Autobuzul (4)

Posted on by racoltapetru6

Ionică, tânărul agent de poliție, examina contemplativ fiecare porțiune exterioară a masivei arătări din tablă groasă, ce contrasta izbitor cu cadrul natural atât de blând al grădinii. Dădu înconjur epavei, atingând cu degetele fiecare gaură sau punct de rugină, pipăind cauciucurile distorsionate de pe genți, mângâind cu finețe farurile și stopurile care încă nu erau sparte. Grigor stătea așezat pe o buturugă din apropiere și era ocupat, ca de obicei, cu ritualul obișnuit al umplerii pipei. Într-un târziu, când gospodarul reuși să scoată primele rotocoale de fumuri, polițistul se apropie de el, agitând ușor un dosar pe care-l ținuse subsuoară.

– Bade, trebuie să recunosc că-i un caz cu totul deosebit să ții un ditamai mastodont din fiare în fundul ogrăzii. Nu-i de mirare că am primit numeroase plângeri prin care ni se cere să punem capăt acestei situații. Sunt trimis să te informez că trebuie să scapi de autobuzul acesta, pentru binele dumitale și liniștea vecinilor.

Bătrânul părea pierdut în gândurile lui, ceea ce-l irită pe interlocutor.

– Uite, aici, continuă acesta scoțând o foaie dintre documente. Îți dau o somație pe care trebuie să o semnezi pentru luare la cunoștință.

Dar mâna îi obosi stând întinsă degeaba, așa că se apropie înapoi de trup. Ca o compensație, Grigor își opri pentru câteva clipe privirea asupra lui și îl blagoslovi cu o întrebare:

– Ce plângeri?

Mulțumit și cu această reacție, Ionică se grăbi să-l lămurească:

– Sunt scrisori anonime în care oamenii sesizează că autovehiculul acesta abandonat este o sursă de infectare cu șobolani, șerpi și alte vietăți periculoase. De asemenea, se spune că noaptea e folosit de tineri pentru dezmăț, iar de indivizi dubioși pentru a se ascunde și a planifica fărădelegi. Alții afirmă că se pot vedea lumini ciudate în interiorul autobuzului, ba chiar și umbre ce te înfioară pe întuneric. Și toate aceste într-o locație ce trebuia păstrată închisă și sigilată până la încheierea anchetei, după grozăvia care s-a petrecut aici.

– Ce grozăvie?, se auzi o altă întrebare, doar după două minute de tăcere.

Imagini pentru poze cu sala de judecata

– Ce grozăvie?! Dumneata ar trebui să știi mai bine, că eu eram plecat încă la școală. Însă am auzit de curând toată povestea, după ce m-am angajat la secție. Se știe că Dani ăsta era un justițiar pe cont propriu, după ce tatăl său a pierdut un proces dureros cu un senator. Ani de zile s-a judecat pentru pământul ce-i aparținea de drept, dar politicianul avea pile și bani de mită, astfel că l-a scos pe om din casă și l-a lăsat pe drumuri. S-a spânzurat la câteva zile din cauza supărării, dar fiul său a venit din străinătate și a jurat pe mormântul lui că-l va răzbuna. Degeaba a încercat pe cale legală, peste tot dădea numai de avocați profitori și judecători mituiți. Astfel că și-a cumpărat acest autobuz, l-a dotat cu toate cele de trebuință și apoi l-a răpit pe senatorul cu pricina. Trei zile și trei nopți l-a torturat înăuntru, ca un călău ce-și pierduse mințile, până i-a dat poliția de fir și a urmat o urmărire de pomină. Aici s-a împotmolit și au fost nevoiți să-l împuște mortal, după felul în care a reacționat. Pe senator l-au găsit într-o stare înfiorătoare: fără unghii, fără dinți, fără urechi, fără păr pe cap și fără minte. Doar murmura întruna: ”Sunt ales al poporului, voi sunteți un rahat de doi bani”. De altfel a și murit la câteva zile.

