Spirit călător: Aşteptându-l pe George

Posted on by racoltapetru6

Timpul se dilatase ca un balon sufocant, iar ochii îi simţeam obosiţi de când erau blocaţi pe acele leneşe ale ceasului de pe peretele din faţă. Parcă niciodată nu aşteptasem ceva cu atâta nerăbdare sau poate că prezentul este subiectiv şi ignoră sentimentele care te-au dominat în trecut. Oricum ar fi, trebuia să-mi găsesc o preocupare, să mă gândesc la ceva plăcut, aşa cum făceam cu alte ocazii, altfel riscam să intru în panică, iar până la ora 18 mai erau două ore. Eram sigur că George n-o să întârzie, nu mi-ar face una ca asta, știind cât sunt de nerăbdător, cât de mult aştept experienţa unei posibile eliberări din temniţa întunecată pe care o suport de aproape doi ani.

M-am refugiat iarăşi în amintiri, momente îndepărtate ce păreau un vis frumos,  prea frumos şi transformat brusc într-un coşmar. Ce tineri eram şi cum ne împărţeam noi lumea pe la 22 de ani, când ne-am împrietenit în atelierul de reparaţii auto!

George era băiat frumos, înalt, cu fruntea lată şi o mustaţă bine îngrijită, care făcea ravagii printre doamne şi domnişoare. E drept că nici eu nu eram de lepădat, dar nu aveam şarmul şi talentul lui de a vrăji cu atâta nonşalanţă. Ceea ce ne-a apropiat de la prima întâlnire era pasiunea comună pentru motoare şi mai ales pentru condus. El avea atunci o motocicletă Honda, veche, dar bine întreţinută, pe care o “cărbunea”, adică o mâna cu viteză, de câte ori avea ceva timp liber. Mi-a insuflat şi mie această pasiune şi în scurt timp mi-am cumpărat un Kawasaki, devenind stăpânii şoselelor. Chiar am participat împreună la competiţii din care el a ieşit de multe ori victorios.

Ne plăcea să trăim la maximum fiecare clipă, iar viteza, cu vântul ce încerca să ni se opună, reperele ce rămâneau în urmă cu iuţeală, ne făceau să simţim că trăim cu adevărat. De aceea, munca de mecanic ni se părea prea monotonă, chiar dacă aveam un venit bun şi ne plăcea să meşterim la diferite tipuri de autoturisme sau camioane. Simţeam nevoia de ceva mai mult, să vedem mai multe, să călătorim câştigând bani în acelaşi timp. Astfel ne-a venit ideea de a ne cumpăra propriul nostru camion, propria noastră afacere. Am pus amândoi banii şi am mai făcut un împrumut de la bancă.

La început ne-a fost greu, până am găsit clienţi serioşi care ne-au apreciat pentru operativitatea noastră, dar în cele din urmă ne-am văzut visul împlinit. Străbăteam Europa în toate direcţiile cu TIR-ul nostru personalizat, având sculptat un înger alb cu aripile larg deschise, pe cabină. Conduceam pe rând şi câştigam foarte bine, iar fetele roiau pe lângă noi, în cele câteva zile de repaos când schimbam volanul cu ghidonul.

Euș fiind o fire mai sentimentală, m-am îndrăgostit de o tânără ingenuă din Harghita, ce avea şi un nume predestinat, Eva. George, în schimb, îşi schimba partenerele săptămânal şi nici nu mai reţin cu care din ele a fost la nunta mea. Eram fericit să întemeiez o familie, şi mireasa mea arăta la fel de încântată. În luna de miere am fost toţi trei; eu, Eva şi George, fiind perioada când am fost atraşi de un sport nou pentru noi: alpinismul. Era o preocupare care ne-a oferit ocazia de a trăi momente palpitante, pline de adrenalină, altfel decât cea generată de viteză şi călătorii. Poate că aşa a fost să fie: noua mea nevastă să vrea ca George să ne însoţească la munte, să găsim un instructor de alpinism amabil, dispus să ne împărtăşească cu pricepere primele noţiuni ale ascensiunilor alpine şi să reuşim a escalada prima stâncă.

Acolo sus, am trăit bucuria izbânzii şi am savurat spectacolul ce-l oferă înălţimile neîngrădite. Eram emoţionaţi şi copleşiţi de ceea ce vedeam sub noi, în preajma noastră, şi astfel că microbul ascensiunilor a găsit un teren prielnic pentru a se dezvolta, a pune stăpânire pe noi. Ma refer la mine şi George, căci pentru Eva a fost mai mult un chin, scrântindu-şi o mână şi stând mai mult pe lângă instructorul ce avea grijă să nu mai păţească ceva. Ne-am întors acasă cu regrete, dar cu promisiunea că vom repeta această experienţă şi pe alte piscuri care ne aşteptau. Noi, bărbaţii, căci nevasta nu era încântată să mai încerce.

Aşa am început să colindăm munţii în căutarea altor peisaje fascinante,din ţară şi din străinătate, pe care să le putem admira de sus, precum vulturii ce scrutează văile cu privirea-i dominantă. Nu ne neglijam nici meseria, însă profitam din plin de concediu deşi mi-ar fi plăcut să vină şi Eva cu noi. Totul a fost minunat până în acea zi fatidică în care aripile mi s-au frânt, iar viaţa mea a luat practic sfârşit. Un piton care s-a desprins, o funie care a cedat şi m-am prăbuşit de la 12 metri.

Oare am avut noroc că am scăpat cu viaţă? Aşa au spus mulţi, iar primi au fost medicii care m-au examinat imediat după accident. Tot ei au completat că am suferit o fractură severă de coloană vertebrală şi că nu voi mai putea merge niciodată şi nici nu voi simţi nimic de la brâu în jos. Eu zic că am fost blestemat să nu mor şi acest fapt trebuia îndreptat. Sufletul meu obişnuit să zburde şi să călătorească neîngrădit nu putea să sălăşluiască într-o carcasă stricată din carne şi oase, chiar dacă George şi alţi prieteni mă căutau deseori şi încercau să mă încurajeze. Eram o legumă şi nu aveam nevoie de mila nimănui!

Prima care a înţeles acest lucru a fost Eva, şi m-a părăsit la o lună după tragedie. Atunci am încercat prima oară să mă sinucid şi aş fi reuşit dacă aveam suficiente sedative. Sora mea,Diana, care era şi ea singură după trei mariaje eşuate, s-a mutat în cealaltă cameră din apartamentul meu. I-a promis lui George că o să fie atentă să nu recidivez şi că o să aibă grijă de mine. Uneori o făcea cu toată solicitudinea, iar alteori o vedeam cum se clatină sub influienţa băuturii la care apela şi ea pentru a uita..

Metamorfoza (epilog)

Posted on by racoltapetru6

Era o dimineaţă liniştită de toamnă, şi pe plaja de la Vama Veche nu se vedea ţipenie de om. Doar valurile, îndemnate de un vânt mai vioi, se înfoiau şi se repezeau cu repertoriul lor caracteristic spre malul care le tempera elanul. Un autoturism Mercedes îşi făcu apariţia în acest peisaj matinal, înaintând spre mare. S-a apropiat până la întâlnirea cu undele înspumate şi motorul a încetat să mai toarcă. Din maşină a coborât Doina, într-o rochie albă, vaporoasă, sfidând răcoarea anotimpului. Era desculţă şi pipăia cu tălpile nisipul umed, în timp ce înainta de-a lungul plajei, cu privirea pierdută spre orizontul cuprins între cer şi mare. Ochii îi erau protejaţi de ochelarii negri ce-i permiteau sa sfideze soarele care se ridica semeţ deasupra apei.

După un timp, fata s-a oprit privind nemişcată spre depărtări, cu braţele încrucişate la piept. Nimic nu trăda frământarea interioară şi aşteptările din sufletul ei. A stat aşa multă vreme, până când un alt sunet, străin de cele generate de natură, i-a atras atenţia. Era maşina lui Ghiţă, care a coborât şi s-a apropiat de ea. Mulţumit că a găsit-o, îi zise:

– M-am gândit că nu ai plecat încă. O să-ţi fie dor de locul ăsta.

