de eroi vestiți, de care sunt sigur că ați auzit. Sunt și profesori, deci i-ar putea învăța pe copiii noștri carte, iar pe noi meșteșugul armelor. Avem un fierar bun, foarte potrivit pentru a face săbii, sulițe și tot ce e de trebuință într-o confruntare cu cotropitorii, indiferent că or fi zmei, oameni răi sau balauri. Decât să fim omorâți precum niște gândaci, mai bine să murim ca niște lupi care-și vând scump pielea, deoarece libertatea nu e garantată, ci trebuie câștigată de câte ori e pusă în pericol.

Degeaba se străduia bătrânul să-și mobilizeze consătenii, când opoziția era hotărâtă să refuze schimbările radicale, motivul principal fiind neîncrederea că ar putea fi în pericol, Toader și Vicele venind mereu cu judecăți pe placul majorității comode. Compromisul l-a reprezentat posibilitatea ca oricine dorește să poată intra în grupul de viitori luptători conduși de Vasile și Sanda. Tot ei se vor îngriji să deschidă o clasă pentru cei care doreau să facă școală, indiferent de vârstă. S-a dovedit că nu erau mulți nici într-o categorie, dar măcar reprezenta un început. Adunarea a luat sfârșit târziu, tot cu vociferări și polemici care s-au prelungit până la casele fiecăruia.

va urma

Satul dintre neguri XXIX

Posted on by racoltapetru6

continuare

Fetița s-a grăbit să-și vadă protejații, îngrijorată că s-ar fi putut întâmpla ceva cu ei, doar erau încă micuți și fragili. A fost încântată să-i găsească teferi și mai vioi ca la despărțire, făcând ture prin încăperea în care s-au născut. S-au arătat și foarte bucuroși de revedere, sărind în întâmpinarea celei care i-a hrănit și mângâiat ultima oară. Doar Maia mârâia la intrare, avertizându-și prietena să fie atentă cu aceste creaturi care crescuseră într-o zi cât în șapte, ca în povești.

– Maia, nu trebuie să te apropii, că-i sperii!, a încercat ea să-l potolească. Uită-te la ei cât sunt de drăgălași și iubitori. Maia, nu mai lătra nici măcar în șoaptă! Maiaaaa…

– Maiaaa, s-a auzit o voce subțire, după care au urmat și altele în același ton.

Biancăi nu-i venea să creadă că puișorii ei erau capabili să vorbească… și încă de la o vârstă atât de fragedă. La rândul lui, câinele a rămas uimit și a început să-i placă felul în care era alintat de cele șase glasuri în cor. Fetița i-a mângâiat și gâdilat sub botișor, gest la care s-au înghesuit fiecare, închizând ochii de satisfacție și exprimând un zâmbet larg până la urechi. Așa i-a găsit Adi, la fel de mirat de mărimea la care au ajuns cei doi monștri în devenire. Au descărcat împreună hrana adusă de măgăruși, dar de data asta n-a mai fost nevoie s-o porționeze. Puilor le ieșiseră dințișori și rupeau cu poftă din jamboanele delicioase, până n-a mai rămas decât osul. Pe ăsta nu-l puteau înghiți, încă, deși erau tentați s-o facă. Până s-au ospătat creaturile, nici ei nu au stat degeaba, doar aveau cârnați afumați și foarte gustoși.

– Stârvul de afară a început să pută și o să se simtă tot mai mult, i-a spus fratele.

Surioara s-a gândit puțin, după care și-a exprimat prima idee venită:

– Ar trebui să-l aruncăm la vale. Îți dai seama ce durere ar simți copilașii ăștia dacă și-ar vedea mama omorâtă în fața casei lor?

– Biancaaa!, Tu crezi că…

Din nou se auzi o voce subțire imitând cuvântul prelungit și urmat apoi de celelalte:

– Biancaaa, Biancaaa, Biancaaa…

A fost rândul băiatului să rămână cu gura căscată de la o așa surpriză.

– Dar ăștia când au învățat să vorbească?!

– De când am ajuns eu cu Maia. Stai să mai încercăm ceva, a propus fata, după care i-a pronunțat numele: Adiii, Adiii…

Răspunsul a venit imediat din partea celor vizați:

– Adiii, Adiii, Adiii…, timp în care îl priveau galeș pe cel apelat.

– Extraordinar, ce precoce sunt!, a exclamat băiatul.

– Și mai au ceva spectaculos, dacă te uiți mai bine, l-a invitat Bianca. Fii atent pe spatele lor și vei vedea că le-au apărut aripioare. Înseamnă că vor putea să zboare ca păsările și să ne ia pe spinarea lor. Ar trebui să le punem nume, ca să-i deosebim: unul va fi al meu, iar celălalt ți-l dăruiesc ție.

Fratele așteptă ca Bianca să înceteze cu turuitul, pentru ca să-i mai tempereze din elanul fantezist.

