În plină toamnă, zilele erau și pe aici din ce în ce mai mici și soarele tot mai zgârcit în intensitate. Cabana era aproape gata și fiecare cameră avea în dotare câte un șemineu, în afara bucătăriei, unde era o sobă de gătit făcută din pământ ars. Mai aveau de lucru la mobilier și la grajdul cavanelor, dar erau foarte mulțumiți de progresele făcute. Nici n-ar fi bănuit câtă energie era în fiecare din ei, că-i bărbat femeie sau copil și câtă putere de muncă dovedeau zi de zi, fără să se plângă vreodată. Acum, că aveau unde să doarmă și să se încălzească la iarnă, se punea accentul pe vânătoare și provizii de tot felul.

Pentru asta, Gavrilă, Relu, iar uneori și Bogdănel, se avântau tot mai adânc în pădurea deasă și populată de cele mai diverse creaturi. Văzuseră ei un fel de porc sălbatic a cărui greutate putea să ajungă chiar și la 300 de kilograme. Din nefericire, patrupedele umblau în grup și se apărau cu înverșunare de orice potențial atacator. În plus, aveau trei colți: doi de-o parte și de alta a râtului, și încă unul mai lung și ascuțit, care-i răsărea de sub frunte. Cei mai maturi aveau corpul acoperit de un păr lung și des, prin care nici glonțul puștii nu putea produce răni mortale.

Soluția găsită de vânătorii noștri erau gropile săpate în pământ și acoperite de crengi și vegetație, pe care le vizitau adesea în căutarea prăzii. În acea zi senină, au pornit cei doi bărbați și jumătate într-o astfel de incursiune, având la ei o pușcă, două săbii din colții șarpelui, funii și un arc cu săgeți. În prima capcană nu au găsit nimic, dar norocul le-a surâs în cea de-a doua, unde era un porc mare, tocmai bun de afumat pentru anotimpul rece. Animalul era tăcut, până în momentul când i-a văzut. A început imediat să urle ca turbat și să se zbată în groapa adâncă de trei metri. Trebuiau să acționeze imediat, până nu revine turma să-l caute sau se adună alte jivine flămânde. Relu a coborât cu ajutorul unei funii prinse de Gavrilă și l-a străpuns mortal cu sabia, chiar în zona gâtului. În două minute, porcul și-a dat duhul și a urmat ridicarea lui din capcană. Leșul avea peste 200 de kilograme, dar bărbații erau obișnuiți cu ridicatul și căratul greutăților.

După ce l-au legat bine pe o targă improvizată și se pregăteau să-l tragă înspre casă, le-a fost dat să audă, nu departe de ei, urletele unor capani dezlănțuiți asupra unei prăzi bogate, după toate probabilitățile. Indicat ar fi fost ca vânătorii să o ia la goană, lăsând vânatul acolo, dar un sunet care aducea a țipăt omenesc i-a făcut să tresară. Se putea ca niște ființe umane să fie atacate?! Era o întrebare la care trebuiau să găsească răspunsul imediat, cu orice risc. Cu mâinile pe arme, au pornit în pas alert către locul de unde se auzea hărmălaia. La puțin timp au ajuns pe malul unui râu, unde le-a fost dat să vadă o scenă dramatică.

Doi omuleți de circa un metru și jumătate erau atacați de o haită de opt capani mari și fioroși. Fiecare din cele două ființe era lipită cu spatele de câte un arbore și se apăra cu câte un cuțit. În același timp se avertizau, strigând unul spre altul, când un nou capan ataca dintr-o poziție favorabilă. Nu era timp de pierdut, amândoi fiind deja răniți și sângerând abundent. Gavrilă a tras de două ori și doi capani s-au prăbușit la pământ, iar Relu și Bogdănel au atacat alți doi cu săbiile. Ceilalți capani au luat-o la fugă, speriați de focurile armei și întorsătura pe care a luat-o lupta. Chiar și omuleții priveau cu teamă către cei trei pământeni și țineau în continuare cuțitele pregătite.

Cu greu au reușit să se facă înțeleși și să le arate că vor să-i ajute, și numai după ce Gavrilă a pus deoparte pușca ce-i înspăimânta cel mai tare, iar Relu și Bogdănel au renunțat la săbii. Unul era rănit grav la un picior, iar celălalt avea o rană urâtă la mână. Relu și Gavrilă au făcut câte un pansament din cămășile lor, căci răniții nu aveau ca îmbrăcăminte decât un șorț în jurul mijlocului și o bentiță lată la cap, de culoare verde. Cel rănit la picior a leșinat în scurt timp, iar celălalt arăta mereu, când spre el, când spre celălalt, spunând același cuvânt: „Halan!”.

Bogdănel a dat o fugă după targă și a reușit să rostogolească porcul de pe ea. În locul lui l-au urcat pe omulețul leșinat și cu toții au pornit spre cabană. Nici celălalt rănit nu mai avea putere, așa că, după un timp, l-au așezat lângă colegul lui. Din fericire, drumul nu le-a rezervat surprize neplăcute și au ajuns cu bine acasă, unde Florica și Olguța i-au luat în primire pe cei doi, spălându-le rănile și pansându-i mai bine. Apoi le-au oferit câte un pat, pentru odihnă, dar cel rănit la mâna a preferat să se culce pe jos, refuzând și mâncarea.

Pământenii treceau printr-o uimire nedisimulată și nu se puteau opri din a-i cerceta pe necunoscuți. Când i-au găsit în mijlocul pădurii, aveau culoarea pielii verde, dar acum și-au schimbat-o, asortându-se cu nuanțele dormitorului, precum niște cameleoni. Urechile le erau mari și extinse în sus, iar părul lung și negru, ca abanosul. Aceștia să fie oare oamenii din umbră, stăpânii cavanelor și locuitorii pădurii, pe care-i simțeau mereu prin preajmă? Ce fel de ființe erau și câți or mai fi?

Relu bănuia că se numesc halani, după cuvântul pe care l-a auzit de mai multe ori de la cel rănit la mână. Adunați într-o încăpere, au dezbătut cu toții acest subiect, până seara târziu, fiind nerăbdători ca a doua zi să intre din nou în contact cu oamenii-cameleon.

Pe la sfârșitul verii, pământenii s-au mutat în casă nouă. E drept că doar două camere aveau acoperiș, însă era un mare progres de la corturile în care se înghesuiseră până atunci, când vremea de afară era potrivnică. Fiecare locatar și-a amenajat colțișorul lui, a încropit un loc de dormit, cu învelitori din blănurile animalelor vânate și țesături din liane. A durat câteva zile până s-a obișnuit Guță cu noua situație,, fiindcă se învățase să stea până târziu printre oamenii din jurul focului și să mai ciugulească din mâinile lor câte ceva. Dar nu rămânea el dator și drept recompensă venea aproape zilnic cu câte un pește, prins cu abilitate din apele deltei. Îl punea în fața femeilor responsabile cu gătitul și aștepta să fie felicitat pentru isprava lui.

Capanul s-a obișnuit, însă, cu noua situație și urletele din prag din amurg au devenit din ce în ce mai rare. Doar că, într-o astfel de noapte, Guță părea că turbase și nu se oprea nicio secundă din lătrat, trezindu-i pe toți din somn. Parcă și pământul trepida din cauza zgomotului, iar Relu a ieșit afară pentru a vedea despre ce-i vorba. Cei dinăuntru au auzit imediat un strigăt al acestuia și cu toții au sărit din așternuturi. Gavrilă a înhățat pușca de alături și a fost primul care a trecut pragul. Ceea ce i-a fost dat să vadă, l-a făcut să înlemnească de groază.