Doina a aprobat din cap, tăcută. Bărbatul o privea, admirând părul ce-i flutura în bătaia vântului. Îşi dădu jos vesta şi o puse pe umerii expuşi ai fetei. Apoi întrebă sfios:

– Crezi că mai trăieşte? Mai speri să-l întâlneşti?

După câteva minute de tăcere, veni şi răspunsul ei:

– Nu ştiu ce să cred…Sunt dezorientată şi mi-e frică. Mă simt vinovată în mare măsură. L-am împins de multe ori la acţiuni stupide, iar ultima dintre ele i-a fost fatală. N-o să mi-o iert.

Ghiţă îi aşeză mai bine haina şi îşi petrecu braţul ocrotitor pe după umerii ei. Zise liniştitor:

– Haida-de! Nu mai fi aşa aspră cu tine. Doar a fost şi alegerea lui şi, având în vedere circumstanţele, v-aţi descurcat foarte bine. Aţi dat în vileag o reţea de traficanţi de prostituate salvându-le de la o viaţă de chin, poate chiar de la moarte. Plus că aţi prins un comisar corupt şi ai scris un articol senzaţional.

Fata dădea negativ din cap:

– Dar cu ce preţ, Ghiţă?! Cu ce preţ!? Cu preţul fericirii noastre, cu preţul vieţii iubitului meu. Şi ce am realizat? Stănescu e cercetat în stare de libertate şi sunt aproape sigură că nu va fi condamnat la închisoare, fiindcă aşa e justiţia la noi! Mâine, poimâine va găsi o altă oportunitate de a-şi continua activitatea infracţională, iar eu voi fi în vizorul lui. Mă voi uita mereu în spate, căci răzbunarea e doar o chestiune de timp. Iar acum sunt singură.

– Să nu spui asta!, replică imediat bărbatul. Eu voi fi mereu alături de tine, chiar dacă ne despart 800 de km. Dă-mi doar un semn, când vei avea nevoie, şi voi fi gata de acţiune. În plus, să ştii că am încredere în tine: am văzut că te descurci în orice situaţie şi mi-a plăcut să lucrăm împreună!

Doinei îi scăpă un zâmbet discret când răspunse, privindu-l în ochi:

– Mersi, Ghiţa! Eşti un om bun şi m-ai ajutat enorm! Sper să ne mai întâlnim.

Bărbatul o îmbrăţişă prieteneşte, după care şi-au luat rămas bun:

– Să mă suni cât mai des, fată dragă! Şi să vii la primăvară în concediu. Eşti binevenită în garsoniera mea, căci eu o să dorm în altă parte.

– Ok! O să păstrăm legătura. Mersi încă o dată pentru tot! Haide, du-te acum, că eu mai stau câteva minute şi pornesc spre Baia Mare! Vreau să-mi iau rămas bun de la mare.

Zicându-i acestea, Doina îi înapoie haina şi depuse un sărut pe obrazul prietenului ei. După ce Dacia a dispărut din peisaj, a întors din nou privirea spre valurile înspumate. Totul era neschimbat şi nici nu ştia dacă ceva ar putea să perturbe monotonia mării. A pornit alene spre maşina care se vedea în depărtare. Avea tot timpul din lume şi amâna pe cât putea despărţirea de acest peisaj, căruia îi va duce dorul în fiecare zi, în fiece clipă. Locul în care a pierdut o parte din suflet, unde a avut parte de sentimente puternice, de neimaginat, care i-au schimbat caracterul şi perspectiva asupra lumii ce o înconjura.

Curios! Uşa autoturismului era întredeschisă, deși ştia că a împins-o de tot. Uimirea ei a fost foarte mare când a văzut pe scaunul ei o cochilie, iar pe ea, o perlă superbă! A ridicat-o zâmbind şi s-a întors din nou către mare. Nu se vedea nimic deosebit, dar acum ştia că acolo, undeva, sub valurile neastâmpărate, e cineva care o priveşte cu dragoste, cineva care o iubeşte în tăcere. Paul al ei trăieşte şi, aşa cum a promis, nu o va uita niciodată!

A ridicat mâna şi a fluturat-o fericită deasupra capului, strigând:

– Mă voi întoarce, iubitule! Mă voi întoarce!

Apoi s-a urcat la volan şi a pornit în trombă, scurmând cu putere nisipul. Emoţiile erau copleşitoare şi spera ca șofatul s-o ajute. La urma urmei, avea viteza în sânge.

SFÂRŞIT

Metamorfoza (XVIII)

Posted on by racoltapetru6

Doina era tot pe podea și cu capul lui Paul în poală, iar când i-a văzut pe cei doi bărbaţi intrând a ridicat privirea spre comisarul băimărean, exclamând de câteva ori:

– Nu e mort! Nu e mort…Mai are puls. Îi simt pulsul!

Pe de altă part,e Stănescu se zbătea în zadar, răcnind:

– Eliberează-mă imediat, cretinule! Te implici într-o acţiune a poliţiei locale, netotule! Ţi-ai depăşit atribuţiunile şi vei suporta consecinţele, animalule!

Şi tot aşa mai departe până când l-a mai domolit un dos de palmă lată de-a lui Bud. Afară se mai auzeau împuşcături din ce în ce mai rare şi comenzi scurte care răzbăteau printre tunetele tot mai îndepărtate. Scăpat de văicărelile celui încătuşat, comisarul se aplecă deasupra corpului diform şi îi căută pulsul. Simţea o bătaie slabă, ceea ce-l mira, deorece glonţul îl lovise în zona inimii şi sângerarea a fost abundentă: pe jos era plin de sânge închegat. Fata i-a luat mâna şi a condus-o în jos, către piciorul drept. Acolo, în apropierea călcâiului, ceva bătea cu putere şi menţinea viaţa. Era o inimă nouă, de alt tip, ce s-a format din scoica ce-şi găsise ca gazdă trupul lui Paul şi îi preluase funcţiile vitale, salvându-i astfel viaţa.

Doina zâmbea către vlăjganul de comisar, care nu înţelegea ce se petrece. Ochii rănitului s-au deschis şi de pe buzele lui s-a auzit doar un cuvânt şoptit:

– Apăăăă!…

Bud se precipită să caute un pahar, dar fata îl prinse de mână, spunându-i:

– Nu orice fel de apă. Are nevoie de apă de mare, şi în cantitate mare.

Chiar atunci se buluciră înăuntru un grup numeros de persoane. Era un ofiţer de la poliţia de coastă şi câţiva subordonaţi, unii răniţi, urmaţi de marinarii de pe SEA STAR, legaţi şi spăşiţi. La urmă a intrat Ghiţă, care s-a grăbit să o ajute pe Doina şi pe comisar. Au scos trupul lui Paul din cabina care devenise prea aglomerată şi gălăgioasă şi l-au dus pe punte. Acolo, Doina îl îmbrăţişă şi-l sărută prelung. Plângea cu lacrimi fierbinţi, sărate ca ale mării, iar picăturile se prelingeau pe obrazul iubitului ei, ajungându-i la buzele care le preluau ca pe un elixir al vieţii. Cu puterea generată de acele picături, tânărul o strânse şi el la piept rostindu-i:

– Te-am iubit mereu Doiniţă…şi te voi iubi mai mult decât aş putea să-ţi arăt…Tu eşti perla sufletului meu şi aş fi vrut să te ţin mereu aproape…să te admir. Dar acum suntem condamnaţi la despărţire…căci aparţinem fiecare altei lumi…Nu te voi uita niciodată, căci mintea nu mi-e tulbure şi va păstra limpede imaginea ta de zeiţă. Acum trebuie să mă laşi să plec în lumea mea…te rog, draga mea…simt că mă  sfârşesc…

Fata se dezlipea cu greu de pieptul lui Paul şi faţa ei ar fi vrut să rămână încă lipită de a lui, dar nu era posibil, iar cei doi bărbaţi care asistau la acestă dramatică scenă au înţeles că trebuie să intervină. A fost nevoie de insistenţă şi hotărâre pentru asta şi apoi pentru a-l ajuta pe rănit să se arunce în apele agitate ale mării. Strigătul de durere a Doinei a sfâşiat îndelung, dar în zadar, întunericul nopţii. Dintre valuri nu se putea distinge nimic. Au lăsat-o câteva minute să se liniştească, după care au dus-o mai mult pe sus în cabină, unde i-a fost administrat un calmant din trusa cu medicamente a ambarcaţiunii.

