Planeta Paradis: O altfel de luptă

Posted on by racoltapetru6

Pentru a-i împiedica, pe cât posibil, pe halani să-l urmeze, a fost nevoie să ascundă ambarcațiunea Zakalei și să șteargă urmele din preajmă. Vremea se anunța schimbătoare și cerul se aglomera cu nori. Dar nimic nu l-ar fi oprit pe Relu să se afunde în pădurea deasă, căutând orice semn de trecere recentă a unei ființe umane. Și avea să constate că nu era atât de greu, iar cunoștințele deprinse de la halani îi erau acum de mare folos. Ici și colo se vedeau urme de pași pe sol, vegetație tăiată ori ruptă, prin care Zakala și-a croit cale cu sabia sau corpul. Pentru ea era mai greu, fiind deschizătoare de drum, în timp ce pământeanul pierdea timp doar pentru a găsi indicii.

Curând a început să se audă răpăitul ploii, iar după o perioadă ea s-a făcut simțită. Relu o percepea rece în contact cu corpu-i încălzit de efort, iar frunzele mari și umede îl înfiorau la fiecare atingere. Uneori se oprea ascultând atent fiecare sunet și căutând să-și dea seama ce îl produce și de unde vine. Apoi pornea din nou, îmboldit și de răcoarea umedă ce-l cuprindea tot mai tare. Era obosit, însetat și flămând, dar nu-și permitea nici măcar să soarbă câteva picături de ploaie. Își spunea mereu în gând că dacă Zakala poate să reziste, nici el nu trebuie să rămână mai prejos.

De data asta, ploaia era mai de durată, parcă tocmai să îi stimuleze efortul, iar timpul își pierduse valoarea. O potecuță timidă se așternea în fața lui Relu, făcută probabil de animalele pădurii în drumul lor obișnuit, poate în căutare de ascunziș sau apă. Terenul începea să urce ușor și vegetația se rărea parcă tot mai mult, ușurând accesul. A urmat apoi un deal, în vârful căruia se putea vedea o stâncă acoperită de mușchi. Era o țintă care merita atenția pământeanului și un adăpost pentru câteva clipe de odihnă. Mai ales că, după ce s-a apropiat suficient, a putut zări o intrare înspre interiorul unei caverne.

Cu toate acestea Relu trebuia să fie atent, mai ales că și urmele Zakalei duceau într-acolo. Putea fi întâmpinat nu tocmai cordial, drept pentru care își pregăti sabia și înaintă precaut. Interiorul arăta ca o peșteră și se auzea susurul apei ce se scurgea într-un mic lac. I-a trebuit ceva vreme până i s-au obișnuit ochii cu întuneriul, după care a continuat inspecția pas cu pas. Curând a auzit niște mișcări neobișnuite, iar apoi a văzut de unde veneau. Într-un colț ședea rezemată, cu spatele de peretele stâncii, Zakala.

Mâna dreaptă îi era înțepenită pe sabie și avea convulsii de anvergură, în timp ce corpul plin de răni și de noroi îi tremura cuprins de friguri. Hainele îi erau sfâșiate, iar un pansament improvizat din ele dădea să cadă de pe brațul stâng. Bărbatul se apropie prudent și cu sabia întinsă spre fugară, atingând-o cu lama umedă și ascuțită. Nicio tresărire din partea ei, iar ochii, deși semideschiși, părea că nu văd nimic. Era evident că își pierduse cunoștința din cauza febrei și corpul ei ducea o bătălie cu boala. Atunci intră Relu în alertă și evaluă rapid măsurile care se impuneau.

Mai întâi aduse niște apă din lac și îi spălă trupul și rănile. Poate avea noroc și nu se vor infecta, deși cea de la mână arăta destul de urât. Apoi o înveli în hainele lui, ceva mai uscate de la temperatura trupului, și făcu un foc zdravăn în apropiere. În tot acest timp, Zakala delira, iar cele câteva cuvinte inteligibile îi erau adresate lui, și nu erau deloc prietenoase. Noroc că între timp ploaia încetase și Relu putu mai ușor să caute niște plante pentru ceai. Nu a găsit chiar ce intenționa, dar nici n-a venit cu mâna goală, ci cu câteva frunze folosite de halani pentru răni și răceală. Bine că plosca îi era din metal și putu astfel să fiarbă apa, laolaltă cu ierburile. O parte din ceai îl folosi pentru curățarea mai bună a rănilor și la pansarea mâinii, iar cealaltă se căzni să-l administreze pe cale internă Zakalei. Măcar era cald și îi potolea setea. Către seară, bolnava căzu într-un somn adânc, dar nici îngrijitorul ei nu mai rezistă mult timp.

A doua zi dimineață, lucrurile stăteau la fel, deși febra Reginei parcă nu mai era atât de mare. Relu se trezise periodic pentru a întreține focul și a fi atent la animalele care veneau să se adape. O căprioară pitică și neatentă, ivită spre ziua, căzu sub săgeata bărbatului, căci foamea era prea mare după atâta vreme și efort. Ieși o friptură delicioasă, din care ar fi fost bucuros să împartă cu Zakala, însă doar câteva picături de ceai reuși să i le strecoare printre buze. Chipul ei palid mai tresărea uneori, dar delirul trecuse și părea că doarme adânc ori era într-o comă ușoară. Bărbatul examină încă o dată rana și reîmprospătă pansamentul umezit în ceai. Nu prea mai avea material pentru alte fâșii, fiind aproape dezbrăcat. De aceea, crezu că era bine să se încălzeacă unul de la altul, luând-o pe Zakala în brațe și ascultându-i respirația. Era chiar plăcut și liniștitor.

Planeta Paradis: Pe urmele Reginei

Posted on by racoltapetru6

Nu tare ar fi vrut Relu să se îndepărteze de Zakala, dar negocierea cu ronii nu putea fi făcută de altcineva. Acum era nerăbdător să ajungă înapoi la fui, unde o lăsase pe prizonieră, sub o pază numeroasă și atent selectată. La casa de de pe malul oceanului nu ar fi avut condițiile necesare și prezenta un pericol iminent pentru familia lui. Chiar și așa, o presimțire sumbră îl încerca pe măsură ce se apropia de destinație.

Putea să vadă, încă înainte de aterizare, agitația neobișnuită care cuprinsese toată așezarea, iar bănuielile i s-au adeverit imediat după ce a ajuns la sol. Regina evadase din închisoarea improvizată, adică dintr-o cameră închisă și bine păzită. Halanii nu aveau spații de detenție, ei pedepsind cu exilarea orice faptă care le încălca legile. De aceea nici nu știau cum trebuie să se comporte un temnicer, chiar dacă printre ei era și Bogdănel. Astfel că, atunci când doi luptători au intrat să-i ducă ceva de mâncare, Zakala le-a luat viața cu ușurință și fără să aibă vreo armă. De abia apoi s-a înarmat cu două săbii și a făcut cărare printre bărbații de afară.