Tânărul agent își întrerupse relatarea, încercând să ghicească ce efect a avut asupra celui vizat. Nefiind mulțumit de rezultat, adăugă o confesiune ce părea potrivită în fața unui om atât de zgârcit la vorbă:

– Mărturisesc că-l admir pe acest Dani! Și eu am avut o surioară care a murit într-un accident de mașină, pe trecerea de pietoni, la volan fiind un politician cu multă putere și relații. Firește că a scăpat fără pedeapsă, iar familia mea trăiește cu un doliu permanent în suflet. Ce n-aș da să am și eu curajul și puterea să mă răzbun pe acela care mi-a furat cea mai scumpă dintre ființele pe care le-am cunoscut! Ba să fie cât mai mulți justițiari, poate așa nu am mai fi considerați „rahat de doi bani”, ușor de manevrat și de înlăturat. Mă înțelegi, bade Grigor?

Tutunul își isprăvise treaba, iar cenușa se cerea curățată, lucru la fel de meticulos ca și cele precedente. Bătrânul dădu din cap cu îngăduință, în timpul acestei îndeletniciri, după care îl privi a doua oară pe Ionică.

– Autobuzul rămâne aici, rosti el rar și apăsat, în timp ce se ridica încet în picioare.

Polițistul dădu din umăr a neputință, dar ținu să se justifice:

– Eu am ordinele mele, fie că-s plăcute sau nu. Trebuie să vă avertizez că, dacă nu scăpați de el în scurt timp, o să vi-l ridice primăria cu un utilaj închiriat și scump, după care o să vă pună la plată. Cu amendă cu tot, s-ar putea să vă coste mai mult decât toată proprietatea asta. Eu v-am adus la cunoștință, deși nu ați vrut să semnați somația.

Dar probabil că badea Grigor nu-l mai auzea, fiind pornit pe cărarea ce ducea spre casă.

Autobuzul (3)

Posted on by racoltapetru6

Grigor își stăpâni cu greu un zâmbet când dădu mâna cu oaspetele său. Noroc că avea brațele lungi, ca să-i poată strânge cu temeinicie toată palma mică și transpirată pe care acesta i-o întinse cu emfază. Omulețul nu atingea un metru și jumătate, dar compensa mult printr-o pălărie cu calotă înaltă și un baston mai lung ca el, din lemn nobil și frumos lucrat, ce se termina cu un mâner alb, probabil din fildeș. Se putea spune că toate accesoriile făceau notă discordantă cu mogâldețea ce se căznea să pară altceva decât era. Lanțul gros de aur cel purta la gât, ghiulul enorm de la deget, ba chiar și numele pe care îl pronunță la prezentare:

– Piți-Barosanul! Porecla îmi vine ca o recunoaștere a realizărilor mele mărețe. Sunt sigur că ai auzit de mine, doar suntem vecini de când te-ai mutat aici. E drept că n-am avut timp să te vizitez, bade Grigor, fiind un om ocupat și mereu pe drumuri. Dar acu’ mi-am zis: ia să ne cunoaștem mai bine și să ne ajutăm dacă e cazul, că așa se cade.

Grigor îl invită în casă și-i făcu semn să ia loc. Piticul acceptă bucuros scaunul cel mai înalt, deși făcu un efort vizibil să se cațere pe el. Se părea că gazda nu observase acest amănunt, căci era ocupată cu umplerea pipei și aprinderea tutunului. Piți îi privea mișcările cu un aer superior, în timp ce-și sprijinea ambele mâini de bastonul impozant.

– Am auzit că ai descoperit o vechitură de autobuz în grădină, vecine, trecu ”Barosanul” la subiect. Ce ai de gând cu el?

Bătrânul își termină ritualul pipei, trase cu sete un fum adânc, după care răspunse cu greutate:

– Apăi… eu știu?

