Pentru a-i împiedica, pe cât posibil, pe halani să-l urmeze, a fost nevoie să ascundă ambarcațiunea Zakalei și să șteargă urmele din preajmă. Vremea se anunța schimbătoare și cerul se aglomera cu nori. Dar nimic nu l-ar fi oprit pe Relu să se afunde în pădurea deasă, căutând orice semn de trecere recentă a unei ființe umane. Și avea să constate că nu era atât de greu, iar cunoștințele deprinse de la halani îi erau acum de mare folos. Ici și colo se vedeau urme de pași pe sol, vegetație tăiată ori ruptă, prin care Zakala și-a croit cale cu sabia sau corpul. Pentru ea era mai greu, fiind deschizătoare de drum, în timp ce pământeanul pierdea timp doar pentru a găsi indicii.
Curând a început să se audă răpăitul ploii, iar după o perioadă ea s-a făcut simțită. Relu o percepea rece în contact cu corpu-i încălzit de efort, iar frunzele mari și umede îl înfiorau la fiecare atingere. Uneori se oprea ascultând atent fiecare sunet și căutând să-și dea seama ce îl produce și de unde vine. Apoi pornea din nou, îmboldit și de răcoarea umedă ce-l cuprindea tot mai tare. Era obosit, însetat și flămând, dar nu-și permitea nici măcar să soarbă câteva picături de ploaie. Își spunea mereu în gând că dacă Zakala poate să reziste, nici el nu trebuie să rămână mai prejos.
De data asta, ploaia era mai de durată, parcă tocmai să îi stimuleze efortul, iar timpul își pierduse valoarea. O potecuță timidă se așternea în fața lui Relu, făcută probabil de animalele pădurii în drumul lor obișnuit, poate în căutare de ascunziș sau apă. Terenul începea să urce ușor și vegetația se rărea parcă tot mai mult, ușurând accesul. A urmat apoi un deal, în vârful căruia se putea vedea o stâncă acoperită de mușchi. Era o țintă care merita atenția pământeanului și un adăpost pentru câteva clipe de odihnă. Mai ales că, după ce s-a apropiat suficient, a putut zări o intrare înspre interiorul unei caverne.
Cu toate acestea Relu trebuia să fie atent, mai ales că și urmele Zakalei duceau într-acolo. Putea fi întâmpinat nu tocmai cordial, drept pentru care își pregăti sabia și înaintă precaut. Interiorul arăta ca o peșteră și se auzea susurul apei ce se scurgea într-un mic lac. I-a trebuit ceva vreme până i s-au obișnuit ochii cu întuneriul, după care a continuat inspecția pas cu pas. Curând a auzit niște mișcări neobișnuite, iar apoi a văzut de unde veneau. Într-un colț ședea rezemată, cu spatele de peretele stâncii, Zakala.
Mâna dreaptă îi era înțepenită pe sabie și avea convulsii de anvergură, în timp ce corpul plin de răni și de noroi îi tremura cuprins de friguri. Hainele îi erau sfâșiate, iar un pansament improvizat din ele dădea să cadă de pe brațul stâng. Bărbatul se apropie prudent și cu sabia întinsă spre fugară, atingând-o cu lama umedă și ascuțită. Nicio tresărire din partea ei, iar ochii, deși semideschiși, părea că nu văd nimic. Era evident că își pierduse cunoștința din cauza febrei și corpul ei ducea o bătălie cu boala. Atunci intră Relu în alertă și evaluă rapid măsurile care se impuneau.
Mai întâi aduse niște apă din lac și îi spălă trupul și rănile. Poate avea noroc și nu se vor infecta, deși cea de la mână arăta destul de urât. Apoi o înveli în hainele lui, ceva mai uscate de la temperatura trupului, și făcu un foc zdravăn în apropiere. În tot acest timp, Zakala delira, iar cele câteva cuvinte inteligibile îi erau adresate lui, și nu erau deloc prietenoase. Noroc că între timp ploaia încetase și Relu putu mai ușor să caute niște plante pentru ceai. Nu a găsit chiar ce intenționa, dar nici n-a venit cu mâna goală, ci cu câteva frunze folosite de halani pentru răni și răceală. Bine că plosca îi era din metal și putu astfel să fiarbă apa, laolaltă cu ierburile. O parte din ceai îl folosi pentru curățarea mai bună a rănilor și la pansarea mâinii, iar cealaltă se căzni să-l administreze pe cale internă Zakalei. Măcar era cald și îi potolea setea. Către seară, bolnava căzu într-un somn adânc, dar nici îngrijitorul ei nu mai rezistă mult timp.
A doua zi dimineață, lucrurile stăteau la fel, deși febra Reginei parcă nu mai era atât de mare. Relu se trezise periodic pentru a întreține focul și a fi atent la animalele care veneau să se adape. O căprioară pitică și neatentă, ivită spre ziua, căzu sub săgeata bărbatului, căci foamea era prea mare după atâta vreme și efort. Ieși o friptură delicioasă, din care ar fi fost bucuros să împartă cu Zakala, însă doar câteva picături de ceai reuși să i le strecoare printre buze. Chipul ei palid mai tresărea uneori, dar delirul trecuse și părea că doarme adânc ori era într-o comă ușoară. Bărbatul examină încă o dată rana și reîmprospătă pansamentul umezit în ceai. Nu prea mai avea material pentru alte fâșii, fiind aproape dezbrăcat. De aceea, crezu că era bine să se încălzeacă unul de la altul, luând-o pe Zakala în brațe și ascultându-i respirația. Era chiar plăcut și liniștitor.