Norocul celor care nu i-au stat în cale, deci și al lui Bogdănel, care era cu Carmen la o scaldă în apa termală. Opt halani au fost omorâți și mai bine de zece, răniți, printre care era și Ucu. Bobo a scăpat neatins, ba a reușit să o rănească destul de grav la brațul drept pe Regină, cu o săgeată. Altfel, măcelul ar fi fost și mai mare. Oricum, era o tragedie majoră din toate punctele de vedere și nu era timp de pierdut, chiar dacă aveau morți de înhumat și răniți de îngrijit.

Mai mult ca probabil că Zakala o luase spre nord, în speranța că va ajunge la oamenii ei. Relu a adunat imediat două echipe de câte opt luptători, care au pornit în căutarea fugarei, pe căi diferite. Primul grup îl conducea el, iar pe al doilea, Bogdănel, care era însoțit și de Bobo, bun căutător de urme și un sprijin de nădejde în luptă. Comunicarea dintre cele două echipe se făcea periodic, prin semnale acustice și luminoase. Echipa Marelui Șef trebuia să ajungă pe drumul cel mai scurt la Florica și Gavrilă, pentru a-i proteja de eventuala vizită a Reginei.

Erau conștienți de misiunea deosebit de periculoasă, mai ales că începea să se întunece și se vedeau nevoiți să aprindă torțe. Astfel deveneau ținte ușoare pentru cazul în care evadata s-ar fi decis să atace. Relu își ținea oamenii aproape, iar unul dintre ei „citea” fiecare semn sau urmă găsită. Nu erau multe și niciuna încurajatoare, așa că mergeau mai mult după instinct, ținând drumul drept spre râul Sumur. Ochii jivinelor luceau adesea în preajma lor, dar focul le ținea la o anumită distanță. Nu a fost o surpriză când au găsit leșurile mai multor capani sălbatici. Era opera Zakalei, care s-a apărat cu succes de atacurile haitei, folosind doar săbiile. Cu toții sperau că o vor găsi undeva leșinată sau lipsită de vlagă, din moment ce era rănită și istovită.

Dar când au ajuns la apă, deazmăgirea le-a fost mare văzând că le lipsește o ambarcațiune, chiar dacă fusese bine ascunsă. De parcă Regina ar fi cunoscut locurile sau era expertă în orientare. Bine că nu puseseră ambele canoe alături, căci astfel, trei halani și Relu s-au îmbarcat în cea aflată mai în aval. Ceilalți vânători au pornit la întâlnire cu echipa lui Bogdănel.

Acum putea Marele Șef să reducă din distanță, ținând cont de faptul că ei puteau vâsli câte doi, în timp ce Zakala era singură și se folosea doar de o mână. Dar mai ales că, în multe locuri, apa se scurgea lin. Însă, cu tot efortul depus, nu au avut parte de întâlnirea așteptată, iar grijile creșteau în intensitate. Era trecut de miezul nopții când au ajuns la prietenii lui și de abia atunci a răsuflat Relu ceva mai ușurat. Zakala nu trecuse pe aici. În schimb oboseala își spunea cuvântul și aveau nevoie de câteva ore de odihnă. Oricum se impunea un nou plan de căutare.

Dimineață, înainte ca altcineva să bage de seamă, Relu porni singur mai departe. Se frământase ore în șir și ajunse la concluzia că era mai bine pentru toți așa. Oriunde ar fi, Zakala o să-l caute în primul rând pe el, pentru a se răzbuna. Desprins de ceilalți, o convingea mai ușor să-l atace, iar soarta va decide ce se va întâmpla mai departe.

După câteva calcule și căutări, pământeanul găsi canoea Zakalei, abandonată în apropierea Deltei. Câteva pete de sânge arătau că sângerarea nu se oprise sau că fusese rănită și în atacul capanilor din pădure. Urmele duceau, așa cum era de așteptat, de-a lungul plajei, spre intrarea în pădurea ce ocolea golful și se întindea apoi până la tabăra ronilor.

Planeta Paradis: Solia

Posted on by racoltapetru6

Ronii erau pregătiți să-l doboare pe străinul care se apropia călare pe zifar și le făcea semne de departe. Doar curiozitatea i-a convins să-l lase să aterizeze, după care l-au înconjurat amenințători. Omul nu era înarmat și ținea mâinile departe de corp, vrând să arate clar că are gânduri pașnice. De el s-a apropiat un tânăr mai arătos și îngrijit, ce părea să fie Țamorul armatei și mâna dreaptă a Reginei.

– Ești norocos că trăiești încă, străine! Ce cauți în acest loc?… Înțelegi ce-ți spun?

Relu dădu din cap și afișă o figură calmă, surâzătoare:

– Am venit să ne înțelegem în pace. Noi suntem locuitorii acestui ținut și nu ne place să ne războim, dar nici nu vom permite să fim alungați sau subjugați.

– Care voi? Cine și câți sunteți? Voi ne-ați răpit zeița? Spune-ne unde e sau te facem noi să vorbești!

– Ho, ho, hooo… Regina voastră e bine și o să revină doar dacă mă întorc nevătămat. Altfel prietenii mei o vor ucide cu cea mai mare plăcere.

Ronii din jur au început să se agite nervoși, vociferând și îndemnând la violență. Doar tânărul i-a putut domoli, după o îndelungă lămurire.

– De unde știm noi că-i adevărat? Zakala e nemuritoare și de neînvins, iar tu poți fi un escroc sau un spion inamic.

Străinul scoase atunci un lănțișor cu o steluță sclipitoare și îl arătă Țamorului:

– Recunoști această bijuterie?

Uimirea celor din jur era evidentă când au recunoscut podoaba de pe capul Reginei lor.

– Noi suntem halani, mulți și viteji. Ne ascundem după fiecare copac, iar voi nu ne puteți vedea. Dovadă-i faptul că am reușit să o răpim pe Zakala. Nu vă vrem răul, dar dacă veți continua să înaintați, distrugând pădurile, vom apela la forță. Nici nu veți ști ce vă va lovi, pentru că toată natura se va întoarce împotriva voastră. De aceea vreau să facem o învoială: vă îmbarcați pe corăbii, cu toate mărfurile și armele, și porniți spre casă. Când veți fi la distanță de țărm, noi o vom elibera pe Zakala și-i vom da un zifar pentru întoarcerea printre voi. Asta-i tot ce vă cerem.

Tânărul conducător era încă uluit și nu știa ce să facă. Nici gloata nu era la unison, unii îndemnând la torturarea străinului, alții la omorârea lui, iar o parte încerca să-i liniștească, explicând pericolul în care se afla Zakala. Într-un târziu, Țamorul răcni către gărzile sale, roșu de furie:

– Luați-l de aici și duceți-l în cortul meu. Până-i vom hotărî soarta, păziți-l cu mare atenție.