– Că bine zici, bade Grigor! Ce poți să faci cu o grămadă de fier vechi care împiedică iarba să crească? Doar să-l dai la topit și să iei câteva sute de lei pentru deranj. Ei bine, în calitate de vecin, eu te pot scăpa de deranj și să-ți ofer chiar mai mult decât ai primi în mod normal.

Alte câteva fumuri se înălțară din pipa și gura fumătorului, înainte de a-și face cunoscută părerea:

– Lasă-l acolo, că nu cere de mâncare, răspunse el molcom.

– Cum poți să spui asta, vecine!?, se arătă uimit Piți. Ți-ar strica niște bani? Ca să nu vorbesc de șobolanii și șerpii care se adăpostesc în rugina aia, copiii și tinerii mânați de curiozitate, ce s-ar putea accidenta. Plus reputația proastă care se răsfrânge și asupra dumitale.

– Ce reputație?, veni, iarăși cu greu, întrebarea bătrânului.

– Păi, nu se poate să nu știi! Autobuzul ăsta a aparținut lui Dani, un criminal în serie care ademenea copii cu dulciuri și promisiuni, după care dispărea cu ei. Niciunul nu a mai fost găsit în viață, dar se știe că își bătea joc de ei și apoi îi ucidea cu cruzime. A durat ani de zile până ce oamenii de aici au pus cap la cap faptele și au descoperit ce învârtea tânărul cu autovehiculul misterios. Aici a fost încolțit de părinții îndurerați, adunați cu furci, coase și arme de vânătoare. Se spune că a fost linșat înainte ca poliția să poată interveni. Asta s-a întâmplat cu vreo trei-patru ani în urmă, când noi doi nu eram încă mutați aici, dar am auzit povestea asta din surse sigure. Crede-mă, mașina asta criminală nu-i o priveliște plăcută într-o grădină ce se vrea frumoasă, ca a dumitale.

Bătrânul nu schiță niciun gest și nu lăsa să se vadă vreo emoție pe chip. De parcă singura grijă îi erau cercurile de fum pe care le făcea cu măiestrie la fiecare expirație.

– Îți dau bani frumoși pe vechitură, omule!, insistă cu o oarecare iritare, piticul.

– De ce?, se auzi întrebarea scurtă și prea generală.

– Cum de ce? Eu sunt om de afaceri, fac bijuterii dintr-o nimica toată. O să-l vopsesc, o să-i aduc modificări, o să-i fac publicitate printr-o istorie interesantă și îl voi transforma într-un punct de atracție.

– Un circ…, completă amar badea Grigor.

– Spune-i circ, muzeu sau orice vrei, se exaltă Piți-Barosanul. Măcar nu va rămâne un morman de rugină, ci un obiectiv turistic ce aduce bani și satisface curiozități. Zi-mi la ce sumă te-ai gândit și hai să facem târgul!

Imagini pentru imagini cu pipe pentru fumatori

Se pare că tutunul din pipă arsese complet, din moment ce bătrânul începu operațiunea de curățire. Un ritual la fel de temeinic executat ca la umplere, doar că acum avea o altă semnificație. Un înțeles pe care badea Grigor ținu să-l sublinieze și printr-o concluzie ceva mai lungă:

– Lasă autobuzul acolo unde îi, până aflăm precis care-i adevărata lui poveste.

După care se ridică în picioare, semn că discuția nu-și mai avea rostul. Piticul sări și el nervos de pe scaun, se întoarse spre ieșire fără să dea de data asta mâna, dar nu plecă înainte de a se adresa gazdei cu o avertizare:

– Bagă de seamă că te joci cu focul, vecine! Gândește-te bine, până mai poți scăpa de lucrul dracului. Eu te mai aștept, dar nu-mi pune prea mult răbdarea la încercare.

Și a ieșit pe ușă, ținându-se țanțoș de mânerul alb-strălucitor.