– Foarte bine, să le crească aripi și să zboare cât mai repede și cât mai departe, dar eu nu mă urc pe spinarea lor. Nici nume n-ar trebui să le dăm, că te-ai atașa și mai mult de ei, deși avem problemele noastre. Cum ar fi să coborâm și să ducem vaca aproape de casa lui Toader, altfel e în stare să vină după noi cu bâta aia noduroasă.

– Nu coborâm astăzi, s-a încăpățânat fata. Trebuie să scăpăm de moarta de afară, dar înainte vreau să-ți spun că m-am gândit la două nume pentru copilașii ăștia. Ăsta sper să fie femelă și o botez Eva, iar al tău să fie mascul și îi vom spune Adam. Nu-i așa că li se potrivește?

– Deloc, pentru că sunt frați, apoi n-ai cum să le cunoști încă sexul. Ce să mai zic că au câte trei capete și fiecare are personalitatea lui.

– Că bine zici, a cugetat și Bianca. Or să fie Adam Unu, Adam Doi și Adam Trei, începând de la stânga la dreapta. La fel și cu Eva.

– Zău că parcă nu ești în toate mințile, s-a arătat necăjit Adi. Obsesia asta a ta ne poate costa viața. Mai bine să mergem și se vor descurca ei fără noi, după cum am văzut că se împlinesc. Peste câteva zile vor putea vâna și n-aș vrea să le fiu prin preajmă.

Fetița își afișă chipul trist, gata să izbucnească iarăși în lacrimi. Știa că numai astfel putea să-și înduplece frățiorul să o asculte, după cum a observat în ultima vreme. Iar Adi s-a înmuiat din nou, a tras-o la piept și a spus:

– Hai să vedem cum putem scăpa de duhoarea de afară, apoi mai vedem noi.

A fost dificil să se desprindă de Adam și Eva, dornici să-i urmeze și temători că vor rămâne iarăși singuri. De aceea i-au dat Maiei sarcina de a-i ține ocupați, deși puii erau mai mari decât prietenul lor patruped și le crescuseră ghearele. Dar câinele începuse să țină la ei și a înțeles că au nevoie de ajutor, așa că a rămas pe post de dădacă.

A urmat o muncă titanică pentru cei doi copii, hotărâți să scape de cadavrul imens în stare de descompunere. S-au folosit de frânghiile cu care legaseră șuncile și de măgărușii care au tras din greu de stârv, până l-au adus pe marginea dealului. Mai departe au improvizat niște pârghii din lemnul găsit prin apropiere și s-au opintit pentru fiecare parte a greutății, reușind pas cu pas să-l împingă până s-a prăbușit la vale. Era seară când s-au întors la puii jucăuși, mândri de realizare și osteniți peste măsură. Firește că au fost primiți cu exclamații de bucurie:

– Biancaaa! Adiii!, se auzeau vocile bucuroase în timp ce erau asaltați de pui și întâmpinați cu recunoștință de Maia.

A urmat cina, la care au împărțit ultimii cârnați rămași, după care i-a cuprins pe toți somnul, adormind bocnă unii lângă alții. Doar că somnul Biancăi a fost întrerupt prea devreme de către Adi.

– Scoală-te și hai să coborâm înainte de a se trezi monstruleții tăi, altfel nu scăpăm de ei. Ia-o pe Maia, mergeți pe drumul vostru și ne întâlnim la locul cunoscut.

Câinele a auzit și s-a ridicat de îndată, fetița și-a mângâiat delicat protejații și a pornit spre galeria cu care s-a obișnuit. Mai aveau un ciot de lumânare, cât să le ajungă până la ieșirea din burta stâncoasă a dealului. Se anunțau zorii când a apărut și Adi cu măgărușii, ajutați de lumina lunii care i-a călăuzit. În timp ce-și trăgea sufletul, s-a zărit prima rază de soare, parcă mai strălucitoare ca niciodată.

– Ia uite unde bate lumina de data asta!, a arătat fetița cu degetul spre sat. E cu totul altă stradă decât cea a lui Toader.

Chiar așa și era, iar speranța le-a inundat cu căldură inimile. Vaca bătrânului o fi plecat singură spre casă, deci nu mai trebuiau să-și facă griji pentru ea. Calea cea nouă trebuia urmată, înainte de a interveni vreo piedică.

– Să mergem într-acolo!, a decis cu hotărâre băiatul, iar Maia a luat-o bucuroasă înainte.

Deși erau obosiți, până și măgărușii au prins vigoare, de parcă ar fi știut că-i așteaptă capătul lungului drum. Așa au ajuns destul de curând pe ulița luminată de soarele darnic, fiind atenți la fiecare casă, doar-doar vor percepe vreun semn. S-au oprit în fața unei clădiri noi, în curtea căreia se adunaseră o mulțime de oameni, prea ocupați cu discuțiile ca să-i bage în seamă. După ce au descălecat, și-au făcut cale printre ei, intrând înăuntru și căutând pe cineva dispus să le acorde atenție. Tot dând din coate, au ajuns în fața unei mese mari, în spatele căruia și-au văzut părinții stând de-a dreapta și de-a stânga unui bătrân cu plete albe și un chip blând.