Trei vlăjgani s-au repezit la Relu, aruncându-l la pământ și imobilizându-l. Lănțișorul Zakalei a trecut în posesia conducătorului și străinul a fost târât spre locul de detenție, cu îmbrânceli și lovituri de picioare. A urmat o lungă întrunire a celor 40 de comandanți, în frunte cu Țamorul, care căuta să-i tempereze pe cei mai aprigi. Din câte bănuia Relu, se părea că acest ron era îndrăgostit până peste cap de Regina lor, deși căuta să ascundă acest păcat de neiertat. Și, de obicei, pretendenții la aceeași mână se cam recunosc între ei. Trecuse cu mult de amiază pe când prizonierul a fost adus din nou în fața judecătorilor săi. De data asta nimeni nu mai vocifera, ci doar Țamorul a vorbit:

– Trebuie să fii nebun sau tare curajos dacă ai riscat o astfel de solie, străine. Ar trebui să te pedepsim aspru pentru această îndrăzneală, ba chiar obrăznicie. Iar apoi să vă ucidem tot neamul vostru de sălbatici, de primitivi și canibali. Și nu ne este deloc greu să vă cucerim locurile. Uită-te doar în jurul tău! Avem o armată numeroasă și modernă, invincibilă în fața oricăror adunături. Mai avem și binecuvântarea zeilor, care ne-au trimis-o pe Zakala să ne conducă. Crezi că poți să ne păcălești pe noi, tu, biată ființă neajutorată? Mă miră doar că ne știi limba și călărești un zifar, semn că ai ceva minte. De aceea ne-am gândit să-ți mai dăm o șansă. Te duci frumos acasă și o eliberezi pe Regina noastră. Doar ea poate hotărî ce vom face în continuare. Dacă a fost bine tratată și crede că meritați mila ei, noi vom pleca de unde am venit. Dar dacă nu vine până mâine la această vreme, nimic nu vă mai poate salva. O să pornim cu toată forța spre casele și familiile voastre și nu o să aveți parte de niciun pic de îndurare. Iar pe tine te voi găsi oriunde te vei ascunde și te voi ucide cu mâna mea. Ai înțeles, străine?

Țamorul se apropie la câțiva centimetri de Relu și îl privi amenințător, de sus. Era clar că ar fi vrut să-l rezolve acum, doar că se temea pentru Zakala și, totodată, de mânia ei.

– La fel ca și voi, e nevoie să mă consult cu ceilalți comandanți ai mei. Răspunsul îl vei avea mâine, într-un fel sau altul.

După acest răspuns, ronul își apropie buzele de urechea străinului și șuieră încet:

– Ai grijă, să nu mă superi încă o dată!

Apoi porunci să fie dezlegat și să i se aducă zifarul. Începea numărătoarea inversă.

Planeta Paradis: Femeia îndărătnică

Posted on by racoltapetru6

– Să nu crezi că mă vei putea ține prizonieră, urâtule! Puteam să evadez și să-ți ucid mica războinică, dar cuvântul nu mi l-am încălcat niciodată. E valabil doar când îmi fac necesitățile, pentru că nu suport să miros atât de rău ca voi, sălbatici și nespălați.

Era avertismentul pe care l-a dat Zakala, imediat după ce a fost „asigurată” cu o funie mai strânsă. Relu a făcut-o cu delicatețe și chiar senzualitate, dar nu putea pricepe răutatea unei ființe atât de delicate, iar întrebările lui căutau mereu un răspuns:

– De ce ai venit pe acest tărâm? Nu aveți destule pe continentul vostru? Nu putem să fim prieteni?…

– Ia te uite la tine! Chiar crezi că suntem egali și avem aceleași drepturi, neisprăvitule? Eu provin din ceruri și sunt menită să-i conduc pe roni spre cuceriri și prosperitate. Sângele meu e divin și nu se poate amesteca nicidecum cu al muritorilor de rând. Voi sunteți creați pentru a mă sluji și nu puteți să-mi fiți egali. E ceva firesc și mă mir că nu vă dați seama. Chiar și animalele știu că trebuie să mi se supună.

– Cine ți-a spus asta? Vreun zeu pe care l-ai văzut în vis sau oamenii care au nevoie să creadă în ceva deosebit?

– Cum cutezi, nenorocitule?, se răsti nervoasă regina ronilor. Mama mea, care avea aceeași menire, mi-a spus de când eram un copil că sunt o zeiță.

– Și tatăl tău…

– Eu nu am avut tată și de aceea sunt aparte. A fost un bărbat pe care mama l-a folosit și apoi l-a ucis, așa cum e normal. Niciun om de parte masculină nu poate fi conducător al ronilor și al planetei. Doar femeia supremă dă naștere vieții și o poate susține. Dar ce-ți spun eu ție, muritor de rând!

– Nu sunt chiar un muritor de pe această planetă, a ținut să iasă în evidență Relu. Eu vin dintre stelele pe care le poți vedea noaptea.

Zakala s-a uitat la el ca la un nebun și chiar a schițat un zâmbet discret:

– Credeam că sălbaticii n-au imaginație, dar tu mă surprinzi. Ce-o să mai inventezi pentru a scăpa de pedeapsa mea?

– Ai să vezi și singură că nu semăn cu halanii, cei care-s stăpânii de drept al acestui teritoriu, și nici cu tochii, piticii canibali care v-au măcelărit ultima campanie. Eu și familia mea venim de pe o altă planetă.

– Nu există altă planetă și chiar dacă ar exista, eu ar trebui să o stăpânesc, ciudatule!

În acel moment au fost întrerupți de Carmen, care anunța sosirea celorlalți rătăciți: Bogdănel, Bobo și Ucu. Trupurile celor căzuți în luptă au fost pierdute în furtună, dar memoria lor era mai importantă. S-au salutat și îmbrățișat, după caz, după care au ținut s-o vadă pe cea din cauza căreia au făcut atâtea sacrificii.

– Și acum, ce facem cu ea?, întrebă justificat Ucu.

– Eu zic s-o ucidem lent și să ne răzbunăm pentru cei dragi. Astfel le vom da o lecție ronilor și se vor teme de noi, răspunse Bobo.

– Nu, nu, nu! Dacă o omorâm, inamicul va căuta răzbunare cu orice preț. Mai bine-i s-o ținem în captivitate și să o dăm în schimbul plecării lor de aici. Să negociem.

Era părerea lui Relu, care avea cea mai mare greutate.

– Poate că ai dreptate, se exprimă Ucu. Dar cine o să se ducă la ei, știut fiind că sunt imprevizibili?

– Eu o voi face, spuse Relu, dar deocamdată ar trebui să plecăm naibii de aici, până nu suntem detectați. Carmen, du-te după ceilalți zifari, împreună cu Bogdănel.

Fata și băiatul au sărit imediat pe înaripat, dornici să ajute și să-i dea vești bune Floricăi. Până la sosirea lor, dialogul dintre Zakala și Relu a continuat, urmărit cu atenție de Ucu și Bobo, doi inițiați în limbajul ronilor.

– Ce vreți să faceți cu mine, piticilor?, întrebă regina, văzându-l pe Ucu și Bobo. Mai bine mă ucideți decât să mă dezonorați. Oricum, sufletul meu e nemuritor și se va întrupa într-o altă femeie, la fel de frumoasă și puternică.

– Nu vrem să-ți facem rău, o asigură Relu. Te dăm, în schimbul păcii, poporului tău.