Autobuzul (2)

Posted on by racoltapetru6

Expresia de pe chipul fetei nu era de natură să-l încurajeze deloc pe tânărul atât de încrezător în el. De unde se așteptase la încântare și cuvinte de uimire, avea de văzut niște ochi temători și expresii de dezaprobare. Degeaba încerca să o înveselească și să o atragă pe canapeaua ce i se părea atât de îmbietoare, Felicia se desprindea mereu din brațele lui și își retrăgea gâtul de sub sărutările insistente.

– Zău așa, măi Simi, da’ ce-ai crezut când m-ai invitat în autobuzul ăsta înfiorător?, îi reproșa tânăra în timp ce-i tempera asaltul drăgăstos.

– Păi nu-ți dai seama? Aici ne putem face de cap fără să ne vadă nimeni. E o noapte ploioasă și toată lumea stă în case luminate, în timp ce noi suntem împreună, avem un culcuș și un acoperiș deasupra capului, ba chiar și o lanternă cu care să-ți admir frumusețea ochilor, râse băiatul orbind-o cu fasciculul puternic.

Imagine similară

– Nu vreau să-mi fac de cap într-un loc ca ăsta, rosti înciudată Felicia. Aici au murit oameni și nici nu se cuvenea să intrăm.

– Aaaa, vorbești despre Dani-haiducul, răspunse cu lehamite Simi. Morții cu morții, vii cu vii. S-a dus dintre noi, dar autobuzul a rămas și nici măcar nu era încuiat ca lumea. Precis ne aștepta pe noi, mai glumi tânărul, încercând zadarnic să o înlănțuie pe fata de lângă el.

– Nu-i chiar așa, îi replică ea, în timp ce-i luă lanterna din mână și apoi proiectă lumina pe obiectele din jur. O fi murit el, dar se spune că iubita lui, Letiția, bântuie prin aceste locuri și apără acest autobuz.

– Du-te că glumești!, se burzului tânărul aruncându-se pe canapea. Doar nu crezi în stafii!?

– Tu nu ai crede, după cele întâmplate? Cum crezi că a murit nea Marcel, zilele trecute?

– O fi avut un infarct sau i-a plesnit o venă în cap, de unde să știu eu.

– Ei bine, eu știu, că i-am văzut capul lovit, imediat după ce l-au găsit mort pe vasul de la WC. Iar scaunul fusese furat din autobuzul ăsta, după ce l-a scos din buruieni, împreună cu nea Grigor. Marcel tocmai își ridicase camera de baie și i-a făcut cu ochiul acel vas sofisticat, dar Grigor nu a vrut să descompleteze dotările autobuzului. Vecinul a venit, tot așa, noaptea, l-a desfăcut de aici și apoi l-a montat în baia lui. Poliția crede că s-a lovit, a doua zi, în cădere, dar mulți spun că cineva l-a lovit cu un obiect dur în cap. Și se gândesc la Letiția.

– Povești de babe speriate, o luă peste picior Simi. Femeia aia e moartă și îngropată.

– Așa zici tu și cei care vor să mușamalizeze cazul. Dar iubirea arzătoare nu moare niciodată și se răzbună pe cei care îi pun capăt sau o persiflează. Dani a fost un fel de Casanova, până a întâlnit-o pe Letiția. Călătorea prin țară cu acest autobuz și făcea cuceriri în fiecare oraș, până a ajuns în Sighet. Acolo s-a întâlnit cu iubirea vieții lui, doar că tatăl Letiției era șeful poliției municipale și nici nu voia să audă de această relație. De aceea s-au hotărât să fugă, să se căsătorească pe ascuns și să-și trăiască viața într-o continuă călătorie prin lume. Îți dai seama cât de tare s-a înfuriat tatăl polițist, după care a pus pe urmele lor zeci de echipaje din județ, cu recomandarea neoficială de a-l împușca pe obraznicul june. Aici l-au încolțit și l-au somat să se predea, iar Letiția l-a sfătuit să lase pistolul și să iasă afară cu mâinile sus. S-au sărutat îndelung și ea a promis să-și îmbuneze tatăl și să-l scoată din pușcărie. Numai că, la ieșirea pe ușa autobuzului, zeci de gloanțe s-au abătut asupra lui, ciuruindu-l fără milă. Letiția a ieșit ca o nebună să-l îmbrățișeze și să-i simtă încă o dată buzele fierbinți, după care și-a dus pistolul la tâmplă și s-a împușcat sub ochii îngroziți ai polițiștilor. A fost o scenă terifiantă, despre care nu vorbește raportul oamenilor legii, ci doar șoaptele celor care au văzut și auzit adevărul.