Vasul a fost scotocit peste tot, iar cele şase fete găsite la bord, precum şi cei bănuiţi de contrabandă cu carne vie au fost urcaţi pe vedeta poliţiei şi duşi pe uscat. La fel şi ceilalţi, cu excepţia a doi agenţi, ce vor asigura paza până dimineaţă. Furtuna se potolise şi nici vântul nu mai bătea. Era către dimineaţă şi cu toţii erau obosiţi după o noapte atât de zbuciumată, aşa că fiecare s-a îndreptat către un loc în care să se odihnească câteva ore. Doina în garsoniera lui Ghiţă, iar Bud era invitatul lui Mafaldea, cu care s-au întâlnit pe mal.

După-amiază erau aşteptaţi cu toţii la sediul poliţiei municipale, pentru declaraţii. Deşi dormise câteva ore, ajutată de efectele analgezicului primit pe vas, Doina era tot agitată şi îi dădea mari bătăi de cap jurnalistului constănţean.  Printre altele, a trebuit să-i povestească amănunţit cum a reuşit să mobilizeze poliţia pentru a intercepta vasul contrabandiştilor.

După despărţirea de la restaurant, au plecat glonţ spre gară, unde-i aştepta Bud, cu ochii pe ceas. Când a aflat că prizoniera lui a evadat, a explodat ca o grenadă şi era să-l ia la bătaie pe Butnaru. Cu greu a reuşit Ghiţă să-l mai tempereze şi să-l convingă că totul se va rezolva cu ajutorul comisarului şef. Aici a intervenit talentul jurnalistului care, într-o discuţie îndelungă cu Mafaldea, şi-a folosit toate argumentele disponibile şi a invocat chiar şi faptul că-i e dator de când l-a salvat de la înec. Ştia că pe vas se întâmplă ceva ilegal şi mai ştia locul unde s-a dus Doina. A mai exagerat el unele lucruri, dar numai în acest fel l-a convins să apeleze la poliţia de coastă. Restul a fost simplu: aşa cum bănuia, au găsit maşina pe plaja de la Vama Veche şi au pornit în căutarea lui SEA STAR, care nu putea fi departe. Noroc că cineva a blocat elicele cu plase de pescuit, iar acesta nu putea fi decât Paul, înainte de a urca pe vas.

Metamorfoza (XVII)

Posted on by racoltapetru6

De data aceasta, din trupul doborât se scurgea un sânge maroniu şi vâscos. În primul moment, Doina a rămas înmărmurită, neştiind ce s-a întâmplat, apoi, cercetând cu privirea scena dramei, a sesizat despre ce e vorba. Nu a dat importanţă noilor veniţi, ci s-a prăbuşit peste Paul, căutându-i rana şi încercând să-i oprească hemoragia. Plângea şi îl implora să nu moară, iar ,din când în când, îi cerceta pulsul. Comisarul îşi băgă pistolul în teacă şi mormăi:

– Ce scenă dezgustătoare!, apoi cu un glas poruncitor continuă:

– Nu vă holbaţi atâta! Aduceţi fetele la bord şi curăţaţi cabina asta.Tu ce mama dracu’ ai păţit?

Se adresa lui Jose care sângera şi el din belşug. Şedea pe podea, cu ambele mâini în jurul rănii de la piept şi cu privirea disperată. Stănescu nu se lăsă înduioşat şi continua să strige la el:

– V-aţi pus pe băute şi pe pocker, în loc să fiţi cu ochii în patru! Data trecută aţi eşuat şi mi-aţi făcut o mie de probleme, iar acum tot eu trebuie să vă scot din încurcătură. Ar trebui să fiu plătit dublu. Pedro, ia-l de aici până nu-şi dă duhu’.

Pedro era un ciocolatiu mic de statură şi cu un rânjet permanent pe chip. Se părea că avea oarece ascultare, fiindcă, la chemarea lui, au sărit cei doi fraţi Mendez, ajutându-l pe Jose să se ridice şi să iasă. Ceilalţi le-au ajutat pe cele şase tinere din barcă să urce pe vas şi apoi le-au condus la cabine. Comisarul Stănescu şi-a tras un scaun lângă Doina, care murmura mereu şi-l mângâia pe Paul, şi şi-a aprins un trabuc. După câteva fumuri, s-a adresat tinerei:

– Vezi unde s-a ajuns? Capăt de linie, draga mea. V-aţi băgat unde nu vă fierbea oala şi aţi pierdut tot. Dacă stăteaţi în banca voastră, rămâneaţi fericiţi şi, ce este mai important, în viaţă! Îţi dai seama că nu pot să te las să pleci de aici.

Zicând astea, îşi scoase din nou pistolul şi-l puse pe masă, la îndemână. Continuă:

– Am de ales între a te omorî şi a le spune băieţilor să te arunce în largul mării sau să dau dovadă de indulgenţă, să-ţi cruţ viaţa şi să te vând ca prostituată. Sunt sigur că valorezi bani frumoşi. Hmmm…cred că totuşi ar fi riscant să te las să ciripeşti, chiar şi peste ocean, deci cea mai sigură ar fi prima variantă. Ce zici, frumoaso?

Zicând acestea luă pistolul în mână şi îi scoase piedica. Atunci intră piticul zâmbăreţ cu ceilalţi marinari:

– Ce facem cu ei, domnu’ comisar?, întrebă Pedro, într-o română stâlcită.

– Le aruncaţi cadavrele în larg. Eu mi-am făcut treaba şi trebuie să mă întorc pe mal. E o noapte a dracu’ de nenorocită. Aveţi grijă cum navigaţi, să n-o mai daţi în bară şi de data asta.

Cu aceste recomandări, ţinti către Doina, dar în acel moment se auzi o voce, la megafon:

– Aici poliţia de coastă! Vă rugăm să ieşiţi pe punte şi să ne permiteţi accesul la bord!

Stănescu îşi ridică privirea spre ceilalţi şi ţipă la ei:

– Ce e asta? Ia vedeţi ce se întâmplă…

Marinarii au dat buzna afară şi, după un minut, Pedro reveni cu precizări:

– E o vedetă a poliţiei! Ce facem?

– Mama lor de nenorociţi!, se enervă comisarul. Porneşte motoarele şi bagă viteză! Dacă trag în noi, trageţi şi voi.

Piticul ieşi şi dădu nişte ordine, iar poliţistul se adresă fetei:

– Să nu crezi că m-am răzgândit. Dacă vom fi ameninţaţi, tu vei muri prima.

Apoi se grăbi şi el în furtună, având grijă să închidă uşa.

Vocile marinarilor se auzeau cu greu printre tunetele dese şi vântul ce bătea cu putere. La un moment dat a putut desluşi silueta lui Pedro lângă el, care ţipă:

– Nu putem porni din loc! Cred că s-au blocat elicele!

– Amândouă!? Cum mama dracului!?, urla comisarul agitând pistolul prin ploaie.

– Nu ştiu! Când am oprit motoarele totul era în regulă.

Megafonul continua să se audă:

– Aici poliţia de coastă. Vă rugăm să vă predaţi, altfel deschidem focul.

– Acum ce facem, domnu’ comisar?, ţipă piticul.

– Trageţi cu tot ce aveţi! Nu mă las eu prins!, răcni Stănescu cu ochii la ambarcaţiunea poliţiei.