La vreo 20 de metri de casă,  se târa spre ei un șarpe imens, cum nici măcar nu-și imaginau că există. Nu puteau distinge lungimea, dar diametrul lui depășea doi metri, iar țeasta îi era cât cabina unui TIR, a cărui capotă era deschisă. Pe cap, deasupra ochilor hipnotizanți avea o proeminență fosforescentă în formă de piramidă, care lumina puternic în jur. Limba-i elastică și lungă îi era precum un arcan lipicios trimis în avangardă, iar cei patru colți, lungi și încovoiați, arătau ca niște sulițe gata să străpungă orice prindea în cale. Situația era disperată, căci Guță părea o gânganie pe lângă matahala care se apropia târându-se cu greutate prin iarbă.

Gavrilă își reveni la timp din buimăceală și se avântă în fața lui Relu, care era neînarmat. Ochi și trase un foc, dar fără niciun efect favorabil, ci doar o tresărire a monstrului. Încercă a doua oară, țintind de data asta în ochii șarpelui, dar tot fără succes. În schimb captase atenția animalului, care își ridică capul la vreo patru metri de pământ, pregătindu-se să-și lanseze limba. Gura îi era deschisă ca un hău întunecat și privirea îi făcea să le înghețe sângele în vine. Erau toți șase în fața casei, dar Bogdănel apucase să fugă după cea de-a doua pușcă. I-o întinse tatălui său, atenționându-l, iar acesta o luă fără să-și ia ochii de la atacator. Era probabil ultima încercare și viața tuturor depindea de glonțul pe care-l va trimite.

– Trage-i în cerul gurii!, se auzi strigătul lui Relu.

Gavrilă se concentră pe cât îi permitea situația și se rugă în gând pentru reușită. Ochi din nou și trase de trăgaci chiar înainte ca limba șarpelui să pornească precum o praștie. Capul înspăimântător rămase pentru o clipă nemișcat și tăcut, apoi se auzi un șuierat strident și îndelung. Se părea că vânătorul îi găsise punctul slab și, ca să fie sigur, trase și cel de-al doilea glonț, în aceeași direcție. Matahala tresări puternic și începu să-și bălăngăne capul dintr-o parte în alta, în timp ce oamenii căutau un loc mai ferit. Apoi se produse impactul cu pământul, de parcă era un seism major. Șarpele a mai respirat încă multă vreme și nimeni nu a avut curajul să se apropie prea mult. N-au mai dormit toată noaptea și au făcut planuri pentru a doua zi.

Dimineață au putut vedea pe îndelete tot corpul neînsuflețit al monstrului marin. Avea aproape 20 de metri în lungime și cântărea peste trei tone. Era imperios necesar să scape de el, altfel duhoarea cărnii stricate le-ar fi făcut aerul insuportabil. Ar fi putut să-l rostogolească până pe plajă, cu ajutorul cavanelor, dar tot nu era suficient de departe. Relu a propus tranșarea în bucăți, cu drujba. Era o treabă grea și scârboasă, dar aveau și beneficii notabile. Cornul fosforescent l-au detașat și i-au făcut un piedestal chiar în fața casei. Astfel că aveau lumină toată noaptea. Din colții cei mari și-au făcut săbii performante, cu care puteau tăia chiar și pielea șarpelui. Din acea piele, Florica le-a făcut apoi bărbaților și lui Bogdănel câte un tricou ușor, dar prin care nu trecea glonțul sau orice cuțit din metal.

Seara târziu, după ce ultimele bucăți din cadavrul monstrului au fost aruncate în mare, au răsuflat ușurați în jurul unui foc de tabără, binevenit după o zi atât de grea. Relu a considerat că meritau să bea ultima porție de pălincă de pe Pământ.

– Cred că nu am fost prea inspirați atunci când am botezat această planetă, a zis el după ce a golit paharul din lemn,  meșteșugit de copii. De când am venit, am fost atacați de păsări, animale terestre și marine.  Și nici nu vreau să-mi închipui ce alte grozăvii ne va fi dat să înfruntăm.

– Eu am fost cu ideea numelui și nu-mi schimb părerea, răspunse Olguța, de lângă el. Chiar și în Rai era un șarpe rău și viclean.

– Ăla era Satan, draga mea, ținu să clarifice Florica, în timp ce învârtea în mâncarea de pe foc.

– De data asta am crezut că s-a zis cu noi, spuse Carmen, încă având emoție în glas.

– Da’ de unde!, se făli Bogdănel. I-am venit noi de hac monstrului! Dacă n-ar fi astfel de animale, n-ar fi nici aventură și ne-am plictisi…

– Ia nu te mai lăuda atâta și pune-te de mănâncă!, se auzi vocea lui Gavrilă. Nici nu-ți dai seama cât de mare a fost pericolul, ci te gândești numai la aventuri!

Dar voia bună pusese stăpânire pe toți, așa că au izbunit în râs.

Zilele treceau repede și aveau nevoie de un calendar, pentru a le contabiliza. Această misiune le-a revenit femeilor, care întâmpinau ceva greutăți cu întocmirea lui. Pe ceasurile de mână nu se mai puteau baza, fiindcă ziua de pe Paradis avea 22 de ore și circa 35 de minute. Oare câte zile să aibă vara și celelalte anotimpuri? Era o întrebare a cărui răspuns nu-l puteau da încă.

Munca de construire a casei era istovitoare, iar seara erau frânți de oboseală cu toții. A fost greu să cadă la înțelegere în ceea ce privește numărul de camere. Copiii își doreau fiecare câte una, iar Olguța cu Relu nu erau căsătoriți pentru a împărți același dormitor. Asta ar fi însemnat că-i nevoie de cinci camere (dormitoare), o bucătărie, o sufragerie, o cămară și o cameră de baie. Plus că și cavanele aveau nevoie de un acoperiș. În cele din urmă au căzut de acord că patru dormitoare e suficient, iar Relu ar trebui să se gândească la însurătoare. Arborii tăiați și transportați cu ajutorul cavanelor se înmulțeau rapid și ridicarea cabanei a început după o săptămână.

Fiecare avea rolul lui bine stabilit și contribuia cu ce se pricepea mai bine. Nu aveau cuie, dar poate că era mai bine să îmbine lemnăria așa cum se făcea pe vremuri, în Maramureșul Istoric de pe Pământ. Bărbații au pierdut o zi săpând haznaua și construind o toaletă provizorie, dar cât se putea de cochetă, în timp ce Bogdănel făcea o cușcă pentru Guță. Capanul își revenise complet și se atașase de oameni, în special de copii, care-l răsfățau uneori. E drept că avea un urlet prea strident, dar măcar le ținea la distanță pe celelalte sălbăticiuni.

Florica le-a impus să respecte a șaptea zi de odihnă, și nu doar din motive religioase. Dar vânatul și pescuitul nu erau considerate o corvoadă, așa că femeile rămâneau singure aproape toată ziua liberă, gătind, și citind câte ceva. Gavrilă și Bogdănel mergeau la vânătoare, iar Relu cu Carmen – la pescuit. Delta era mediul de care erau fermecați cu toții. Păsări de tot felul, unele foarte asemănătoare cu cele de pe Terra, iar altele de-a dreptul hilare, cum ar fi cele cu patru picioare. Nici peștii nu făceau excepție. Relu chiar s-a speriat la început de câte un soi de monștri, din care nici nu știa dacă-i bine să mănânce. Dar a început să se obișnuiască și să-i cunoască pe cei mai gustoși. Carmen era un discipol vrednic și a învățat repede tehnica unui pescuit eficace.

Gavrilă era din ce în ce mai zgârcit cu gloanțele, pe măsură ce acestea se împuținau. De aceea a început să meșteșugească lațuri de prins păsări și capcane pentru animale mari. Bogdănel a căutat și găsit materiale pentru arc și săgeți. Oricum el n-avea acces la puștile lui taică-su, așa că a fost foarte mândru când a vânat prima pasăre cu arma lui rudimentară. Săgețile erau cu vârf de os de pește, foarte ascuțite, iar ața arcului era făcută dintr-o liană subțire și rezistentă.