– Văd că vorbești numai prostii, „omule picat din stele”. Chiar credeți că veți scăpa după ce ați pângârit regina celui mai nobil popor? Asta nu se uită și nici nu se iartă niciodată! După cum am mai spus, mai bine mor, decât să fiu tratată ca un instrument de schimb! Ai curajul s-o faci, lașule?, se adresă Zakala, din nou, lui Relu.

– Nu e vorba de curaj, ci de judecată. Tu vrei să subjugi și chiar să ucizi un popor lipsit de apărare, dar eu țin la oamenii ăștia, fiindcă sunt pașnici și buni. E a doua familie a mea și m-au ales să-i conduc, chiar dacă nu am sângele lor. Dar tu nu poți pricepe, fiind înecată în mândria ta de regină divină, indusă de o mamă avidă de putere. Știi doar să te bați și să ucizi, dar nu cunoști iubirea sau fericirea adevărată, iar pentru asta te compătimesc.

Planeta Paradis: Carmen

Posted on by racoltapetru6

E de înțeles că nici cele două pământene rămase acasă nu au pus toată noaptea geană pe geană. Știind că familia lor e plecată într-o misiune atât de riscantă și văzând apoi cum se umflă valurile mării, îngrijorarea lor creștea pe măsură ce vântul ațâța furtuna. Până și Guță, credinciosul capan, urla în serii lungi în direcția înspre care și-a văzut dispărând prietenii, iar femeile priveau atunci și mai insistent pe fereastră, așteptând parcă un semn.

Pe când s-a luminat de ziuă și furtuna a încetat la fel de brusc precum a început, Carmen era hotărâtă să plece în recunoaștere și nicio vorbă de-a Floricăi nu o putea împiedica. De altfel, femeia nici nu a insistat mult să rămână cu ea, având în suflet speranța că fata îi va aduce vești bune. Astfel că, după ce și-a luat armele, fata a încălecat pe zifarul nerăbdător să zboare, și au luat-o spre nord, zarea spre care se îndreptau speranțele tuturor. Soarele își lua revanșa cu raze călduroase, luminând cu dărnicie malurile continentului și apele tot mai domolite ale oceanului.

Ochii fetei cercetau cu atenție fiecare punct mai deosebit peste care trecea, dar nu scăpa din vedere nici orizontul, de unde se puteau ivi călăreți inamici. Nu a durat mult până a zărit o ambarcațiune eșuată pe plajă și inima a început să-i bată mai cu putere. Era barca familiei, însă niciunul dintre ai ei nu se afla prin preajmă. Doar după ce a făcut un ocol, căutând un loc pentru aterizare, a avut fericirea să-l vadă pe Gavrilă făcându-i semne de la sol. Apoi a apărut și Relu, îndemnând-o parcă în continuare la zbor. Carmen a înțeles că trebuia să-i caute pe ceilalți și a plecat mai departe.

Nu mai era mult până la corăbiile ronilor, când o săgeată fumegândă i-a atras atenția. Venea de la liziera pădurii ce se întindea până la mal, iar acolo i-a descoperit pe Bobo, Ucu și Bogdănel. Fericirea regăsirii a fost la fel de mare pentru toți, dar pentru a se regrupa cu toții era nevoie ca trioul de la sol să marșeze spre sud. Se părea că rămăseseră fără canoe și nici loc pentru aterizare nu era în acea zonă. Doar după ce s-au înțeles asupra locului de întâlnire a plecat Carmen înapoi, pentru a-și îmbrățișa tatăl și unchiul. Zâmbea de bucurie și grijile erau uitate, iar Relu și Gavrilă erau la fel de încântați la aflarea noilor veștilor.

– Cine-i această femeie frumoasă, tati?, întrebă mirată Carmen, la vederea războinicei legate și sprijinită de un arbore. Și ce ai pățit la buză?

Zakala își revenise din a doua amețeală și privea cu dispreț către cei trei inamici. Relu îi răspunse zâmbind:

– E regina ronilor și e prizoniera noastră. Trebuie s-o tratăm ca atare.

– Ba e bine să nu te apropii de ea, că e cea mai rea și periculoasă muiere. Ea l-a însemnat pe taică-tău, interveni Gavrilă.

– Dezlegați-mă acum și moartea vă va fi mai ușoară!

Erau primele cuvinte pe care Zakala le adresa agresorilor ei, șuierând de ură. Continuă pe aceeași notă:

– Voi nu știți că sunt o zeiță și n-aveți dreptul nici să mă priviți în ochi? Darămite să mă atingeți!!! Voi, niște pitici nevolnici și scârboși!

– Ce zice?, întrebă Carmen, care, la fel ca și Gavrilă, nu era familiarizată cu limba ronilor.

– Nu-i place că e legată, o lămuri scurt Relu.

– Tu ești șeful, urâtule?, se adresă prințesa direct traducătorului. Ești acela care mi-a sabotat prima incursiune pe acest tărâm? Tu trebuie să fii, după cum te-a descris Țamorul. El a plătit în chinuri eșecul, așa cum îl vei plăti și tu. Armata mea e numeroasă și bine pregătită. În curând vor da foc pădurii și vă vor găsi și în cei mai înalți munți. Pe tine te voi ucide încet, cu mâna mea, pitic împuțit și prost!

– Nu ești cu mult mai înaltă ca mine, prințeso, se oțărî Relu iritat de atâtea injurii. Și nu suntem chiar atât de proști dacă am reușit să te capturăm.

– Bucură-te până mai poți, „deșteptule”! Nu vei avea multă vreme pentru asta. Deocamdată am nevoie de intimitate pentru necesități.

– Ce tot sporovăiți acolo?, se interesă și Gavrilă.

– Cred că vrea să-și facă treburile, îi spuse Relu.

– Treburi? Ce treburi?!

– Știi tu: treaba mică, treaba mare, ca orice om.

– Aaaa, acu-i ca orice om, nu mai e prințesă!, zâmbi sarcastic vânătorul.

– Serios, cum facem? Că-i ceva firesc și nu m-am gândit la asta.

– Lasă, tati, că mă ocup eu de ea, doar e femeie ca mine. Sau… aproape, se oferi Carmen cu entuziasm.

– Nu ți-am zis că-i periculoasă rău, fato?, se enervă Gavrilă. Asta-i în stare să-ți frângă gâtul cu mâinile și picioarele legate.

– Dar nici n-o putem lăsa să facă pe ea!, veni replica hotărâtă a lui Relu. Trebuie să găsim o soluție.

După o îndelungă chibzuință și încă o discuție purtată cu Zakala, au obținut promisiunea solemnă că nu-i va face niciun rău copilei care o va ajuta la aceste treburi. Nu au dezlegat-o, ci doar i-au slăbit puțin legăturile, dar s-a ținut de cuvânt. „Măcar nu era mincinoasă”, se gândea Relu ceva mai ușurat.