Când au început să se audă focurile de armă, luminile de pe vedetă s-au stins şi se putea deduce că le dădea târcoale, precum un rechin prăzii sale. Trăgeau la întâmplare şi erau atenţi la orice indiciu vizual sau sonor, dar pe o asemenea vreme nu aveau speranţa să vadă sau să audă ceva util. În aceste condiţii, comisarul porni singur îndărăt spre cabină, pentru a o avea măcar pe fată în vizor, dar când să ajungă la uşă, văzu o siluetă mare ce se apropia în aceeaşi direcţie. Nu recunoştea cine ar putea fi şi îndreptă arma înspre ea, însă nu apucă să tragă fiindcă acea umbră se aruncă fulgerător spre el şi-l doborî. A încercat să se opună imobilizării, dar avea de-a face cu o forţă net superioară lui, a trebuit să cedeze şi să accepte cătuşele. Când au intrat înăuntru, a văzut că era vorba de comisarul Bud.

Metamorfoza (XVI)

Posted on by racoltapetru6

Doina s-a repezit din întuneric spre trupul căzut pe spate a lui Paul, care nu mai mişca. Îl striga pe nume şi încerca să se convingă că mai e în viaţă, timp în care echipajul se strânsese roată în jurul lor, luminându-i cu lanternele şi minunându-se. Vorbeau în spaniolă şi unul din ei, un metis pe nume Jose, se pare că era şeful. Avea o puşcă în mână, semn că el era cel care a tras. După câteva momente, necesare pentru a-şi da seama despre ce e vorba, ridică vocea cu o înjurătură pe care mintea tinerei îndurerate o înţelegea, la fel ca şi celelalte expresii pe care le auzea în jurul ei. Totuşi, nu-i păsa ce vorbeau şi nu reacţiona în nici un fel, doar când au ridicat-o forţat a început să ţipe şi să se zbată.

– Ce dracu’ mai e şi ăsta!?, se mira Jose privind la trupul întins pe punte. Om nu e, dar nici nu cunosc vreo specie care să-i semene.

Îl lovi cu piciorul şi văzu că nu reacţiona în niciun fel. Unul din coechipieri îşi dădu cu părerea:

– O fi vreun monstru marin.

– Dar cum a ajuns pe vas?, lansă altul o întrebare.

– Şi cine e fata?, continuă altul.

Jose se gândi preţ de un minut, aşa cum îi stă bine unui şef care vrea să fie ascultat, după care concluzionă:

– O fi o creatură încă nedescoperită ce vine din mare. Probabil că fata l-a descoperit şi era animalul ei preferat. Acum e mort şi asta datorită mie, altfel cine ştie câte victime ar fi făcut. Duceţi-l jos în cală, iar pe fată aduceţi-o în cabină. Haide, mişcaţi-vă, că suntem uzi cu toţii!

Unii dintre marinari nu au apucat să-şi ia pelerinele şi acum se grăbeau să se întoarcă la locul călduţ dinăuntru. Doi au încercat să ridice cadavrul, dar era prea greu, aşa că s-au gândit că e mai uşor să-l tragă după ei. Alţi doi se chinuiau să ţină fata imobilizată şi înjurau de mama focului când aceasta îi zgâria sau chiar muşca. Au reuşit să o lege şi să o fixeze pe un scaun din mijlocul cabinei, după care, ca o recompensă binemeritată, şi-au umplut câte un pahar de vodcă dintr-o sticlă ce trona pe masă, alături de nişte cărţi de joc. Unul întrebă:

– Ce facem cu ea, Jose? Nu arată rău fătuca! Eu zic să ne distrăm puțin. Uite ce răni ne-a făcut, zici că-i o tigroacă!

– Nu-i rea ideea!, aprobă celălalt. Îmi plac fetele temperamentale!

Jose îi liniști, în timp ce-şi dădea jos cămaşa udă şi se ştergea cu un prosop:

– Răbdare, măi, afemeiaţilor! Să aşteptăm până vine Pedro cu fetele şi o să aveţi parte de sex până o să vă stea în gât.

Apoi se adresă tinerei, într-o românească apoximativă:

– Ce cauţi aici?

Văzând că fata tace, continuă:

– Ce era ciudăţenia cu care ai venit?…Înţelegi ce te întreb?…Eşti româncă, nu?…

Doina îl fulgera cu privirea şi nu scotea nici un sunet. Cel puţin nu se mai zbătea şi nu-i blestema. Văzând că nu poate scoate nimic de la ea, Jose îşi puse şi el un pahar de vodcă, apoi aprinse tacticos un trabuc. Se întinse pe scaun şi, punându-şi picioarele pe masă, se adresă celorlalţi doi:

– Ia mergeţi unul din voi şi vedeţi ce mai aşteaptă fraţii Mendoza de nu mai vin. Că monstrul era fără haine, deci n-au ce buzunării!, şi râse cu poftă la gluma ce i se părea foarte reuşită.

După o scurtă controversă, se alese unul care trebuia să iasă în furtună. Tunetele nu încetau şi vântul bătea parcă şi mai tare. Astfel că nici nu au auzit când s-a deschis din nou uşa, ci doar au văzut ciudăţenia pe care au crezut-o moartă cum stătea în pragul ei, cu o mică ancoră în mână. Jose se repezi să ia puşca de lângă scaun, dar obiectul metalic îl lovi în piept, doborându-l. Celălat marinar şi-a scos cuţitul de la brău şi-l flutura ameninţător. Paul nu se grăbea şi se apropie fără temere. Cuţitarul lovi cu forţă în piept, dar lama ascuţită se rupse ca o aşchie. Apoi o mână puternică îi apucă braţul şi-l făcu să urle de durere când se auzeau oasele frânte. Mai recepţionă un pumn osos în plină figură care-i cauză pierderea cunoştinţei.

Doina striga din nou numele iubitului, de data asta cu mare bucurie, iar acesta se grăbi să o dezlege.

– Dragul meu, am crezut că te-am pierdut! Cum ai reuşit să scapi? Eşti rănit?

După o îndelungă îmbrăţişare, Paul i-a răspuns, bătându-se în piept:

– Se pare că am o platoşă de nepătruns. Am fost doar ameţit de şocul provocat de proiectil. În rest, nu am nimic, pune mâna şi convinge-te. Măcar am şi o calitate pe lângă atâtea probleme ce mi le-a adus această transformare. Ce zici?

Dar Doina nu a apucat să răspundă la întrebare, că se auzi un nou foc de armă şi Paul se prăbuşea iarăși. De data asta era un foc de pistol tras de comisarul Stănescu, ce se ivise în uşă. Dădea aprobator din cap cu un zâmbet sarcastic şi aprobă:

– Poate că eşti invincibil în piept, dar spatele ţi-e expus! Nu e niciun păcat, un monstru mai puţin!

Metamorfoza (XV)

Posted on by racoltapetru6

Vântul bătea nervos şi aduna nori plumburii deasupra litoralului. Câteva picături de ploaie se grăbeau să anunţe furtuna ce se pregătea temeinic. Pe plaja pustie de la Vama Veche era o singură persoană, o tânără care se încăpăţâna să înfrunte natura vitregită. Doina, cu privirea ei pierdută spre valurile ce se spărgeau de ţărm, arăta de parcă nu-şi dădea seama ce se întâmplă în jurul ei. Lumina zilei se stingea prea timpuriu, iar undeva în zare un turist întârziat mai făcea câteva ture cu o şalupă. Fata făcea abstracţie de orice imagine sau zgomot ce o înconjura şi căuta cu insistenţă un anumit reper. Astfel că nici nu a observat când şalupa s-a oprit pe nisipul plajei şi cel care a condus-o se apropia încet de ea. Abia când a ajuns la vreo doi metri l-a sesizat şi a scos un ţipăt, înăbuşit imediat cu propria mâna. Era Paul… şi parcă nu mai era el. Nu avea nici un veşmânt şi nici piele, tot corpul fiindu-i acoperit de cochilii de scoici de culoare violetă. Părul îi căzuse de pe cap aproape în totalitate şi doar ochii lui albaştri şi mersul biped aminteau de o fiinţă umanoidă. Pentru oricine altcineva ar fi fost considerat un monstru, însă Doina avea o tărie de caracter mai puţin obişnuită şi a pus-o pe toată la bătaie pentru a nu se vedea cât era de răvăşită. Poate că era şi dezgustată de o asemenea imagine, dar şi-a luat inima în dinţi şi i-a sărit în braţe,şoptindu-i:

– O, dragul meu! Mi-a fost frică să nu fii păţit ceva!