Astfel că mâncarea se diversifica din ce în ce mai mult și pământenii improvizau pe zi ce trece, adaptându-se condițiilor. Erau conștienți, însă, și de pericolele care-i pășteau la tot pasul, mai ales când erau în pădure sau în apropierea ei. Și Relu, dar și Gavrilă, aveau adesea senzația că nu-s singuri, ci sunt urmăriți de cineva ascuns între copaci, tufișuri sau frunzișuri. Nu au reușit niciodată să vadă ceva concret, dar erau mereu în stare de alertă. Pe de altă parte se gândeau la cavane și capani. Ale cui erau aceste animale blânde, cine le mulgea și care era explicația că unii capani păzeau cavanele, iar alții le atacau? Erau întrebări firești, dar fără vreun răspuns mulțumitor.

O altă modalitate de petrecere a timpului liber era plaja și baia în apele oceanului. După cum bine știți, terenul lor era înconjurat din două părți de ape – delta și oceanul – și două de câmpie și pădure. Nu aveau mult de mers până la nisipul fin, de un alb strălucitor, și îi prindea adesea seara pe malul apei. Într-una din acele seri, când doar Relu și Olguța mai rămăseseră pe plajă, primul a îngenuncheat în fața femeii și i-a cerut mâna:

– Te cer de soție în fața Muzei și a lui Cupidon, și-ți jur că te voi iubi și ocroti toată viața mea. Vreau să fim o familie, pentru că țin la Carmen ca și cum ar fi fiica mea. Iar dacă soarta ne va mai binecuvânta cu încă un copil, voi fi cel mai fericit om din Univers. Crezi că-i posibil?

Dacă n-ar fi fost seară, s-ar fi văzut cât de tare s-a roșit Olguța, dar așa doar vocea-i tremurătoare se făcu auzită:

– Ridică-te, dragul meu, și ia-mă în brațe. Pentru tine am venit aici și sunt nespus de fericită să mă căsătoresc cu tine. Oriunde vei merge, vreau să-ți fiu alături.

Bărbatul a îmbrățișat-o și apoi și-au unit buzele într-un sărut care le pecetluia unirea. Fără preot, fără ofițer al stării civile și fără inel. Doar cu inima, sufletul și gândul.

A doua zi a fost imposibil să iasă din corturi. O ploaie deasă și măruntă s-a abătut peste platoul lor, de nu se vedea nimic, mai departe de cinci metri. Probabil că și precipitațiile erau altfel pe această planetă, iar pământenii, aruncând priviri curioase în exterior, încercau să găsească în ce constau deosebirile. Aversele se succedau la intervale scurte, descurajând orice tentativă de a iniția vreo activitate în aer liber. Nici de gătit nu era posibil, așa că au mâncat toată ziua hrană rece. Astrul incandescent a biruit norii doar după-amiază târziu, când nu mai aveau timp să pornească în expediția planificată de aseară. Gavrilă a doborât câteva fuserine ce traversau zona și, înainte de a se întuneca, au putut aprinde focul ce le-a mai încălzit și înveselit sufletele.

Norii au dispărut cu totul de pe cer, iar stelele străluceau nestingherite pe bolta albastră. Le priveau cu toții, vrăjiți și derutați totodată, precum făceau bătrânii lupi de mare, când se simțeau pierduți în largul mărilor și încercau să-și dea seama pe unde ar putea fi. Carul Mic și Carul Mare au fost primele repere pe care le-au găsit și au scos exclamații de bucurie la vederea lor. Olguța era fascinată de cei doi sateliți, ce păreau că se urmăresc întruna, dar nu se ajung niciodată.

– Ar trebui să le punem câte un nume, așa cum e firesc, rosti în șoaptă tânăra femeie, stând cu capul plecat pe umărul lui Relu.

– Chiar așa. Nu ne-am gândit până acum la asta. Ce nume crezi că li s-ar potrivi?, o încercă bărbatul de alături, strângând-o ușor în brațe.

– Eu știu?… Celui mai mare și pătat i-aș da un nume masculin, iar celei mai mici și imaculate parcă, unul de femeie.

– De ce nu? Ai vreo idee? Eu i-aș zice… Muza.

– Muza?! De ce Muza?

– Pentru că mă inspiră în dragostea pentru tine, răspunse Relu, zâmbind.

– Serios? Atunci eu o să-i spun celuilalt, Cupidon! Fiindcă trimite săgeți luminoase de iubire, replică Olguța, cu un ton romantic.

– Rămâne stabilit!, ridică Relu vocea, pentru a fi auzit de toți. De acum știm cum să le spunem celor doi sateliți: Cupidon și Muza.

– Dar soarelui de aici, nu-i dăm un nume?, se interesă Bogdănel.

– Ce rost ar mai avea?, interveni și Carmen. Soarele tot soare rămâne, chiar dacă e altul decât cel al Pământului. Mie mi-ar plăcea să-i zicem tot așa…

– Și mie, zise Gavrilă. Seamănă foarte mult cu celălalt și niciun alt nume n-ar fi mai bun.

Așa a rămas. Iar dimineață soarele le-a mulțumit cu raze vesele și mobilizatoare, cerul fiind curat ca lacrima. Se anunța o zi prielnică pentru planurile lor. Cei doi bărbați și jumătate – Relu, Gavrilă și Bogdănel – au pornit spre locul unde pășteau cavanele, după ce le-au localizat din nou cu binoclul. Erau înarmați cu o pușcă, toporul, două funii improvizate și un cuțit. Iarba înaltă le cam dădea de furcă și orice zgomot necunoscut îi punea în gardă. Ajunși în preajma turmei, nu le-a fost greu să lege funia de gâtul a două animale cu ugerele mai promițătoare. Masculii îi priveau fără a interveni, de parcă ar fi obișnuiți cu astfel de abordări.

Apoi au făcut cale întoarsă, bărbații trăgând de funii, iar băiatul îmboldindu-le din spate. Pășeau pe urmele lăsate la venire și nu puteau greși drumul. Când mai aveau de făcut doar un sfert din distanță, le-a fost dat să audă niște urlete puternice și repetate, tot mai aproape de ei. Păreau a fi niște animale sălbatice, care-i urmăreau. Gavrilă și-a pregătit pușca și cu toții au iuțit ritmul, încercând să iasă din ierburile înalte și să ajungă cât mai repede pe panta lină a platoului. Chiar și cavanele erau speriate și goneau fără a mai fi încurajate. Bogdănel era cel mai expus și cei doi bărbați i-au strigat să-i depășească.

Abia a reușit s-o facă, când, dintre ierburi, au apărut niște jivine terifiante. Aveau capetele disproporționat de mari și o gură larg deschisă, dotată cu niște dinți ca niște cuțite. Fiecare astfel de gură era precum o capcană a morții, din care odată prins, nu mai puteai scăpa, Arătările avea două picioare, cu câte patru gheare unite de o membrană, de unde se putea bănui că știau să înoate foarte bine. Când prindeau viteză, nu mai pășeau, ci săreau ajutându-se de niște aripi semidezvoltate. Erau un fel de păsări terestre, acoperite cu pene și puf. Atitudinea le era, însă, de câini sălbatici.

Prima împușcătură, prima victimă. A urmat încă una, dar Gavrilă era în pericol, fiind cel mai expus. Relu a aruncat toporul, dar nu a nimerit ținta, iar fiara era gata să sară la gâtul vânătorului. Atunci s-a petrecut ceva ciudat. Alți monștri și-au făcut apariția și au sărit în ajutorul oamenilor, dându-le răgaz să-și încarce arma și să-și recupereze toporul. Balanța s-a înclinat imediat în favoarea eroilor noștri, mai ales că animalele păreau împărțite în două tabere. Cei care i-au salvat au continuat să-i urmărească pe atacatori, lăsând în urmă mai multe cadavre și un rănit grav. Grație lui a scăpat Gavrilă cu viață și poate că și ceilalți.