Planeta Paradis: Furtuna

Posted on by racoltapetru6

Doar că norișorii aceia nu erau deloc jucăuși, ci dimpotrivă, prevestitori de o vreme extrem de urâtă. Vântul, devenind din ce în ce mai nebun, a schimbat radical atmosfera și a pus în dificultate planurile – și așa trăsnite – micuței echipe de sinucigași. Cam așa se putea caracteriza incursiunea într-un sector atât de periculos, cu un grup restrâns de luptători. Poate că furtuna era beneficiul lor sau, dimpotrivă, un semn că ceea ce fac nu era bine, dar hotărârea era luată și nu mai puteau da înapoi.

E drept că direcția curenților de aer îi mâna spre țintă, dar valurile deveneau tot mai înalte, punându-i în primejdie. Doar experiența halanilor și ambiția comună i-a făcut să nu abandoneze misiunea. Încă era întuneric și doar fulgerele sporadice brăzdau cerul, când au ajuns cu barca și canoele în apropierea navei Amiral. Pe o astfel de vreme nimeni nu mai stătea de strajă pe puntea vasului și de aceea aruncarea cârligelor de abordare a fost lipsită de orice risc, la fel ca și urcarea. De aici intervenea capacitatea de coordonare și eficacitatea fiecărui luptător.

Așa cum se așteptau, străjile erau numeroase și s-au mobilizat la primul semn, doar că halanii nu puteau fi observați ușor, adaptându-și culoarea pielii după împrejurări. Laca nu avea această capacitate și de aceea a fost observată și ucisă prima. Asta l-a făcut pe Bobo și mai sălbatic, trimițând săgeți otrăvitoare în toate țintele ivite. Bogdănel și Ucu luptau umăr la umăr, doar că cel din urmă se comporta ca un înger păzitor pentru bravul tânăr. A intrat în luptă și garda Zakalei, însă săgețile ucigașe veneau din toate părțile, pe întuneric, prin ploaia nărăvașă și vântul sălbatic, printre tunetele explozive ce alternau cu focurile de armă venite din ambele tabere.

La urmă a apărut Zakala, neînfricată și la fel de fermecătoare ca un crin de primăvară. Sabia-i sclipea la lumina fulgerelor, iar chipul ei te încremenea dacă-l priveai mai mult de-o clipă. Din această cauză au sfârșit Hita și Șivu, nefericiții iviți primii în calea zeiței războinice. Nici măcar n-au apucat să se apere, fiind parcă hipnotizați. Relu a intervenit prea târziu și fără mare succes. Îndemânarea lui nu era suficientă pentru o confruntare atât de pretențioasă și a rămas fără sabie din câteva mișcări. Zakala a ezitat doar o jumătate de secundă, înainte să-l decapiteze, timp suficient pentru Bobo pentru a o nimeri cu o săgeată bine țintită. Mirată de lovitura mișelească, prințesa nu a mai avut puterea loviturii fatale, ci a căzut lent pe puntea scăldată de ploaie. Era ultima victimă și dovada că au avut mult noroc sau că destinul i-a ajutat.

Cel puțin, Relu știa că a scăpat cu viață datorită piticului, dar acum era îngrijorat de soarta Zakalei. Asta până când Bobo l-a asigurat că n-a folosit o săgeată otrăvitoare, ci una îmbibată în somnifer. Pământeanul îndrăgostit a putut, în sfârșit, să-și privească iubirea îndeaproape, chiar dacă era doar la lumina fulgerelor. Admirația lui era atât de mare, încât a fost nevoie de Ucu și Gavrilă pentru a-l opri din contemplare. Dacă ar fi rămas pe vas, riscau să fie depistați de ronii de pe celălalte vase sau din bărcile care se încăpățânau să facă naveta, cu oameni și mărfuri. Singura soluție era întoarcerea pe aceeași cale, înainte de ivirea zorilor.

Cu trupurile eroilor căzuți și al Zakalei, au coborât pe scara din frânghii, luând din nou valurile în piept. Furtuna nu dădea semne că s-ar îmblânzi, iar ei erau mai puțini vâslași, dar mai grei. Valurile și vântul neobosit îi mânau după voia lor și, în cele din urmă au învins. Ambarcațiunile au eșuat pe rând, fiecare în altă zonă. Ploaia făcea imposibilă lansarea de săgeți luminoase, iar furtuna nu avea rival în sunete. Relu și Gavrilă s-au trezit pe o plajă îngustă, mărginită de pădurea sălbatică. Alături de ei era Zakala, frumoasa, încă, adormită.

Relu o privea mereu cu admirație și ar fi continuat s-o facă mult și bine, doar că l-a adus la realitate o lovitură de picior, bine țintită. Prințesa se trezise brusc și nu avea deloc gânduri pașnice. Degeaba a încercat bărbatul să ignore imensa durere dintre picioare, că femeia s-a mișcat rapid și i-a mai aplicat o lovitură în bărbie. Deja era o luptă pierdută pentru pământean, fiindcă sângele îi șiroia din gură, iar imaginea îi juca feste. Ar fi sfârșit fericit dacă nu intervenea Gavrilă cu patul puștii, trimițând-o din nou pe prințesă în lumea viselor. Era a doua oară când Relu putea muri de aceeași mână – ce-i drept, minunată -, dar a fost salvat la timp. Oare va continua să fie la fel de naiv?, se întreba, pe bună dreptate, prietenul său.

Pentru a preveni o nouă violență a Zakalei, Gavrilă a legat-o strâns la mâini și la picioare, chiar dacă Relu nu era de acord. Ar trebui să se învețe minte că dușmanul, oricât de frumos ar arăta, poate fi fatal pentru oricare dintre cei implicați în război.

Planeta Paradis: Prima întâlnire

Posted on by racoltapetru6

Nu era nicio clipă de pierdut, chiar dacă era noapte. Doar sub acoperirea întunericului puteau să se miște fără pericolul de a fi depistați de ronii porniți în recunoaștere sau chiar la atac. Gavrilă și-a luat arma, alăturându-se prietenilor săi și sfătuind-o pe Carmen să aibă grijă de Florica și de casă, până la întoarcerea sa. Au urcat apoi toți trei bărbații pe zifari, pornind spre muntele halanilor. Imediat după aterizare, a urmat întrunirea de urgență a comandanților și a echipei de elită. Fiecare a venit cu idei și planuri de apărare, dar multe erau prea fanteziste sau greu de pus în practică. Însă, luând câte ceva de ici, altceva de colo, până la urmă au căzut de acord că cea mai bună apărare este atacul. Cât mai curând și cât mai departe de sălașul lor, iar vârful de lance cu care trebuiau să lovească avea nevoie de instrucțiuni speciale.

Dimineața a început cu o efervescență nemaivăzută până atunci în fui. Toți bărbații, femeile, bătrânii și copii care-și puteau aduce aportul au fost mobilizați și li s-au repartizat sarcini precise. Cei mai mulți construiau catapulte de diferite dimensiuni, după indicațiile lui Relu, alții produceau otrăvuri letale sau anestezice puternice, după rețetele lui Bobo. În ele vor fi îmbibate săgețile arbaletelor și micuțele ace propulsate cu gura, prin tuburi de lemn. Preotul halanilor punea ierburi tari pe jar și adresa rugăciuni intense marelui Zalu, pentru a se ridica din adâncuri și a-i scăpa încă o dată de cruzii invadatori.