Tăcerea și-a dat mâna cu întunericul o bună bucată de vreme. Tânărul Simi părea afectat de povestea fetei și își căuta cuvintele potrivite pentru a întrerupe fiorii ce-i încercau pe amândoi. Zise, într-un târziu, după ce se ridică în picioare și deschise sertarele unei noptiere:

– Varianta asta nu am auzit-o, dar pare mai impresionantă decât cea pe care o știam eu… Dar ia uite ce-mi văd ochii aici!…

Băiatul, curios și plin de inițiativă, desprinsese cu ingeniozitate fundul unui sertar, de unde căzu o fotografie. La lumina lanternei se putea vedea chipul unei tinere foarte frumoase, cu ochi de zeiță și păr de zână. Felicia se grăbi să o admire și ea, după care exclamă:

– Asta trebuie să fie Letiția! Pune-o la loc și hai să mergem!

– Nici nu mă gândesc, eu am găsit-o, deci a mea va rămâne. O să-i fac o ramă și o pun la capul patului, să visez frumos nopțile.

Autobuzul

Posted on by racoltapetru6

Coasele se mișcau în tandem, ghidate de mâini hotărâte și experimentate. Ierburile gemeau tăcut și cădeau îmbrățișate, ca într-un ultim dans al vieții lor efemere. Roua dimineții le anestezia durerea despărțirii de pământul hrănitor, iar primele raze ale soarelui erau pentru ele lumina care le promitea o nouă renaștere. Rutina se întrerupea doar când cei doi bărbați se opreau să ascută tăișul lamelor din dotare și să mai schimbe vreo două vorbe.

– Frumoasă și dimineața asta, remarcă mulțumit Marcel, un om pirpiriu și plin de energie, în ciuda celor șaizeci de ani cu care se lăuda.

– Mda, răspunse scurt Grigor, un vlăjgan cu părul și mustața căruntă, arătând aceeași vârstă ca partenerul său.

Era mai tăcut din fire, dar vorba îi era domoală și plină de miez, atunci când binevoia să se exprime.

– Iarba e plină de buruieni și cam bătrână, dar curată și hrănitoare pentru vacile mele, continuă primul. Îți mulțumesc încă o dată că mi-o dai, ba chiar mă ajuți și la coasă. În schimb, promit că-ți port lapte din cel mai bun, după cum ți-e nevoia. Doar suntem vecini de-acum și tare mă bucur că locul ăsta n-a mai fi pustiu.

Grigor dădu doar din cap și înfipse iarăși coasa între gleznele firelor ce fremătau precum niște fecioare virgine. Probabil că era nerăbdător să termine înainte ca soarele să-i apese pe creștetul capului sau, pur și simplu, nu socotea de cuviință că se impunea un răspuns. Marcel se grăbi să-i urmeze exemplul și apoi să țină pasul. Până au ajuns în fața unei tufe imense, compusă din verdețuri mai înalte și mai sălbatice, între care erau încâlcite crengi uscate și aruncate de-a valma.

– Acu-i acu!, exclamă cu înțeles vecinul pirpiriu. Se vede că au trecut patru ani, timp în care natura și omul au reușit să-și desăvârșească camuflajul. Bănuiesc că-i timpul să-l scoatem la iveală, nu?