Chiar dacă rănitul arăta atât de respingător, vânătorul s-a aplecat asupra lui, cercetându-l. Piciorul îi era aproape retezat și nici vorbă să se poată deplasa. L-a ridicat cu atenție și a pornit cu el spre platou, urmat de Relu. Florica venea în întâmpinare, cu cealaltă pușcă, îngrijorată de focurile de armă. A liniștit-o și la fel a făcut cu Olguța și Carmen, după ce s-au adunat cu toții. Bogdănel era cel mai interesat de animalul rănit și, alături de Olguța, i-a pansat piciorul, după care i-a dat de mâncare.

– O să se facă bine și va fi animalul meu de companie, le-a spus celorlalți. Știu că e urât, dar are un suflet bun și ne-a ajutat decisiv. Parc-ar fi un câine, dar e și pasăre. Mă gândesc să le spunem capani. Iar pe ăsta îl botez Guță!

A fost momentul când au putut râde din nou.

Nu era timp de pierdut și a doua zi de dimineață au început treaba. Din câte bănuiau ei, se aflau la jumătatea distanței dintre pol și ecuator, deci era foarte probabil să aibă parte de patru anotimpuri. Acum erau în plină vara, judecând după poziția astrului zilei, dar construirea unei case cerea timp și multă muncă, deci fiecare zi trebuia folosită la maxim. Pădurea era cam la vreo doi kilometri, în partea cea mai apropiată, iar până la ea se întindea o pășune bogată. Relu, Gavrilă și Bogdănel au pornit spre copacii care le vor asigura materialul de construcție, luând cu ei o pușcă, toporul, drujba și cei 5 litri de benzină pe care-i aduseseră. Știau că nu le va ajunge multă vreme, dar mai multă nici n-ar fi putut să aducă de pe Pământ.

Cei mai mulți arbori erau groși și înalți, dar au ales din cei mai tineri, altfel nu ar fi reușit să-i taie și să-i pregătească. Sute de păsări necunoscute făceau un zgomot teribil de fiecare dată când un trunchi se prăbușea la pământ. Animale mari nu au văzut prin desișul întunecat al pădurii, dar instinctul le spunea că sunt urmăriți de mulți ochi neprietenoși. Pe la amiază a venit Carmen cu merinde și au luat o pauză binemeritată. Nu s-ar fi așteptat să aibă un așa mare spor și își dădeau seama că gravitația redusă era un mare câștig pentru ei. Chiar și Carmen zburdase peste câmpie, nefiind împiedicată de bagajul cu mâncare și băutură. Se simțeau cu toții niște super-oameni.

În timp ce mâncau, fetița le-a spus că a văzut păscând, spre marginea estică a câmpiei, o turmă de animale ciudate. Erau mari, dar păreau blânde. Gavrilă a luat binoclul și s-a urcat într-un copac, scrutând locul pomenit de Carmen. Mirarea lui nu a fost mică atunci când și-a dat seama cum arătau ciudățeniile. Capul le era mic, în formă triunghiulară, corpul masiv precum al unui bizon, iar țâțele erau mari și pline de lapte, doar că erau dispuse câte 7 de-o parte și de alta a trunchiului. Cel mai mult l-a uimit faptul că aveau un singur ochi, mare și umed, iar unele dintre ele, câte un corn ascuțit dar îndoit ușor în jos. Probabil că erau masculi, fiindcă stăteau pe margine și erau atenți la fiecare mișcare. Curioși, au urcat apoi fiecare să vadă minunățiile, după care s-au gândit să le dea și un nume. A fost rândul lui Bogdănel să aleagă și le-a botezat Cavane, luând primele silabe de la cuvintele capră și vacă.

Carmen a rămas cu ei în partea a doua a zilei, încercând să le dea o mână de ajutor la tăierea ramurilor mai subțiri. Relu și Gavrilă schimbau pe rând toporul cu drujba, iar Bogdănel era necăjit fiindcă nu avea și el măcar o securice, așa că era nevoit să se chinuiască folosind un cuțit. Către seară aveau pregătiți suficienți copaci, doar că nu puteau căra decât câte unul, oricât ar fi fost ei de puternici. Așa au și făcut, iar copiii au ales să care un trunchi, împreună. Pe la jumătatea drumului, când s-au oprit cu toții să-și mai tragă sufletul, au observat un stol de păsări neobișnuit de mari, care se îndrepta spre ei. Ajuns deasupra lor, două dintre ele s-au desprins din formație și au coborât în picaj, direct spre ei. Aveau un cioc imens, ca de pelican, dar gurile larg deschise lăsau să se vadă niște dinți ca ai unui crocodil. Nu era deloc o situație plăcută pentru grupul de pământeni.

Gavrilă a pus imediat mâna pe pușcă, care era încărcată, și a ochit-o pe cea mai apropiată. A tras de aproape și apoi s-a ferit din traiectoria creaturii, care a căzut sfârtecată. Chiar și așa s-a mai zbătut încă un timp, dar cealaltă pasăre era prea speriată și a făcut cale întoarsă. Cei patru oameni s-au apropiat de ciudățenie și au examinat-o îndeaproape. Din rănile ei nu curgea sânge, așa cum s-ar fi așteptat, ci un lichid gălbui, cu un miros pregnant și parcă familiar. Relu s-a aplecat și și-a înmuiat degetul în acea substanță, apoi l-a dus la dus la nas… a gustat-o cu greață. Și-a scos apoi bricheta, a aprins-o și a apropiat-o de una dintre răni. Pasărea s-a aprins instantaneu și ardea ca o torță.

– Ce naiba poate fi asta?, a exclamat uimit Gavrilă.

– Petrol!, îi răspunse Relu. Pasărea asta are, în loc de sânge, un combustibil inflamabil, la fel ca petrolul sau chiar benzina. Nu-mi explic cum se poate așa ceva, dar cred că organismul lor transformă carnea într-o astfel de substanță lichidă.

– Păi, dacă-i așa, înseamnă că am găsit combustibil pentru drujbă! Păcat că i-ai dat foc, zise Gavrilă.

– Nicio grijă! Sunt sigur că ne vom mai întâlni cu aceste păsări carnivore. Dar hai să mergem, că se întunecă în curând.

– Da’ pe asta n-o botezăm?, întrebă Bogdănel.

– E rândul meu acum, se grăbi Carmen să amintească. Aș zice să le spunem Petrine, de la petrol.

Au zâmbit cu toții pornind mai departe și cărându-și greutățile până pe platoul unde-i așteptau femeile cu mâncarea caldă. În timp ce povesteau, la lumina focului, au căzut de acord ca a doua zi să captureze niște cavane. I-ar fi ajutat mult la cărat și poate că nici laptele lor nu era rău.

La început au văzut un continent lung, ce se întindea de la un pol la altul. Avea forma unei banane de culoare predominant verde. Erau vizibile și câteva insule mai răsărite, împrăștiate prin cele două oceane imense. Eiua a ținut să le arate și partea întunecată a planetei. Fiindcă planeta era luminată tot de un singur soare, precum Pământul, acolo era noapte, dar au avut plăcuta surpriză să descopere doi sateliți naturali, care împrăștiau o lumină consistentă. Așa au reușit să distingă încă un continent, aproape identic ca primul și plasat la distanță apreciabilă. Naveta își încheie rapid rotația și reveni în ținuturile scăldate de soarele darnic.

Era timpul să caute un loc de coborâre și pentru asta trebuiau să țină cont de mai mulți factori. Să nu fie la ecuator și nici apropiat de polii frigului. Aveau nevoie de o suprafață plană, apropiată de ocean, dar și de sursă de apă curgătoare. Căutarea lor a fost încununată de succes când au dat cu ochii de delta unui râu măreț, care le amintea de Dunăre. Acesta era plasat în emisfera nordică, venea din sud, coborând dintr-un munte impresionant, și se vărsa în partea vestică a continentului, după ce-și liniștea curgerea. În dreapta lui era o câmpie cu iarbă aprigă și flori multicolore, ce scăpase miraculos de invazia pădurii întunecate, care o înconjura, totuși, din celelalte părți. Așadar, aveau ieșire în deltă, la ocean și la pădure. Un loc mai frumos și mai practic nici că puteau nimeri, iar votul a fost unanim.