Către amiază, Bobo, Laca, Hita și Șivu au pornit în pas alert spre râul Sumur, coborând apoi în două canoe spre platoul pământenilor. Acolo aveau să se întâlnească spre seară cu Relu, Bogdănel, Gavrilă și Ucu, veniți pe zifari. Poate că ar fi trebuit să aștepte întunericul, înainte de a porni spre cei de la șes și astfel ar fi evitat întâlnirea cu echipa de recunoaștere a ronilor. Relu spera că aceștia sunt ocupați cu înaintarea, iar incursiunile aeriene să fie făcute dimineața, ca de obicei. Dar s-a înșelat, iar duelul ce a urmat putea să-i coste viața. În fața lor au apărut din senin patru zifari, având pe spinare tot atâtea războinice, printre care și Zakala. Aceasta era în frunte și n-a pregetat să-l atace imediat pe Relu, scoțând sabia și ghidându-și zifarul spre el. Marele Șef a rămas mai multe secunde blocat, dar a reușit să se trezească la timp pentru a scoate pușca și a ochi. A șovăit înainte de a apăsa pe trăgaci, nelăsându-l sufletul s-o rănească pe cea la care visa de atâta vreme și pe care o admira tot mai de aproape acum.

Glonțul a pornit la timp pentru a curma traseul sabiei ce se apropia, urmat de geamătul de durere al zifarului. Animalul se zvârcolea în aer, în timp ce pierdea din înălțime. O altă împușcătură se auzi din arma lui Gavrilă, și o războinică ce țintea cu arcul se prăbuși de la înălțime, zdrobindu-se de sol. Celelalte două au renunțat la intențiile agresive, concentrându-se în salvarea stăpânei lor și poziționându-se cât mai aproape. Zakala nu avea de ales și a sărit de pe spinarea zifarului muribund, care nu mai avea putere să dea din aripi. Poate a avut noroc sau era antrenată pentru astfel de situații, dar a aterizat alături de una din însoțitoare. Relu a răsuflat ușurat, privind cum minunatul și periculosul inamic se retrage după prima lor confruntare.

Știa, însă, că a stârnit și mai tare mânia reginei și trebuiau să acționeze înaintea ei, orice întârziere anulându-le și puținele șanse de salvare. Le-au urmărit de departe pe fugare, mai ales că se deplasau mai greu, unul dintre zifari având două călărețe. Astfel au ajuns până la noul amplasament al taberei ronilor, situat chiar pe malul râului ce oprise propagarea incendiului. Era de presupus că a doua zi Zakala va incendia și porțiunea cealaltă a pădurii, deschizând calea până spre casa pământenilor. Corăbiile înaintaseră și ele de-a lungul coastei, în paralel cu infanteria și sprijinind-o cu materialele necesare, prin bărcile de diferite dimensiuni. Pe vasul Amiral al flotei au aterizat cele trei războinice și, probabil, că acolo vor rămâne peste noapte.

Soarele asfințise și ronii se pregăteau de ritualul serii, adunându-se pe lângă focurile ce se aprindeau. Era clar că peste noapte nu vor acționa, iar asta era șansa echipei de elită. Marele Șef a făcut semn de întoarcere și întâlnire cu cei de la sol. După aterizare, a urmat o nouă consfătuire, în care s-au clarificat ultimele detalii, adaptate după situația concretă din acest moment. Fiecare dintre ei a primit sarcini precise, la anumite ore, iar comunicarea trebuia să fie eficientă, prin sunete ce imitau păsări, iar alteori prin săgeți aprinse. A urmat repartizarea în cele două canoe și barca pământenilor, în funcție de rolul fiecăruia, și apoi vâslirea cu toată forța către flota inamică. Câțiva nori răzleți, care se jucau de-a ascunselea cu Muza și Cupidon, s-ar putea să le fie de ajutor la momentul potrivit.

Planeta Paradis: Nori negri

Posted on by racoltapetru6

Costumația Zakalei era aproximativ asemănătoare cu cea a femeilor din garda personală. O rochiță scurtă, care lăsa să se vadă două picioare lungi și perfect proporționate; o bluziță ce nu-i cobora decât puțin sub sânii superbi, oferind văzului o siluetă de invidiat, cu o piele ușor bronzată și cu siguranță catifelată. La brâu avea o cingătoare de care erau prinse în partea stângă o sabie lungă, iar în dreapta un pumnal. Asta se putea deduce după tecile de care războinica divinitate își sprijinea mâinile.

Pașii îi erau de felină agilă, iar privirea-i dominantă cerea supunere totală și necondiționată. Era urmată îndeaproape de alte patru amazoane bine înarmate și la fel de atente la fiecare mișcare. Femeia asta chiar se credea zeiță și nimeni nu avea curajul să-i conteste acest statut. Se vedea din comportamentul fiecărui comandant care-i dădea raportul și al grupurilor de militari. Niciunul dintre ei nu o privea în ochi și nu vorbea fără să fie întrebat. Și totuși, în timpul trecerii în revistă a trupelor, se pare că unul dintre ofițeri n-a respectat în totalitate protocolul, cedând ispitei de a o privi pe Zakala de aproape. N-a apucat să-și dea seama când și cum a venit pedeapsa: mâna femeii a țâșnit fulgerător spre mânerul sabiei, și într-o fracțiune de secundă capul impertinentului era detașat de corp. Imediat, locul nenorocitului a fost luat de alt combatant, care s-a grăbit să șteargă de sânge arma întinsă de stăpână și apoi să ordone evacuarea cadavrului. Inspecția a continuat fără alte incidente.

Au urmat la rând hamalii și apoi verificarea materialelor și animalelor debarcate pe plajă. După câteva comenzi scurte, Zakala și trei războinice din garda ei au încălecat o parte din zifari, restul de opt fiind repartizați unor comandanți. Fiecare grup de câte patru a luat-o în câte o direcție. Unul spre nord, altul spre est și ultimul, cel condus de Zakala, către sud. Exact spre fuiul halanilor și reședința pământenilor. Relu și Ucu aveau motive serioase de îngrijorare, dar până la lăsarea întunericului nu puteau să-și părăsească ascunzătoarea. Priveau cum ronii se împrăștie către corturi sau bărci, căutând și scoțând la iveală alimente și băutură. Erau liberi până la revenirea echipelor de cercetași, iar asta însemna vreo două ore. Moment potrivit să mănânce și ei, în tăcere și fără prea mare poftă. Dar de ce se temeau ei mai mult s-a adeverit la întoarcerea Zakalei. Din gesturile și acțiunile care au urmat, se vedea clar că războinicele au detectat fuiul halanilor, iar comanda fermă pe care au primit-o cei aproximativ cinci mii de invadatori – cu tot cu hamali – se putea ușor intui: toată lumea spre sud!