Trupul lui era rece şi solidificat. Doar puţina piele din partea dorsală mai amintea de învelişul catifelat de odinioară. Paul se lăsă cuprins de braţele ei şi nu cuteză să o împresoare cu mâinile. Îi zise doar, jenat:

– Nu trebuie să faci asta! Ştiu că arăt ca naiba şi nici o femeie nu ar vrea să mă aibă la pieptul ei. Nu vezi că nu mai sunt om!?

Fata depuse tot efortul şi îl sărută pe buze, apoi zise, privindu-l bine în ochi:

– Pentru mine ai rămas acelaşi om şi chiar dacă nu arăţi precum unul, eu te iubesc pentru ceea ce ai reprezentat şi reprezinţi încă pentru mine. O să mă obişnuiesc cu noua ta înfăţişare şi asta contează foarte mult pentru noi. Ai răbdare cu mine şi eu voi avea cu tine.

Paul se mai linişti şi o strânse uşor la piept. Au stat aşa un timp după care s-au aşezat pe nisip, sub picăturile din ce în ce mai mari şi mai dese, slobozite de norii ce străfulgerau lumini. După cuvintele de tandreţe şi îngrijorare au trecut la partea pragmatică;

– Nu mă aşteptam să fii motorizat . De unde ai şalupa?, a fost curioasă fata.

– Am subtilizat-o de la Mamaia. Promit să o duc înapoi!

– Te cred, dar acum ne prinde bine. Ce zici de un drum până în portul Constanţa?

Şi fata îi povesti despre SEA STAR şi ce a aflat despre MISA, cu ajutorul lui Ghiţă. Paul era bucuros de cele auzite şi nerăbdător să se răzbune faţă de cei care au contribuit la nefastul accident. Apoi au pornit împreună prin valuri şi întuneric, cu tânărul la cârma şalupei. La câteva mile, în larg, le-au atras atenţia nişte lumini ce se distingeau în larg. Era un vas care staţiona. Mânaţi de curiozitate s-au apropiat cu atenţie pentru a vedea despre ce e vorba. Ploua bine şi tunetele acopereau orice alte zgomote, aşa că nu puteau fi sesizaţi de cei de pe ambarcațiune. Astfel au ajuns să vadă că era vorba chiar de SEA STAR, ce ieşise din port pe o vreme de furtună, precum a făcut şi predecesorul lui, COMUNION. Semn clar că aveau ceva de ascuns.

Dar de ce staţiona în acest loc, periclitându-şi siguranţa? Să aibă vreo defecţiune sau aşteptau pe cineva? Paul o avertiză pe Doina că merge în recunoaştere, după care a sărit în apă şi s-a scufundat în mediul lui. Trecu aproape o jumătate de oră până s-a reîntors, iar în acest timp fata era ca pe jăratic, imaginându-şi tot felul de scenarii. A răsuflat uşurată când l-a văzut făcându-i semn şi ghidând-o spre o frânghie ce spânzura de-o parte a iahtului. Probabil că o improvizase tânărul din plasele de pescuit ce abundau în aceste zone, însă nu avea timp să intre în detalii. S-au căţărat împreună, el înainte şi dându-i ulterior mâna pentru a o ajuta. Capătul frânghiei avea o ancoră de prindere. Pe punte, înfăşurat într-o pelerină de ploaie, un om scruta depărtările cu o lanternă în mână. Paul l-a luat prin surprindere cu o lovitură ce la doborât la pământ, inconştient.

Dintr-o cabină se auzea gălăgie mare de oameni care petreceau şi glasuri în limba spaniolă. Trebuiau să caute în alte încăperi şi să găsescă fetele ce erau traficate. Au coborât sub punte, răscolind peste tot, în zadar însă. Toate cabinele erau goale, aşa că, dezamăgiţi într-un fel, au ieşit cu gândul să se ascundă şi să vadă ce va urma. Sus era zarvă mare şi patru bărbaţi se agitau în jurul celui pe care l-a doborât Paul. Doi se chinuiau să-l aducă în simţiri, iar ceilalţi au pornit în căutare, cu lanterne şi arme. Prima ţintă erau cabinele şi le-au luat la rând, ţipând şi înjurând. Cei doi intruşi au profitat de ocazie, trântind ușile de acces și blocându-i acolo. Mai rămâneau cei deasupra şi Paul se pregătea să-i întâmpine când se auzi o împuşcătură ce-l doborâ la pământ. Era un glonţ de la puşcă cu calibru mare, care l-a lovit în plin.

Metamorfoza (XIV)

Posted on by racoltapetru6

S-a trezit odihnită, după un somn lung şi plin de vise ciudate. Scaunul lui Ghiţă era gol şi din bucătărie răzbătea un miros de prăjeală. Ceasul arăta ora nouă şi bărbatul nu a trezit-o! Tocmai voia să-i reproşeze, când acesta i-a venit în întâmpinare cu o farfurie ce afişa două ochiuri româneşti:

– Mi-a fost milă să-ţi întrerup odihna, când am văzut ce bine dormi. Oricum, o făceam acum, pentru că ţi-am pregătit un mic dejun specific burlacilor. E ceea ce ştiu eu să fac mai bine, în afară de cartofi pai cu friptură. Ia până nu se răceşte!

Doina se ridică din pat şi se scuză:

– Trebuie să fac întâi un duş. Se poate?

– Absolut. Stai să-ţi aduc un prosop.

În timp ce fata se delecta sub un jet de apă fierbinte, a sunat telefonul. Era Mafaldea, care-l anunţa că trebuie să sosească poliţistul đin Baia Mare şi să-l aştepte acasă, de unde o va prelua pe fată. I-a spus şi Doinei, după ce a ieşit din baie şi în timp ce mâncau ouăle răcite, apoi au continuat să se contrazică pe marginea modului în care vor acţiona mai departe. Fiecare avea ideea lui şi nu voia să facă niciun compromis. Pe la amiază, s-a auzit soneria de la uşa, iar în pragul ei era nu era nimeni altul decât comisarul Bud, însoţit de un poliţist. A intrat tăcut, dar se vedea pe el că avea multe de zis. Cu primele cuvinte l-a prezentat pe agentul de lângă el:

– Dumnealui e agentul de serviciu Butnaru Ion şi l-am luat din maşina care vă supraveghea. Nu are rost să stea afară şi nu ar refuza o cafea, dacă aveţi.

Ghiţă îi pofti pe scaune şi se grăbi să pună în ceşti. Bud a luat loc, a scos o ţigară şi a aprins-o în tăcere. După care, scărpinându-se în creştetul capului, s-a adresat cu un calm forţat fetei:

– Numai de asta n-aveam nevoie acum! E sfârşit de săptămână şi în loc să mă bucur şi eu de odihnă, ca tot omul, trebuie să călătoresc toată noaptea cu trenul până la celălalt capăt al ţării. Nu înţeleg de ce nu te-au închis dracului aici şi să ne scutească pe noi de cheltuieli şi timp pierdut! Toate astea pentru ce? Merit asta la vârsta mea? De ce nu puteai să fii şi tu ca ceilalţi oameni? De ce toate astea?

Doina arăta spăşită ,cu capul plecat şi aruncându-i câte o privire scurtă. Zise încet:

– Pentru că îl iubesc…

– Asta e scuza ta? Pentru asta întorci două judeţe pe dos şi pui lumea pe drumuri? De aceea a trebuit să încalci legea de nenumărate ori? Uite ce e domnişoară: şi alţii se iubesc, şi alţii au probleme, dar pentru asta nu comit fărădelegi precum dumneata!