Eiua a ales un petic de pământ cu iarba ceva mai puțin înaltă și nava a atins solul în siguranță. Au coborât cu emoții nedefinite și chiar cu o teamă justificată de necunoscut. Nu se grăbeau și privirile fiecăruia dintre ei se roteau mereu pentru a cerceta necunoscutul în care vor trăi de acuma. Când erau jos și calabalâcul gata inventariat, extraterestrul le-a strâns fiecăruia mâna și le-a urat mult noroc pe noua lor planetă. Ultimul a fost Relu, căruia i-a cerut din nou iertare și i-a oferit încă un dar:

– Să porți mereu la tine această brățară. E altfel decât cealaltă și e ultimul lucru pe care-l pot face pentru voi, deși nu am acceptul superiorilor. Atunci când vei crede că nu ai altă soluție pentru a vă salva viețile, te rog să mă chemi. Nu trebuie decât să zdrobești cercul cel mare, din mijloc, iar eu voi fi avertizat și voi face tot posibilul să dau curs chemării. Voi risca totul pentru a vă ajuta. Sper să nu fie nevoie, deoarece pe acest continent nu sunt pericole prea mari.

Strângând mâna lui Eiua, Relu ținu să-i spună:

– N-am să uit niciodată răul pe care mi l-ai făcut, dar am să țin minte și binele cu care ai încercat să te revanșezi. Nu e suficient, dar cred că înseamnă mult pentru unii dintre noi. Sper să nu ne mai vedem.

Au zăbovit așa, preț de câteva clipe, după care mâinile lor s-au desprins și Eiua s-a întors spre navetă. Privirea celor șase pământeni urmărea cu o oarecare nostalgie aparatul ce se pierdea în imensitatea cerului. Se familiarizaseră cu ea și, chiar dacă era o navetă extraterestră, parcă se rupea ultima punte care-i lega de Terra. Apoi au revenit cu ochii la noul lor pământ și au început să-și facă planuri. Aveau cu ei două corturi mici, în care se puteau înghesui până vor construi o căsuță. Cerul era senin, dar nu se știa cât o va ține tot așa. Pe deasupra lor zburau niște păsări lungi și subțiri. Gavrilă a profitat de ocazie și a luat la ochi un stol. Două dintre ele au căzut străpunse de alice. Era timpul mesei.

Fiecare a intrat în priză și au început pregătirile. Relu a aprins focul, Gavrilă și Bogdănel ridicau corturile, Florica pregătea păsările, iar Carmen și Olga despachetau lucrurile și le aranjau. Ceva mai târziu se delectau cu carnea gustoasă a primului vânat de pe această planetă. Au închinat și câte un pahar de tărie, urmat de câteva gânduri și urări.

– Să nu uităm această zi, care poate fi un bun început pentru noi, sau începutul sfârșitului, a grăit Gavrilă.

– Să fim optimiști și să credem în viitorul nostru!, a răspuns Relu.

– Dumnezeu să ne ajute!, zise și Florica, în timp ce-și făcea cruce.

Bogdănel a râs, spunând:

– Care Dumnezeu, mami?! Că aici e altă planetă și o fi și alt zeu…

– Ia mai taci, măi păcătosule!, i-o întoarse mă-sa, uitându-se urât la el.

Olga schimbă vorba și întrebă ca pentru sine:

– Oare sunt multe păsări de-astea pe aici? Că tare-s bune și o să avem nevoie de carnea lor. Cum să le punem numele?

Carmen sări prima:

– Mie mi se pare că seamănă cu un fus, cum am văzut la muzeu. Să le zicem, de exemplu… fus-arine. Fusarine!

– Atunci așa să fie, Carmen!, aprobă cu entuziasm Relu Ești prima care botează ceva pe aceast tărâm! Dar cum să-i spunem planetei? Ce zici, draga mea?

Întrebarea îi era adresată Olguței. Femeia zâmbi și se ridică în picioare. Apoi se roti încet 360°, inspirând adânc și cuprinzând cu privirea toate priveliștile, din aproape în depărtare. Își ridică ochii spre cer și exclamă:

– Parcă suntem în Paradis. Poate chiar acolo am ajuns. Eu zic să-i zicem… Planeta Paradis!

Pe măsură ce Pământul se micșora și își pierdea culoarea vieții, Luna se arăta din ce în ce mai mare, arătându-și ridurile nevăzute până acum. Naveta a ocolit-o de departe și s-a avântat în întunericul din partea neluminată de soare, ci doar de stelele îndepărtate. Bogdănel era cel mai fascinat de timpul atât de scurt în care au ajuns la satelitul Terrei, ceea ce arăta o viteză foarte mare, însă pe care ei nu o simțeau. Doar lipsa gravitației le-au făcut unele probleme, dar s-au acomodat după sfaturile lui Eiua. Nici aerul pe care-l respirau nu părea altfel decât cel de la sol.

Nu a durat mult și au ajuns în dreptul unei nave mari, ce plutea pe orbita Lunii. Nu-i puteau desluși forma, deoarece avea doar câteva lumini aprinse în exterior. După o manevră de atașare, naveta s-a cuplat la un chepeng luminat și ușile s-au deschis aproape simultan. Extraterestrul i-a ghidat la intrarea în nava-mamă și apoi pe niște culoare mărginite de pereții ce răspândeau o lumină puternică. Podeaua era moale, precum un covor gros, dar și ea, precum tavanul și pereții, avea aceiași culoare de un alb luminos.

La un moment dat s-a deschis o ușă laterală și au fost poftiți să intre. Era o încăpere mare, la fel de puternic luminată de peste tot, dar avea paturi, mese și scaune ca și cele de pe Pământ! Doar că erau făcute dintr-un material transparent și necunoscut. Relu a așezat-o pe Carmen pe un astfel de pat, moale și cu așternuturi de un alb imaculat. A urmat un mic instructaj făcut de Eiua, care le-a arătat cum pot crea pereți între paturi și anumite zone ale camerei, folosind o telecomandă, cum se comandă mâncare printr-un replicator aflat pe perete și unde se aruncă deșeurile. Lumina se putea regla tot prin telecomandă, deși gazdele foloseau doar puterea gândului. Apoi, extraterestrul le-a spus să se odihnească, fiindcă a doua zi se vor întâlni cu comandantul. După aceasta au rămas singuri, deși mai aveau un milion de întrebări pe buze.

E drept că erau și obosiți de atâtea emoții și nopți nedormite. Doar Bogdănel era mai neastâmpărat și nu-l puteai dezlipi de la replicator. A reușit, în cele din urmă, să comande tot felul de dulciuri și coctailuri din sucuri nemaigustate până atunci. Dar Relu, Gavrilă, Olga și Florica au preferat să mănânce din alimentele aduse și să bea apă de pe Pământ. În cele din urmă, somnul i-a învins pe toți și nu s-au trezit decât la venirea lui Eiua.

Au fost informați că nava pornise spre cea mai apropiată „gaură de vierme”, unde vor ajunge în patru zile. De asemenea, comandantul era gata să-i primească. Au amânat micul dejun, fiind nerăbdători să-l cunoască pe cel de-al doilea extraterestru din viața lor. Doar că așteptările nu le-au fost răsplătite, așa cum sperau. Au intrat cu toții (Relu cu Carmen în brațe, Olga, Bogdănel, Gavrilă și Florica), urmându-l pe Eiua,  într-o încăpere în care erau orbiți de lumini puternice, încât nu vedeau nimic în fața lor. Doar o voce puternică și gravă răzbătea, venind de peste tot:

– Voi sunteți pământenii care vor să migreze?

Firește că cel care a răspuns primul și apoi a continuat, a fost Relu:

– Oferta a venit din partea lui Eiua, care ne-a promis o planetă nealterată… Dar de ce ne orbiți cu lumina aceasta? Nu vedem cu cine stăm de vorbă, spuse pământeanul iritat.