Doar că în fața lor se întindea o pădure deasă și populată de animale, iar tunurile și carele aveau nevoie de spațiu. Plaja se îngusta și ea mai încolo și nu lăsa suficient loc pentru deplasare. Răspunsul la întrebarea pe care și-o puneau cei doi spectatori ascunși veni destul de repede și cât se putea de dureros. Zakalei i se aduse un arc și o săgeată având vârful îmbrăcat într-o pânză îmbibată cu un lichid inflamabil. Una dintre gărzile din apropiere apropie torța și îi dădu foc, iar zeița ronilor o slobozi cu putere spre coroanele arborilor. Imediat, urmându-i exemplul, sute de alți arcași se dotară cu astfel de săgeți și procedară la fel. Soarele era deasupra capului și ziua se anunța la fel de călduroasă precum una de vară. În fața lui și a potopului de focare, pădurea virgină se aprinse repede, arzând cu trosnete, gemete și urlete sălbatice, precum și stoluri mari de păsări ce-și luau zborul prin fumul tot mai dens. Iar vântul ducea focul mai departe, tot mai departe, către sud. Așa cum calculase Zakala, care dispăru apoi în cortul său.

Restul zilei s-a scurs într-o veselie pentru roni, care petreceau slăvindu-și regina, dar într-o cruntă dezamăgire și îngrijorare pentru Relu și Ucu. Cei doi așteptau cu înfrigurare înserarea și eliberarea din locul acesta blestemat. Trebuiau să ajungă cât mai repede acasă și să-și avertizeze prietenii, să caute împreună o soluție în fața potopului care se profila. Au răsuflat mai ușurați când soarele s-a pierdut la orizont și primele focuri rone au fost aprinse. Pădurea murise prin apropiere, însă vântul purta jarul mai departe, făcând prăpăd pe unde trecea. Ieșind din ascunzătoare, Marele Șef și comandantul său au încălecat în liniște și au decolat direct spre casă, urmând de data asta calea cea mai scurtă. Vreme de o jumătate de oră au trecut peste scrumul rămas după incendiu și inima i-a durut. Paradisul de sub ei se transformase într-un iad groaznic, cum nu și-ar fi putut imagina. Doar mai apoi au dat peste un curs de apă care a stăvilit înaintarea focului. Dar pentru câtă vreme?, se întrebau amândoi în sine.

Aterizarea au făcut-o la lumina Muzei și a lui Cupidon, în fața casei pământenilor. Erau așteptați de familia îngrijorată din cauza unor zifari necunoscuți pe care i-au văzut de dimineață. Dar și fumul care s-a văzut de departe le-a întărit convingerea că se întâmplă ceva foarte rău.

Planeta Paradis: Zakala

Posted on by racoltapetru6

– Ăștia sunt ronii, nu-i așa, unchiule?, întrebă Bogdănel după ce privi și el prin binoclu. Ia te uite! Cel din frunte are chipul femeii pe care am văzut-o când eram prizioneri.

– Să văd și eu, ceru Carmen nerăbdătoare… Oooaaauuu! Ce femeie frumoasă!, se minună apoi, privind fascinată.

– În mod sigur că-s roni, zise Relu. Dă-mi să văd câte vase au.

Fata îi înmână binoclul și bărbatul fixă cu privirea multă vreme pânza cu portretul celei pe care invadatorii o numiseră Zakala. De mult nu o mai văzuse, deși o visase de multe ori și se gândise adesea la ea. Oare era acolo, pe unul dintre cele zece sau unsprezece vase de luptă? Ar fi vrut să fie așa, deși asta ar fi însemnat că urmau să se confrunte cu o armată puternică, decisă să cucerească tot ce se ivea în cale. Din fericire corăbiile au luat-o spre nord, de-a lungul coastei, căutând un loc mai bun pentru debarcare. Cu toate acestea nu era timp de pierdut și Relu se precipită către casă.

Gavrilă și Florica au primit cu îngrijorare vestea unui iminent război, mai ales că se temeau pentru viața lui Bogdănel, implicat direct în operațiunile cele mai riscante. Știau, însă, că opoziția lor le-ar fi dăunat mai mult, așa că s-au rezumat în a-l strânge cu putere la piept înainte ca acesta să urce pe zifarul lui. Era timpul să-i alerteze pe halani și să pună în aplicare prima fază a apărării: localizarea și cunoașterea capacității de luptă a adversarului. Aceasta era vestea pe care o ducea Marele Șef, împreună cu „locotenentul” său, Bogdănel.

În fui, starea de spirit era diferită de la om la om. Echipa de elită și mulți dintre vânători își exprimau entuziasmul și încrederea că vor face față confruntării, în timp ce halanii mai bătrâni, precum și femeile, afișau o îngrijorare sau chiar frică. După un sfat îndelung cu cei patru comandanți, s-a hotărât ca a doua zi doi războinici să zboare spre nord, pentru a cerceta locul ales de roni la debarcare și traseul pe care îl vor alege. Spre regretul lui Bogdănel, cei doi erau Relu și Ucu.

Traseul din dimineața următoare trebuia ales cu grijă, știut fiind că ronii aveau, la rândul lor, o escadrilă de zifari, probabil mai numeroși decât la prima debarcare. De aceea, Relu a ales să se îndepărteze de țărm, luând-o mult spre est și de abia apoi zburând paralel cu acesta și folosindu-se mereu de binoclu. Doar la zborul de seară au reușit să repereze tabăra invadatorilor, și asta datorită focurilor înalte cu care știa pământeanul că se delectează aceștia la lăsarea întunericului. Au căutat apoi un loc ferit de supraveghere, o stâncă semeață acoperită cu arbori stufoși, tocmai buni pentru camuflaj.

Noaptea s-a scurs cu greu pentru cei doi temerari, ațipind câte o oră sau încercând să ghicească ce se întâmplă pe plajă, după numărul de focuri sau focurile de armă sporadice. Doar la ivirea zorilor au putut să aprecieze la adevărata capacitate masiva concentrare de trupe. Sute de corturi în diferite culori și dimensiuni erau amplasate pe o mare distanță. Cel mai impozant, unul roșu și păzit de femei înarmate cu arcuri și săbii, atrăgea în mod deosebit atenția. Deocamdată era liniște și doar hamalii reîncepuseră debarcarea proviziilor de pe cele zece corăbii. Multe tunuri grele, bivoli puternici și nervoși, care mari, arme și butoaie cu praf de pușcă sau băuturi. O duzină de zifari erau pe țărm, probabil de ieri, pregătiți pentru un zbor matinal.

Liniștea relativă a taberei a fost întreruptă brusc de câteva bătăi într-un gong aflat în apropierea cortului roșu. Una din războinicele de gardă era cea care a dat semnalul trezirii și dintr-o dată a început vânzoleala. Din corturi sau doar de pe lângă cenușa focurilor, ieșeau ori se ridicau luptătorii, aranjându-și ținuta și armamentul, formând grupuri compacte și așteptând ceva, sub atenta îndrumare a câte unui superior. Relu a numărat peste 40 astfel de grupuri a circa o sută de războinici, un număr care-i dădea fiori. Ucu privea și el mut la această mulțime, nevenindu-i să creadă că se pot aduna atâția oameni laolaltă, darămite să-ți fie și dușmani.