Comisarul nu se mai controla şi ţipa gesticulând larg, cu mâinile lungi ca nişte tentacule. Era roşu la faţă şi nervos. Se opri puţin ca să bea o gură de cafea şi să mai aprindă o ţigară. Apoi continuă cu acelaşi ton o bună bucată de vreme şi termină cu indicaţiile:

– Agentul Butnaru o să te aducă la gară. La ora 18.30 avem tren spre Bucureşti, iar de acolo legătură spre Baia Mare. Eu o să fiu acolo cu biletele. Acum trebuie să merg la comisarul Stănescu pentru a completa nişte hârtii şi a semna de preluare. Ioane, ţi-o las în primire, dar ai grijă să n-o pierzi din ochi.

Tânărul agent se ridică zâmbind, odată cu comisarul, şi îl salută la plecare. L-a condus până la uşă, asigurându-l că totul va fi în regulă. Apoi a revenit tăcut la cafeaua lui. Până la şase mai aveau câteva ore şi căutau să omoare timpul făcând conversaţie. Agentul, mai reţinut, răspundea succint la întrebările care-l vizau. Era în primul lui an de activitate şi nu era căsătorit. Poate tocmai de aceea a fost ales pentru această misiune plictisitoare, mai ales că era weekend. Fiind moldovean de origine, ca şi Ghiţă, au început să-şi amintească împreună peisajele mirifice ale acestui străvechi meleag. Doina îi privea, dar mintea ei era ocupată cu un subiect mai complicat.

Pe la ora patru i-a întrerupt întrebându-i dacă nu le e foame și adăugând:

– De la ochiurile de dimineaţă mi s-au lungit urechile, iar stomacul macină în gol.

– Mă duc să i-au ceva la pachet!, a propus Ghiţă.

Fata se oţărî:

– Iară mâncare nesănătoasă! Aş mânca o ciorbă, o salată de creveţi. Să mergem la un restaurant. Fac eu cinste.

Ghiţă se uită bănuitor la ea şi apoi la agent. Acesta nu era de acord, dar Doina plusă:

– Haide, Ionică, doar nu crezi că am să fug! Vrem să mâncăm şi noi ceva, căci burlacul ăsta nu are nimic pe acasă şi ieri m-a înfundat de pizza. O să stau la masă lângă tine, să nu mă scapi din ochi.

Nevrând să pară prea suspicios sau neajutorat, tânărul cedă, dar îi ceru promisiunea că nu va încerca să-i facă probleme. A primit cuvântul fetei şi au pornit spre maşina de supraveghere a poliţistului. Doina a insistat ca Ghiţă să vină cu maşina lui, să nu trebuiască să se întoarcă pe jos acasă. Au găsit un restaurant pe placul fetei şi o masă mai ferită. Tânăra a comandat trei feluri de mâncare şi i-a îndemnat pe bărbaţi să aleagă ce le place, fără să se uite la preţ. Le era foame la toţi trei şi o asemenea ofertă era binevenită. Au gustat şi un vin bun, iar atmosfera era destinsă.Înainte de desert, Doina s-a scuzat că trebuia să meargă la toaletă, ceva firesc după o masă ca aceea. Agentul nu a avut nimic de obiectat şi a continuat dialogul cu Ghiţă. S-au scurs vreo 20 de minute şi fata nu mai apărea. Când şi-a dat seama, poliţistul s-a făcut alb la faţă, a sărit de pe scaun, căutând toaleta femeilor și intrând acolo fără jenă, însă nu era nimeni. A ieşit val-vârtej afară şi a văzut că maşina lui Ghiţă lipsea. Omul era lângă el şi se căuta prin buzunare. Zise cu părere de rău:

– Nu ştiu cum sa-ntâmplat, dar mi-a subtilizat cheile. Crede-mă că nu am ştiut nimic!

– Am pus-o de mămăligă!, se plângea tânărul. Cred că o să mă dea afară! Ce mi-ai făcut tu, fato!? Şi mi-ai promis…

– Lasă că şi eu sunt de vină. Să mergem la gară şi să-l informăm pe comisar, apoi vedem noi ce e de făcut. Haide…

Metamorfoza (XIII)

Posted on by racoltapetru6

– Ne-am împrietenit din prima lună de studenţie, deşi suntem din zone diferite: el maramureşean, şi eu moldovean din Rădăuţi. Spre deosebire de majoritatea colegilor ce căutau distracţia prin discoteci sau tot felul de petreceri, noi colindam Bucureştiul mirosind fiecare bibliotecă, cât ar fi de mică sau mărginaşă, vizitam muzee şi, în special, nu pierdeam nici un film, la oricare cinematograf ar fi rulat. Am ajuns să cunoaştem capitala ca pe localitatea natală şi ne plăcea să ne pierdem în şuvoiul de oameni ce se revărsa pe trotuare. Era primul contact cu centrul culturii româneşti şi speram amândoi să ne găsim posturi care să ne permită să nu-l părăsim. Dar nu a fost să fie şi ne-am reîntors fiecare în câte un capăt de ţară. Am păstrat mereu legătura, ba chiar ne-am vizitat uneori.

Lui Ghiţă îî plăcea să povestească şi Doina profită de asta pentru a afla mai multe:

– Cum de eşti atât de apropiat de comisarul-şef? Nici nu mă gândeam să scap de puşcărie când l-am văzut pe Virgil.

– Aaaa! De “Mafaldea” zici! Aşa îi spun mulţi, pentru că se laudă a le ştii pe toate. Cel puţin un lucru nu l-a ştiut: că avea probleme cu inima. Să fii trecut vreo opt ani de când i-am salvat viaţa, sau cel puţin aşa au zis cei de pe ambulanţă. Era o zi de caniculă şi mă răcoream în apa mării, într-un loc mai puţin aglomerat. Mă depărtasem destul de mult de ţărm şi am văzut că nu eram singurul. În faţa mea mai era un bărbat pe care nu l-am recunoscut imediat şi nici nu voiam să-i invadez “apele teritoriale”. Îl priveam uneori cu coada ochiului şi la un moment dat nu l-am mai văzut. Cum nu putea să dispară decât sub apă, m-am grăbit spre locul unde l-am văzut ultima dată. Am avut noroc că apa era limpede şi l-am găsit la timp. Era comisarul-şef, inconştient şi cu respiraţia oprită, aşa că am intrat într-o cursă contra-cronometru să-l aduc la mal. Imediat i-am făcut manevra de resuscitare, în timp ce nevastă-sa suna deznădăjduită după salvare. A fost o minune că şi-a revenit şi pe când a sosit maşina respira din nou. De atunci am o “pilă” bună la poliţie şi sunt invitat uneori la cină în familia lui. Plus că e o sursă de ştiri proaspete pentru meseria mea.

Izbucni în râs cu această remarcă, dar tânăra era curioasă încă:

-E şi o binecuvântare pentru tine, căci nu prea te văd gătind. Dar cum de eşti singur? Ai fost căsătorit?

Zâmbetul bărbatului dispăru de pe buze şi răspunse cu o urmă de tristeţe:

– Nu prea îmi place să vorbesc despre asta, cu atât mai puţin cu o persoană pe care am cunoscut-o acum câteva ore.

Îşi turnă un pahar de vin şi după ce sorbi îndelung,continuă:

– Nu am fost însurat, dar, ca orice om normal, am iubit şi eu odată. Poate că prea mult sau prea evident fiindcă mi-a reproşat că o sufoc cu dragostea mea. După doi ani de fericire deplină, cel puţin pentru mine, m-a părăsit pentru altul, care s-a dovedit că n-o iubea deloc. De data asta a fost ea cea părăsită, cu acelaşi motiv, însă nu s-a mai întors la mine deşi aş fi primit-o fără reţinere. Dar asta a fost demult şi de atunci mi-am pus stăvilar iubirii. Nu aş vrea să mai trec printr-o aşa dezamăgire, nu aş mai rezista… Ce ţi-e şi cu dragostea asta! Nimeni n-o înţelege! Dacă iubeşti prea mult, nu e bine, dar nici nu poţi să ştii care sunt limitele.