– Ai vrea să-mi vezi chipul?! Vrei să pățești ce a pățit sora ta? Crede-mă că sunt lucruri pe care e bine să nu le vedeți, iar altele să nu le știți. Eiua a fost slab și a greșit sau poate că băutura voastră l-a influențat. Oricum, va plăti pentru asta. Însă și voi sunteți de vină…

– Dar…

– Nu mă întrerupe! Să lăsăm trecutul și să privim spre viitor. Credeți că veți putea supraviețui pe o planetă sălbatică?

– Măcar vom încerca!, îl asigură Relu.

– Noi nu vă putem ajuta cu tehnologie, fiindcă nu ar fi corect. Dar văd că aveți un copil care nu se poate deplasa. În această privință s-ar putea face ceva, înainte de a ajunge pe noua voastră planetă. Adică în șapte zile de-ale voastre. Până atunci sunteți oaspeții mei și Eiua se va ocupa de voi. Puteți pleca.

Atâta a fost toată discuția pe nevăzute, după care au fost conduși în încăperea lor. Eiua a mai stat cu ei un timp și le-a satisfăcut curiozitatea. Mergeau cu o viteză apropiată de cea a luminii, dar când vor intra în gaura de vierme, vor străbate 6 ooo de ani lumină în câteva minute. Vor ieși la trei zile depărtare de destinație. De mâine, în fiecare zi, Carmen trebuia dusă și introdusă timp de două ore într-un clindru numit OOIIOO, care-i va detecta afecțiunea și va iniția procedurile de vindecare, dacă este posibil. Era o veste bună, care i-a înveselit pe toți, dar mai ales pe Carmen și Olga, ce nu mai puteau de bucurie.

Zi de zi, Eiua era la dispoziția lor și tratamentul lui Carmen decurgea încurajator. Când au trecut prin gaura de vierme, Carmen putea face deja primii ei pași de la accident, iar după șase zile mergea bine. Erau fericiți și emoționați totodată, că se apropia clipa cea mare. Ziua așteptată a venit, iar ei priveau prin hublouri o planetă la fel de albastră precum Terra. Doar că era cu un sfert mai mică, deci și gravitația se reducea cu 25%. Un avantaj însemnat pentru ei. Nu au mai vorbit cu comandantul înainte de a părăsi nava-mamă, dar nici nu erau dispuși să mai fie orbiți încă o dată. Naveta s-a desprins silențios de chepeng și a început coborârea, sub comanda sigură a lui Eiua. Pe măsură ce pământul și oceanele se vedeau mai clar, exclamațiile involuntare are noilor locatari erau tot mai dese și zgomotoase.

Se făceau exact doi ani de la trecerea în neființă a Dianei, iar Relu a socotit că e cazul să înfrunte realitatea. Nu mai fusese la pescuit de atunci, ba în primele săptămâni nici din casă nu a ieșit. Zăcuse pe pat, nemâncat de zile întregi, cu barba nerasă și cu gândurile pierdute în trecut. Își amintea iar și iar scena incredibilă a tragediei prin care a trecut în acea noapte blestemată. A plâns atunci ca un copil, strângând trupul inert și desfigurat al celei mai iubite ființe. Ar fi vrut să caute un vinovat, dar în cele din urmă se învinuia pe sine. Dacă nu ar fi pierdut vremea cu nenorocita de lansetă, poate că Diana nu ar fi insistat atât să vadă chipul extraterestrului. Sau ar fi murit amândoi și măcar n-ar fi rămas singur, cu conștiința încărcată și inima frântă.

Dimineța târziu, a găsit tăria să ia în spinare trupul țeapăn și să-l ducă în mijlocul civilizației. Nu a simțit nicio oboseală și nici nu a băgat de seamă când a ajuns în centrul localității. Lumea se uita la el și se minuna, până la oprit un agent de poliție. A urmat un interogatoriu la care a răspuns monosilabic, cu privirea fixată într-un punct nedefinit. Era considerat suspect, însă autopsia care s-a impus a arătat că fata murise în urma unui stop cardiac, deși nu avusese probleme cu inima. Cu toții erau intrigați de expresia oribilă a decedatei, dar întrebările puse rămâneau fără răspuns.

Șeful de la servici al lui Relu a înțeles că trecea printr-un moment greu și i-a făcut singur o cerere de concediu fără salariu, până când timpul va mai estompa din durere. A avut noroc și cu o familie din vecini, care l-au căutat aproape zilnic, aducându-i mâncare și încurajându-l să mănânce și să-și reia viața. Diana putea trăi prin amintirile sale și de aceea trebuia să fie tare, pentru ea. Gavrilă era pădurar și vânător totodată, iar Florica, nevasta lui, gătea foarte bine carnea pe care o aducea bărbatul. Cu astfel de delicatesuri și mirosuri ademenitoare au reușit noii lui prieteni să-l corupă și să-l readucă la viață. Mai aveau un băiat, Bogdănel, de 12 ani, un mic geniu în ale calculatoarelor, care venea și el adesea pe la Relu, atras de misterul din spatele tăcerii lui.

Apoi a cunoscut-o pe Olga, o femeie văduvă și cu o fetiță de 9 ani. Bărbatul îi murise într-un accident de mașină, ea fiind la volan, iar Carmen – copila ei – a rămas paralizată într-un scaun cu rotile. Și Olga avea mustrări de conștiință, învinuindu-se mereu pentru această tragedie, deși raportul poliției spunea că celălalt șofer nu-i acordase prioritate. Femeia tot credea că trebuia să conducă preventiv. Era profesoară de geografie și nu-și dăduse fata la școală, în ciuda insistențelor celor de la protecția copilului. Știa că între copiii normali, Carmen ar fi fost privită ca o ciudățenie, iar pentru ca să o dea la o școală specială ar fi însemnat să o vadă doar în vacanțe. Astfel că mama ei îi devenise învățător și apoi profesor la toate materiile. Și făcea treabă bună. Relu și Olga s-au împrietenit și apoi au descoperit că se iubesc. Și Carmen îl trata cu dragostea unei fiice care ducea lipsă de tată, iar bărbatului îi creștea inima de bucurie.

Cam așa stăteau lucrurile la împlinirea a doi ani de la evenimentele povestite în capitolul precedent. Relu a ținut ca această comemorare să o facă singur, chiar în locul în care s-a petrecut tragedia și pe care nu-l mai vizitase de atunci. Noaptea era la fel de înstelată, dar privirea bărbatului stăruia asupra brățarei oferite de extraterestru Dianei și care îi rămase lui. Era ca o părticică din sora lui iubită și prin contactul direct cu acel talisman, simțea atingerea Dianei. Degeaba se mișca uneori câte o lansetă, căci Relu nu-i dădea atenție. Dar uimirea lui a fost nemărginită când beculețele minuscule de pe brățară au început să se lumineze în diferite culori. Ce ar fi putut să însemne asta? Nu cumva…?!

A ridicat imediat privirea, ațintind-o spre cer. Nu a durat mai mult de câteva secunde și ochii au descoperit obiectul luminat ce-i era atât de cunoscut. Era naveta lui Eiua, care a aterizat în același loc ca acum doi ani. Ușa s-a dat la o parte și din ea a coborât aceea ființă blestemată. Relu nu s-a mișcat din loc, așteptând să vadă până unde poate merge nesimțirea extraterestrului care i-a provocat atâta durere, chiar dacă a fost involuntară. Eiua s-a apropiat în stilu-i caracteristic: pășind încet și precaut. Ajuns în apropierea pământeanului, vocea lui blândă se făcu auzită din nou:

– Salutare, Relu!… Am venit să-mi cer iertare.