Atunci a apărut EA. Relu nu se înșelase când a fost sceptic cu privire la realismul frumuseții redate pe pânza corăbiilor. Niciun pictor, cât ar fi de talentat, n-ar fi putut reda în totalitate splendoarea unui chip atât de fermecător, perfecțiunea unui trup de zeiță, mișcările atât de agile și grațioase, aerul atât de semeț și dominator peste toți și peste toate. Așadar, aceasta era Zakala, zeița mult venerată de roni! Chiar fiind la distanță mare de ea și admirând-o doar prin binoclu, pământeanul uita să respire și inima îi bătea nebunește. Ochii ei aveau o putere enormă și îi simțea atât de aproape, mai ales când privirea divinei dădu un ocol prin zări, zăbovind parcă în direcția lui. Atunci s-a speriat Relu și a aruncat aparatul din mână și ascunzându-se instinctiv. Dar și-a revenit după câteva clipe, rușinat de nedumerirea lui Ucu. Aveau o misiune și nimic nu trebuia să o pericliteze. Cu atât mai puțin o femeie-zeiță din tabăra adversă.

Planeta Paradis: Pregătiri

Posted on by racoltapetru6

Nimănui nu i-a spus Relu despre întâlnirea cu bătrânul din grotă. Pe de o parte, nu era sigur dacă a fost reală sau doar o viziune provocată de șocul cutremurului și al pericolului de după. Pe de altă parte, se temea să nu fie privit cu suspiciune și îngrijorare, așa cum s-a întâmplat după halucinațiile provocate de sirene, sau căderea emotivă de la moartea Olguței. Cu toate acestea, real sau nu, semnalul primit nu trebuia neglijat, întoarcerea ronilor fiind un pericol care trebuia întâmpinat cum se cuvine.

Pista pentru aterizarea zifarilor era funcțională și noul Mare Șef făcea aproape zilnic naveta între fui-ul halanilor și familia sa, adesea împreună cu Bogdănel, pe care l-a numit responsabil cu pregătirea militară a tinerilor. Aveau nevoie de antrenament, de arme noi și implementarea unei atitudini agresive în confruntarea cu un inamic superior din punct de vedere fizic și al dotărilor. De asemenea, câteva cuvinte din limba ronilor puteau să ajute foarte mult și chiar să facă diferența dintre viață și moarte.

Moara a fost terminată și a început să macine prima recoltă de porumb, minunându-i pe halani și bucurându-i pe pământeni. Din cele două butoiașe cu praf de pușcă aduse cu zifarii, au confecționat artizanal noi cartușe pentru arme improvizate sau chiar pentru cele două puști de vânătoare. Doar cei mai talentați vânători primeau arme de foc și se antrenau într-o echipă de elită. Din ea făceau parte Hita, Șivu, Ucu, Bobo, Laca și, bineînțeles, Relu și Bogdănel. Toți cei șapte trebuiau să știe a zbura la perfecție cu zifarii și să patruleze pe rând în jurul muntelui, pentru a da alarma în caz de pericol. Zifarul răposatului Mare Șef îl moștenise Ucu și doar el se ocupa de îngrijirea lui.

Ceilalți cai înaripați erau călăriți de pământeni, cu excepția Floricăi, ce se încăpățâna să refuze orice încercare de zbor, ea fiind acum ocupată cu grădina și bucătăria, unde primea ajutor de la Carmen, însă nu mereu. Fata era și ea atrasă de plimbările cu zifarul ei și lipsea adesea ore întregi, rătăcind prin văzduh și provocând îngrijorarea celor rămași acasă. Dar fata insista că-i o luptătoare bună și chiar se descurca foarte bine la tragerea cu arbaleta sau cu noile puști ușoare. Se antrena chiar și în duelurile cu sabia ușoară sau cu pumnalele. De aceea i se reproșa, de către Gavrilă și Florica, faptul că devenise prea băiețoasă și nici nu mai voia să audă de fuste și rochii, ci doar de pantaloni scurți sau lungi, după cum era vremea. Oare o va mai plăcea Bogdănel, când va veni vremea să devină un cuplu și să aibă familia lor?, se întreba femeia, cu năduf.

Timpul se scurgea liniștit, fără evenimente majore, dar cu activități dense și planificate cu rigurozitate. Vara a trecut pe nesimțite și toamna blândă i-a urmat exemplul. Iarna părea o binecuvântare pentru halani și pământeni, totodată, bănuind că în anotimpul rece și bogat în zăpadă vor fi scutiți de musafiri nepoftiți, indiferent că erau tochi sau roni. Alte pericole majore nu cunoșteau și nici nu încercau să-și imagineze. Și așa erau prea mari și ascultau mereu cu emoție povestirile celor doi pământeni scăpați din ghearele invadatorilor și a canibalilor. Mai ales când vremea potrivnică nu le-a mai permis să facă exerciții militare și se adunau în locuința Marelui Șef. Zborurile erau mai rare, date fiind troienele de zăpadă care se adunau repede.

Doar vânătoarea nu cunoștea ce-i aia pauză pentru halani, iar Relu nu pregeta să-i însoțească de fiecare dată. Departe de fui, la poalele muntelui, se ridica o construcție mare din lemn, în care erau adăpostite cavanele pe timpul iernii. În spatele porților înalte și păzite de străjeri se aflau grajdurile, iar în mijlocul perimetrului, o curte și o cabană pentru locuit. Îngrijitorii mulgeau animalele, le tăiau pe cele planificate și trimiteau laptele și carnea sus pe munte. În schimb, de acolo primeau haine și alte alimente de trebuință până la venirea primăverii. Relu și Bogdănel au avut plăcuta ocazie de a vizita o dată acest stabiliment, profitând de câteva zile mai călduroase. Și-au propus să revină pe la primăvară, pentru a participa la o vânătoare cu halanii de acolo, foarte pricepuți în pregătirea cărnii proaspete. S-au convins de asta când au rămas peste noapte la cabană și au mâncat ceva nemaipomenit de bun. A fost o petrecere cu mult șiși, o cafea tare din niște boabe foarte aromate și apoi un foc în care s-au aruncat un braț de frunze uscate. Fumul rezultat i-a adormit pe toți și i-a făcut să aibă vise atât de complexe și lungi încât ziceai că sunt reale.

Astfel s-a scurs și cea de-a doua iarnă pentru pământenii de pe Planeta Paradis. Zăpezile se topeau la fel ca anul trecut, inundând pășunea și pădurea de către șes. Relu venise printre ai săi, dornic să se întrețină cu fiecare din familie. Îi era dor de casă, de prieteni și de fiica lui, care se înălța și se întărea văzând cu ochii. De aceea a zăbovit mai multe zile de data asta, profitând de soarele cald și strălucitor. Într-o săptămână, apele s-au retras, lăsând iarăși un strat gros de mâl benefic ce se întărea imediat. Era timpul să plece către fui și ieșise să privească împrejurimile, alături de Bogdănel și Carmen. Dar când îndreptă binoclul spre ocean, un fior rece îi străbătu corpul. De acolo, de departe, se vedeau apropiindu-se mai multe corăbii mari și mici. Era o adevărată armadă.