Vlăjganul dădu din cap și de această dată, după care se avântă cu hotărâre spre amalgamul misterios și provocator ce le stătea în cale. Și nu era deloc ușor să scoată cu mâinile goale tot ce acaparaseră ierburile dese, ca într-o îmbrățișare strânsă și de lungă durată, pe care doar iarna o mai poate slăbi. Determinarea lui Grigor îl mobiliza însă și pe Marcel, iar efortul lor a fost răsplătit după ce, la urmă, au cosit și ultimele fire de iarbă ale tufei. Din mijlocul ei răsărise un autobuz ruginit, lovit în câteva locuri, cu parbrizul spart, cu urme de gloanțe și zgârieturi persistente. Părea un monstru preistoric adormit, gata oricând să deschidă ochii și să te mai atace o dată, înainte de a-și da ultima suflare.

Imagine similară

– Ăsta e autobuzul lui Dani-haiducul, ținu să lămurească pirpiriul, zâmbind satisfăcut. Sau… mă rog, a fost.

– Dani-haiducul!?, se miră vlăjganul, în timp ce își aprinse tacticos o pipă.

– Așa-i zicea lumea, cu simpatie. Ia să ne așezăm și să-ți povestesc pe îndelete cum a ajuns podoaba asta aici, își invită Marcel vecinul. Lui Dani îi plăcea mult să șofeze, să călătorească în locuri din cele mai faine. De-aia și-a luat autobuzul ăsta, dotat cu tot ce-i trebuie omului, ca o rulotă. Și-a dat toți banii pe el, da’ nu i-a rămas și de benzină, de trai. Mintea lui mai libertină l-a îndemnat la o soluție mai puțin ortodoxă: să spargă bănci, alături de amantă și un prieten de peste Gutâi. Oricum, zicea el, băncile fură de la oameni sub oblăduirea legilor, măcar să dea ceva înapoi din preaplinul lor. Și cum nu dau de bunăvoie, i-a obligat el s-o facă. O dată, de două ori, de trei ori… în Cluj-Napoca, Baia Mare, Oradea. Planurile erau foarte bune, ei lucrau la secundă și apoi se întâlneau în acest autobuz, luând uneori călători pe traseul spre casă, ca o acoperire suplimentară. Jumătate suma o împărțeau între ei, iar cealaltă jumătate o donau anonim unor oameni nevoiași. Probabil că prietenul lui a ciripit ceva, iar poliția a început să-l fileze discret, în timp ce unii oameni ajutați cu bani aveau bănuiala că el e bunul samaritean. De aici i-a venit numele de Haiducul, deși el n-a recunoscut niciodată că ar fi ajutat pe cineva în acest fel. Ultimul jaf a fost iarăși în Cluj-Napoca, de unde a venit cu o coadă lungă de mașini cu polițiști după el. A trecut de toate barajele de pe traseu, a rezistat unei ploi de gloanțe, iar la urmă a intrat cu viteză prin poarta casei acestea, pe care de curând ai cumpărat-o. A doborât și gardul ce ducea în grădina și nu s-a oprit decât aici, unde s-a împotmolit definitiv. Zecile de polițiști l-au încercuit imediat și a început un aprig schimb de focuri, care le-a fost fatal. Nu am fost de față, dar am auzit că i-a scos în saci pe toți trei. Autobuzul a fost sigilat, dar nu l-au mai ridicat de aici, fiind o treabă prea costisitoare pentru autorități. Proprietarii terenului sunt plecați de mulți ani în străinătate și nu au dat niciun semn, astfel că nimeni nu a fost deranjat de acest abandon, iar natura l-a înfiat, după cum s-a văzut. Doar unii vecini mai superstițioși își fac cruce și zic că Dani n-a murit cu adevărat, spiritul lui sălășluiește în autobuz și plimbă noaptea prin grădini. Matale ce zici de toată tărășenia asta?