Relu se ridică și el în picioare, căutând cuvintele cele mai potrivite din noianul de acuzații ce-i dospeau în minte. Găsi puterea să se exprime, totuși, civilizat:

– Iertare?! Mai ai acest tupeu să vii și să-mi amintești de crima groaznică pe care a-i făcut-o? Sunt lucruri care nu se pot ierta, străinule! Noi, pământenii, ne iubim rudele și prietenii, iar de multe ori ne sacrificăm pentru ei. Aceste sentimente le-ai studiat tu? Le-ai înțeles cumva?

Eiua a așteptat tăcut până când pământeanul a obosit și i-a lăsat posibilitatea să răspundă. În casca lui neagră se reflecta lumina lunii, iar pe umeri purta o capă la fel de neagră. Zise:

– Crede-mă că te înțeleg și îți dau dreptate. Am încălcat una din cele mai importante directive și am fost sancționat de șeful meu. Voi fi retras din această activitate și trimis pe planeta natală. Nu am vrut să plec până nu te mai văd o dată și să-ți fac o ofertă.

– O ofertă? Poți să mi-o dai înapoi pe Diana? E singura cale prin care m-ai putea recompensa.

– Din păcate nu pot, dar te rog să te gândești bine la propunerea mea. Știu că ești un iubitor al naturii și te doare să vezi cum semenii tăi o alterează prin acțiunile lor necugetate. Noi nu avem voie să intervenim în nicio civilizație, chiar dacă vedem că se autodistruge. În schimb îți propun o alternativă.

– Ce vrei să spui?, se arătă Relu interesat.

– Ce ai zice dacă te-aș duce pe o planetă minunată, virgină, fără civilizație, dar cu un potențial enorm. Poți să admiri acolo peisaje nemaintâlnit de frumoase, o floră și o faună diversă, de neimaginat pentru un pământean. Acesta ar fi mica mea compensație pentru răul făcut. O planetă numai pentru tine și prietenii tăi.

Tăcerea se așternu mai multă vreme, în timp ce Relu se gândea. Era o ofertă care, dacă o accepta, i-ar fi schimbat total viața și de aceea nu putea să-i dea curs fără să cugete bine. Eiua știa și el asta și de aceea adăugă:

– Nu trebuie să-mi răspunzi pe loc. Înțeleg că e un pas uriaș și ai nevoie de timp. Eu voi reveni exact după trei rotații ale planetei voastre. Dacă vei accepta, voi fi bucuros să vă iau și să vă duc la nava-mamă, cu care vom pleca spre noua voastră lume.

Apoi, fără să mai aștepte vreun răspuns, extraterestrul se întoarse și se urcă în navetă. În curând dispăru în întunericul cerului, lăsându-l pe Relu plin de sentimente contradictorii și puternice. N-a mai așteptat dimineața, ci și-a strâns repede sculele și a pornit spre casă. Prima oprire a făcut-o la familia lui Gavrilă, pe care i-a trezit din somn. Trebuia să se destăinuie cuiva, prea multe s-au acumulat în el și nu mai putea să le țină închise. Era prima oară când vorbea cu cineva despre extraterestru și își dădea seama de riscuri și de aceea a căutat să fie cât mai convingător, fără a exagera prin patos. Le-a arătat brățara și le-a explicat tot ce s-a întâmplat cu Diana.

Gavrilă și Florica păreau îngrijorați de sănătatea lui mentală, dar Relu nu s-a dat bătut. De cum s-au ivit zorile, i-a dus la locul aterizării navetei și le-a arătat urmele proaspete de pe iarbă. Chiar și pașii lui Eiua se puteau distinge foarte clar, până aproape de Someș. Prietenii lui au început să-l creadă, iar Relu a respirat mai ușurat. Mai trebuiau să vorbească și cu Olguța, dar cu ea a fost ceva mai ușor, fiind deja trei contra unu, iar ea avea mare încredere în omul pe care-l iubea. Copiii au fost cei mai încrezători și au devenit chiar entuziasmați de posibilitatea unei călătorii în spațiu. Doar că decizia de a părăsi Pământul nu era ușor de luat, așa că a durat o zi întreagă până au calculat avantajele și dezavantajele unui pas atât de riscant. În cele din urmă, au votat în favoarea curajului și a neprevăzutului. A doua zi s-a dat startul pregătirilor.

Nu puteau lua multe cu ei, dar nici nu era înțelept să meargă în necunoscut fără dotărie strict necesare unei vieți noi și primejdioase, probabil. Gavrilă a împachetat două puști de vânătoare, un geamantan cu cartușe, cuțite, lanterne, baterii și alte scule trebuincioase unui pădurar. Bogdănel și Carmen și-au pus câte un laptop, DVD-uri, CD-uri, aplicații diferite și jocuri, în speranța că le vor putea folosi. Florica și-a pregătit mașina de cusut și materiale rezistente, fiind și o pasionată croitoreasă. Olga a ținut să-și ia cât mai multe cărți și manuale, iar Relu și-a împachetat undițele și a făcut aprovizionarea cu conserve, slănină, apă, pălincă și alte produse de consum. Portbagajul mașinii era încărcat, în seara când au pornit la locul de întâlnire. E drept că Gavrilă și Florica nu erau convinși 100% că va veni vreun extraterestru, dar nu voiau să-și supere prietenul.

La ora stabilită, brățara a prins viață și luminile ei i-a emoționat peste măsură. Naveta a aterizat și Eiua le-a făcut semn să urce în aparat. Încărcați cu bagaje, au pășit într-un spațiu luminat puternic și s-au așezat pe niște suporturi laterale. Relu a vrut să o urce pe Carmen cu tot cu cărucior, dar Eiua i-a spus că nu este necesar, așa că a luat-o în brațe, așezând-o lângă mama ei. Alături, și-au aranjat geamantanele. Ușa se închise surd, iar ei simțiră cum se desprind de Pământ. Privind în afară, vedeau cum luminile de la sol se depărtează și dispar de tot. Cu toții aveau fluturi în stomac, realizând că s-ar putea să nu-și mai vadă niciodată planeta natală. Și o undă de regret li se strecură în suflet.

Era prima vacanță de vară a Dianei, de când intrase la Facultatea de Filologie, iar Relu era pregătit să-i ofere tot ce-i mai bun. Au trecut doi ani de la moartea părinților lor și nu era ușor pentru niciunul dintre ei să uite tragicul accident de pe șosea, dar nici perioada grea care a urmat, cu inimi frânte și lipsuri materiale acute. Fiind mai mare cu trei ani, Relu a preluat cea mai mare parte din greutăți, renunțând la școală și angajându-se ca electrician. A plătit cu dificultate datoriile către bancă și a insistat ca sora lui să-și continue studiile, chiar dacă asta însemna o cheltuială în plus. Numai pe ea o mai avea și asupra ei își revărsa acum toată dragostea de frate și de prieten.

Pentru prima zi, s-a gândit că locul în care s-ar simți amândoi cel mai bine ar fi pe malul retras al Someșului, acolo unde-i învățase tatăl lor să pescuiască și unde au petrecut momente de neuitat, ani la rând. Aveau un loc greu accesibil, dar cu atât mai ferit de vizitele altor amatori, iar peisajul din jur era minunat și liniștit totodată. Și-au încărcat rucsacurile cu alimente, băutură, momeli și haine pentru o zi și o noapte. Relu și-a pus pe bicicleta lui și micul cort, de două persoane, pentru orice eventualitate. Au început să pedaleze tocmai când se iveau primele raze de soare.

Mersul pe două roți a durat circa 20 de minute, după care au fost nevoiți s-o ia pe lângă biciclete, calea fiind în multe locuri necălcată de picior omenesc, de o bună bucată de vreme. Locul îi aștepta la fel de primitor și de tăcut ca și în vremurile bune, iar ei s-au bucurat intens de această revedere. Diana și Relu au trecut la despachetat, la ridicarea cortului și pregătirea lansetelor. Fiecare din ei știa ce are de făcut și treaba mergea parcă singură. Când totul a fost gata, a urmat o gustare pe pătură, stropită cu o pălincă veche și galbenă, pentru Relu, și un vin de roșcă din cultura proprie, pentru Diana.