Tăcerea s-a aşternut câteva minute şi tot el a reluat cu un ton mai vesel:

– Destul cu vorbăria! Pune-te în pat şi te odihneşte că-i fi frântă de oboseală. Eu am să ies puţin.

Invitaţia era binevenită, fiindcă Doina nu dormise demult. Pe când Ghiţă ieşea din locuinţa, ea era deja în lumea somnului.

S-a trezit pe la ora şase, după-amiază şi se pregătea să plece spre Vama Veche, dar gazda a apărut la timp şi a reţinut-o:

– Doar nu crezi că am să-mi calc cuvântul?Am promis că nu vei părăsi această garsonieră până mâine, când îţi vine escorta.

Tânăra încercă să-l convingă:

– Trebuie să merg! I-am promis lui Paul că ne vom întâlni seara…

– Seara da! Dar nu în seara asta. Oricum, dacă erai arestată nu puteai să mergi. Plus că suntem filaţi dintr-o maşină parcată vizavi. Ai fi reţinută imediat şi condusă la secţie. Înarmează-te cu răbdare şi ascultă mai bine ce am aflat.

Neavând alte argumente, Doina se aşeză resemnată.

Ghiţă îşi trase scaunul mai aproape, îşi frecă mâinile mulţumit şi îi relată:

– Am fost la sediul MISA şi am motive să cred că se pregăteşte ceva. Tare mare afluenţă pe acolo şi, printre clienţi, cine crezi că era?

– Domnul Stănescu Virgil!?,exclamă tânăra.

– Bingo! Se pare că ai avut dreptate când l-ai bănuit. Bineînţeles că nu m-a văzut. Apoi am mers în port, de unde am aflat că iahtul COMUNION e încă în reparaţie, dar echipajul va pleca mâine seară înspre America Latină cu un alt vas. Se cheamă SEA STAR.

– Asta e!, se însufleţi Doina. Dacă e acelaşi echipaj, o fi şi aceeaşi marfă.Trebuie să le facem o vizită.

– Noi!? Ai uitat că tu eşti în detenţie şi eu sunt paznicul tău. Eu zic să-l informăm pe Mafaldea. Am încredere în el şi poate interveni la timp.

Fata nu era de acord şi pe tema asta s-au contrazis o bună bucată de vreme. În cele din urmă, au decis să aştepte până dimineaţă şi să urzească un plan de acţiune. S-au culcat târziu, Doina în pat, iar Ghiţa pe un scaun cu spătar.

Metamorfoza (XII)

Posted on by racoltapetru6

Comisarul Stănescu era preocupat de tastele de la calculator, când Doina a fost introdusă în biroul lui. În timp ce agentul o elibera de “brăţări”, tânăra l-a salutat, dar nu a primit nici un răspuns, aşa că s-a aşezat fără mofturi pe scaunul din apropiere. După vreo cinci minute, poliţistul a abandonat computerul şi, deschizând un dosar, a privit-o pe deasupra ochelarilor. Într-un târziu a dat din cap, exclamând:

– De data asta ai întrecut măsura! Avem multe cazuri de tineri din toată ţara care vin aici şi ne fac probleme, dar tu ai vrut să te afirmi printre cei mai mari delicvenţi. Nici nu ştiu cu ce să încep. Am aflat că de data asta ai venit cu autoturismul. Ai permis de conducere?

– Am, dar e suspendat, răspunse cu calm fata.

– Deci nu ai!? Plus că nu te-ai oprit la semnalele organelor de control a circulaţiei, ba chiar ai comis o tentativă de omor…

– Nu am oprit fiindcă aveam o urgenţă medicală, dar nu a fost nimeni rănit.

– Urgenţă medicală!? Dumneata ai răpit un bolnav din spital, conform informaţiilor primite de la IGP Maramureş! Nu în spital trebuie tratate urgenţele?

– Nu am răpit pe nimeni, domnule Stănescu. A fost dorinţa pacientului să părăsească spitalul şi eu doar l-am ajutat.

– Aşa spui dumneata!, se irită comisarul. Unde e persoana în cauză, ca să confirme?

Doina coborî privirea şi răspunse cu glasul slab:

– A plecat…Nu mai voia să fie internat şi a fugit…

– A plecat? A fugit? Păi, dacă era aşa de grav, cum a putut să fugă? Unde s-a dus?

– A intrat în mare şi a înotat în larg…

– Mai slăbeşte-mă, domnişoară, cu fabulaţiile astea de jurnalistă de senzaţie, că doar nu a înotat până la turci! Plus că apa e rece şi ar face hipotermie. Ia dumneata o foaie de hârtie şi dă o declaraţie despre tot ce s-a întâmplat, dar fără să omiţi nimic. Oricum, ai timp berechet, fiindcă eşti arestată până mâine, iar de mâine sunt sigur că încă 29 de zile.

Cu acestea, îi împinse un teanc de hârtii de pe masă şi un pix. În timp ce tânăra îşi trăgea scaunul la o masă laterală şi se pregătea să facă ce i s-a cerut, uşa biroului s-a deschis, lăsând să intre un bărbat în vârstă, de statură medie, uscăţiv, cu o cocoaşă evidentă şi un nas cârn.

– Ce faci, Ghiţă, pe aici?, se oţărî comisarul la el. Iar umbli după cai verzi?

– Nicidecum, comisare, nicidecum. Am venit să-ţi spun că te cheamă şefu’.

– Da? Ce-o mai vrea de data asta?

Se ridică şi ieşi împreună cu cel care i-a adus vestea, însă, după un minut, cel din urmă intră din nou în cameră. Se apropie de Doina şi îi întinse mâna:

– Numele meu e Costeniuc Gheorghe şi am fost sunat de Nicu pentru a te ajuta. Dumneata trebuie să fii Doina.

Tânăra îi strânse mâna cu un zâmbet.

– Mă bucur să vă cunosc,zise ea. Din păcate am intrat în bucluc şi nu mai ai cum să mă ajuţi. Sunt arestată.

– Nu se ştie încă. Tocmai am vorbit cu comisarul şef, care mi-e dator, şi sper să se rezolve altfel.

-Oaaau! Da’ repede te-ai mişcat, fără să mă fi cunoscut în prealabil!

– În meseria noastră e bine să fii rapid. Am aflat de spectaculoasa ta capturare şi m-am grăbit să te scap de Virgil până nu e prea târziu.

Uşa s-a deschis din nou şi cel pomenit intră nervos şi bodogănind.

– Ce cauţi aici?, se răsti la Ghiţă. Te-am lăsat pe hol. Te rog să pofteşti afară!

Apoi se adresă tinerei;

– Termină declaraţia şi eşti liberă până mâine, când se va prezenta cineva din Maramureş să te ducă acasă. E treaba lor ce ai făcut şi să te condamne acolo.Măcar scap de completarea atâtor acte. Apropo: maşina rămâne la secţie deocamdată.

Mai continuă el cu ceva despre lumea asta care e întoarsă pe dos şi îşi aprinse un trabuc. Doina nu zăbovi mult asupra hârtiei şi, după ce i-o înmână comisarului, ieşi uşurată pe hol, unde o aştepta Ghiţă.

– Eşti în custodia mea şi arest la domiciliul, îi zise acesta râzând. Vorbesc serios. Trebuie să mergem direct la garsoniera subsemnatului şi, probabil, vom fi urmăriţi mereu. Mâine dimineaţă trebuie să te aduc înapoi. Sunt sigur că ţi-e foame şi de aceea voi opri pe drum să iau ceva provizii. Te rog să-mi spui Ghiţă, ca toţi cei care mă cunosc.