Povestirile au început să curgă de la sine și Relu se bucura să asculte întâmplările din viața de studentă a surorii lui. O privea cu admirație în ochi și parcă-și regăsea mama și tatăl cuprinși în acea privire exuberantă. Chiar și vocea ei tânără și melodioasă îi isca nostalgii profunde. S-au retras apoi la umbra unui salcâm ce străjuia malul Someșului și de unde puteau supraveghea îndeaproape orice mișcare solicitare a firului. Și capturile nu au întârziat să apară, e drept că nu din cele de palmares. Dar era frumos și bine, iar ei se distrau de minune!

Timpul trecea repede și seara a venit pe nesimțite. Diana era bucătăreasa și peștii fripți de ea pe jăratic erau mai buni ca niciodată. Vinul, pălinca și cafeaua completau acest meniu deosebit, iar dialogul lor era arareori întrerupt de momente de liniște și contemplare. Mai ales când stelele au început să invadeze cerul și să le stârnească admirația. Ar fi trebuit să intre în cort și să se odihnească vreo câteva ore, dar nu se puteau desprinde de malul apei și de spectacolul ceresc.

Trecuse cu bine de miezul nopții, când, în liniștea care-i înconjura, au auzit un sunet ciudat, care i-a făcut să se uite în sus. După câteva secunde de mirare, le-a atras atenția un punct de lumină ce-și mărea diametrul. Nu era o stea căzătoare și nici altceva cunoscut, dar se apropia chiar de locul unde erau ei. Lumina crescândă s-a transformat într-un obiect zburător de mărimea unui microbuz, care a aterizat chiar în micuțul luminiș din apropiere, în timp ce amândoi frații priveau cu gura căscată și se întrebau dacă nu cumva visează.

Dar nu visau. O ușă glisantă s-a dat la o parte și o ființă înaltă, ce părea om, a pășit pe iarbă. S-a oprit câteva clipe, părând că-i examinează, apoi s-a apropiat încet. La lumina lunii au putut vedea că avea capul acoperit cu o cască neagră, precum cea de motociclist, cu proeminențe în dreptul urechii și a gurii. Îmbrăcămintea-i era mulată pe corp și nu lăsa să se vadă nicio bucățică de piele. Ajuns în fața celor doi înmărmuriți și fără putința de a scoate vreun sunet, s-a oprit și de sub cască s-a făcut auzită o voce suavă, care te făcea să crezi că-i o melodie îngerească:

– Salut, Relu și Diana.

Nu le venea să creadă! Străinul le cunoștea numele și vorbea o română perfectă. După câteva momente de derută, au reușit să răspundă câteva cuvinte bâlbâite. Necunoscutul le-a întins mâna și i-a rugat să-l ierte pentru apariția neobișnuită. Încet, încet, uimirea celor doi s-a estompat, făcând loc curiozității. L-au invitat pe noul venit să ia loc pe un scăunel pescăresc și dialogul s-a înfiripat. Astfel au aflat că în fața lor era chiar un extraterestru cu un nume greu de pronunțat, dar care suna a patru vocale consecutive: Eiua. Venea de pe o navă-mamă ce staționa pe partea nevăzută a Lunii și misiunea lui era să-i studieze pe oameni, mai precis pe Relu. Făcea asta de aproape un an pământesc și deja știa aproape totul despre el și sora lui. Întrebat cum de cunoștea atât de bine limba, Eiua le-a explicat că are implantat în cască un traducător instantaneu, atât la urechi, cât și la gură, pentru mai multe limbi pământene.

Printre nenumăratele întrebări puse, Relu și Diana nu au uitat să-l poftească pe musafir la masa lor nocturnă. Mai aveau pește prăjit, slănină, legume, pâine și pălincă. Eiua a refuzat politicos mâncarea, spunând că stomacul lui nu-i obișnuit cu așa ceva, dar a servit din tărie cu ajutorul unui pai ce-i intra prin cască. I-a plăcut foarte mult efectul și se simțea că devenise mai vesel. Chiar a botezat băutura cu numele de „apă veselă”. Pe la ora patru, extraterestrul s-a ridicat și le-a spus că e momentul să plece. A promis, însă, că o să vină și în noaptea viitoare, la aceeași oră. I-a rugat chiar să-i aducă niște apă veselă, pentru a-i duce și șefului său de pe nava-mamă. Diana l-a rugat să-și dea jos casca, pentru a-i vedea chipul, dar Eiua a refuzat categoric, motivând că vederea înfățișării sale i-ar putea provoca un șoc foarte puternic. Fata a râs și l-a asigurat că nimic nu ar putea-o speria. Străinul era de neînduplecat și s-a îndreptat spre navă. L-au condus până la intrare și au reușit să vadă o parte din interiorul ei. Nu prea au înțeles cum funcționează, dar au fost impresionați de interiorul luminat puternic și cu un design simplu.

Și-au strâns încă o dată mâna și Eiua a intrat, iar ușa s-a închis după el. Apoi, cu un sunet lin, aparatul s-a ridicat, provocând un suflu puternic ce-i răvăși părul lung al Dianei. După câteva secunde, naveta a dispărut în imensitatea cerului, ca și cum n-ar fi fost. Cei doi frați au rămas mult timp, însă, cu ochii înspre locul în care-o văzuseră ultima dată. Apoi s-au trezit ca dintr-un vis și au început să comenteze. Era ceva nemaipomenit și parcă nici acum nu le venea să creadă. Așa i-a prins dimineața, când au împachetat și au plecat spre casă. Erau deja nerăbdători să vină momentul reîntâlnirii cu extraterestrul și toată ziua n-au putut să pună geană pe geană, chiar dacă nu dormiseră o zi și-o noapte.

Înainte cu câteva ore până la lăsarea serii, cei doi frați erau deja pe malul Someșului, pregătiți pentru o nouă întâlnire. Bineînțeles că nu spuseseră nimănui despre aventura lor, dar cine i-ar fi crezut? Până după miezul nopții li se lungiră gâturile de atâta privit înspre stele. Dar naveta nu a venit decât la aceeași oră ca ieri, când așteptarea lor a fost răsplătită. Diana a fugit să-l întâmpine pe Eiua, dornică să-i audă vocea de care era atât de atrasă. Extraterestrul i-a salutat și le-a strâns mâna, după care dialogul dintre ei a continuat cu alte mii de întrebări și răspunsuri. Pământenii i-au oferit o damigeană de pălincă și un pahar din care să bea cu ei. Eiua i-a făcut cadou Dianei o brățară pe care clipeau niște lumini colorate, dar numai când naveta era prin preajmă. Astfel puteau să știe când vor fi vizitați de prietenul lor de pe altă planetă. O planetă din aceeași galaxie cu Terra, doar că era la o distanță de 8 mii de ani lumină.

Diana insista ca Eiua să-și dea jos casca, iar acesta refuza mereu cu politețe, însă mereu hotărât. Orele au trecut prea repede și a venit din nou clipa despărțirii. Tocmai când extraterestrul făcea primii pași spre navetă, iar Diana pășea alături de el, Relu a văzut cum o lansetă se zbătea puternic, riscând să fie trasă în apă. A sărit să o prindă și s-o ancoreze mai bine până avea timp de dril. Dar n-a apucat s-o lase din mână, când a auzit un țipăt înfricoșător. A întors imediat privirea spre aparatul lui Eiua și l-a văzut pe acesta cum tocmai îndesa casca pe cap. Apoi, cu gesturi rapide, a intrat în navetă și a decolat imediat. Cu pași mari, Relu a zburat parcă până la locul în care Diana era prăbușită pe spate. La lumina lunii se putea vedea cum fața ei era răvășită de o groază inimaginabilă, iar părul îi albise pe loc. Văzuse ceva atât de terifiant încât moartea i-a fost groaznică și instantanee. O imagine pe care mintea umană nu o poate suporta.