Au urcat într-o Dacie 1310 veche şi, după comandarea unei pizza, alăturată unei sticle de vin, au oprit în faţa unui bloc de locuinţe vechi, de multe decenii. Garsoniera era la parter şi intrarea pe casa scări era neîngrădită de vreo restricţie. Înăuntru era o dezordine care n-a luat-o prin surprindere pe Doina. Au eliberat împreună masa din cameră şi s-au aşezat la masă, iar după un pahar de vin şi o felie din delicatesă, dialogul s-a înviorat. Tânăra i-a mulţumit şi i-a povestit despre vasul COMUNION şi bănuielile ce le are despre MISA. L-a întrebat dacă ştie unde e sediul lor din Constanţa.

– Bineînţeles că ştiu, la fel ca mulţi alţii. Am auzit multe despre activităţile lor, însă nimic concret. Dacă ceea ce spui tu se poate proba, ar fi o ştire de senzaţie!

– Crezi că am putea intra înăuntru, fără să fim prinşi?, se interesă tânăra jurnalistă.

– Heeei! Mare puşlama eşti! Văd că a avut dreptate Nicu.O să mă gândesc la asta, până te odihneşti tu. Probabil eşti obosită după o asemenea cursă.

– Lasă asta şi mai bine spune-mi de unde-l cunoşti pe şeful meu.

Ghiţă luă paharul în mână şi se adânci în amintiri.

Metamorfoza (XI)

Posted on by racoltapetru6

Era aproape ora zece, iar comisarul Bud se pregătea de culcare, când a sunat telefonul. A început să ţipe în receptor şi a continuat să vorbească de unul singur în timp ce se echipa. Nici nu a băgat-o în seamă pe nevastă, o moroşeancă bună de gură, care insista să ştie ce se petrece. A ieşit val-vârtej pe uşă şi în câteva minute era la Spitalul Judeţean. Acolo îl aşteptau nea Nelu, Maricica şi asistenta de gardă care plângea pe înfundate. În jurul orei opt, observase că pacientul din rezerva doctorului Chiriguţ nu era de găsit şi, speriată, l-a sunat imediat. Acesta a sosit într-un suflet, iar după căutări amănunţite şi întrebări puse, şi-a dat seama că Paul a evadat cu complicitatea mamei şi iubitei sale. Poliţistul avea motive să se răstească la medic:

– Eşti direct răspunzător pentru asta! Când ţi-am propus să-mi laşi un om la uşa lui pentru a preveni orice surpriză, mi-ai spus că nu e cazul fiindcă e prea slăbit ca să încerce ceva, că o cunoşti bine pe jurnalista aia şi nu ar face nimic fără să te consulte. Ei poftim! Acum trebuie să-i caut, iar şeful meu o să dea vina pe mine! Ai idee unde ar putea fi?

Nea Nelu se scărpină în vârful capului şi răspunse evaziv:

– Am sunat la el acasă şi la Doina. Nu a răspuns nimeni.

– Ai sunat, ai sunat… Haide, să mergem acolo!

S-au urcat în maşina comisarului, pornind spre locuinţa profesoarei. Aceasta le-a deschis speriată și nu au putut scoate nimic de la ea, cu toate ameninţările poliţistului şi rugăminţile lui nea Nelu. Au încercat şi la uşa Doinei, pe care au trebuit să o forţeze, însă nu au găsit nici o pistă.

– Spune-mi, doctore, unde ar putea fi dus în starea lui. Gândeşte-te mai bine…

Nea Nelu se scărpină din nou instinctiv în creştet şi mărturisi poliţistului:

– Avea pemanentă nevoie de apă rece şi sărată. Unde ar putea găsi? Doar nu s-or fi dus la mare!? E cale lungă şi nu cred că ar rezista…

– La mare zici? se lumină la faţa comisarul. Poate că e adevărat! Se întorc la locul faptei! Cu ce crezi că ar putea ajunge acolo?

– Fata are o maşină, dar permisul îi e suspendat…

– Nu mai spune!? Crezi că pentru ea ar fi un impediment? Să mergem la garaj.

Au găsit garajul, i-au forţat încuietoarea şi bănuiala lor s-a adeverit. În acest stadiu, Bud l-a sunat pe comisarul-şef. Trebuiau să acţioneze rapid şi ferm.

*****************************************************************

Acul vitezometrului cobora rareori sub 1oo km/h şi Doina se simţea în mediul ei, plină de adrenalină. Maşina zbura pe şoseaua aproape pustie şi vântul îi amorţise faţa. Alături de ea, Paul, îmbrăcat doar într-o cămaşă, era în stare de somnolenţă. Din când în când deschidea ochii şi căuta flaconul cu apă sărată. Înghiţea cu poftă, întreba pe unde au ajuns şi se culca la loc. Se vedea că nu-i era bine şi organismul lui tânjea după umezeală. De aceea timpul era crucial şi viteza mare îl putea reduce. După calculele fetei, dacă nu intervenea neprevăzutul, trebuiau să vadă marea pe la ora şase, când se lumina de ziuă. Au ajuns cu bine la Bucureşti şi l-au ocolit pe şoseaua de centură. De acum erau pe autostradă şi Mercedesul înghiţea kilometri cu nesaţ. Au trecut Dunărea şi se apropiau de Constanţa. Paul se simţea din ce mai rău, iar apa din bidon se isprăvise căci a folosit-o şi la umezirea pielii uscate de vânt.

O frână puternică l-a readus la realitate: în faţa lor era un baraj al poliţiei. Doina a oprit maşina şi calcula ce decizie ar fi mai potrivită. Dacă s-ar fi supus controlului, viaţa iubitului ei era în mare pericol, căci nu ar fi putut ajunge la apă. Poate chiar ei sunt ţinta acestui filtru! Trebuia să rişte! Se uită la Paul,iar acesta dădu uşor din cap cu un zâmbet abia perceptibil. Era prima dată când avea dezlegarea lui pentru o ilegalitate. Maşina demară cu forţă, lăsând în urma ei fum şi miros de cauciuc ars. O maşină a poliţiei bloca sensul lor de mers şi pe partea stângă erau doi poliţişti înarmaţi ce le făceau semne să tragă pe dreapta. Şi-au dat seama că nu aveau de gând să oprească şi au avut timp să se ferească din calea lor. Din maşină a ieşit un altul care a tras două focuri de pistol.Probabil că ţinta erau cauciucurile, care au scăpat totuşi neatinse.

De acum, fiecare secundă conta fiindcă erau în colimatorul poliţiei alertate, în mod sigur. Doina a ales să intre prin Mamaia, evitând oraşul mai aglomerat şi unde erau mai uşor de blocat. A găsit un drum printre hoteluri şi nu s-a oprit până pe plajă, unde a sărit din maşină să-l ajute pe Paul. Tânărul era slăbit şi păşea cu greu. Faţa îi era despuiată de piele, vânătă şi uscată, doar ochii mai erau omeneşti. Cu o putere zămeslită de importanţa momentului, fata a reuşit să-l ducă până la primele valuri ce se rostogoleau către mal. Pentru el era ca o gură mare de oxigen ce i-a redat vitalitatea şi i-a dat puterea să o poată strânge în braţe. Şoaptele lui i-au mângâiat urechea:

– Mulţumesc, Doiniţă! Eşti cea mai bună fată! Din păcate, aici trebuie să ne despărţim.

Doina îl mângâie pe cap şi apoi îl privi în ochi.

– Ne despărţim acum,dar ne vom revedea curând, zise ea tot în şoaptă. Nu uita că ne-am jurat iubire până la moarte şi, chiar dacă nu suntem căsătoriţi, jurămintele se respectă. Eu te voi iubi mereu şi te voi aştepta pe malul mării. Acum grăbeşte-te, căci se aud sirenele poliţiei. Ne vedem la Vama Veche, seara. Hai, du-te!

La sărutat pe buzele reci şi umede, ce se întrezăreau de sub cochiliile în formare. Apoi l-a împins uşor şi a privit cu tristeţe cum se scufundă în apa rece a mării. Nu a mai revenit la suprafaţă. Pe mal erau trei maşini cu sirene şi mai mulţi poliţişti cu arma îndreptată către ea. Cu mâinile ridicate, s-a apropiat de ei şi a acceptat cătuşele fără să scoată un cuvânt.