Petru Racolța – „Când înfloresc gândurile”

O inepuizabilă aventură sau un șir de aventuri imaginare înfloresc și debordează din textele poetice ale lui Petru Racolța. Destul acest titlu, pentru ca cititorul să realizeze că autorul se lasă condus de un instinct creator ce-și are sursa în gândurile, sau poate și în inima sa. Că Petru Racolța este captivat de o febrilitate imaginativă care-i dictează textele nu este nicio îndoială. Prozele sale au probat o remarcabilă abilitate în a imagina personaje, scenarii, aventuri și contexte iscate de o logică a universului său fictiv pus cu abilitate în scenă. Or, știm că imaginația, sursă a prozei, este, în și mai mare măsură, sursa poeziei. Precum cercetarea științifică, sau înălțarea de edificii, poezia și proza reprezintă, pentru cine își asumă crearea lor, un act responsabil, ca orice lucru înfăptuit în folos public. Căci literatura, proză sau poezie, nu se realizează de autori în folos personal, a face literatură nu este o joacă și nici o glumă, chiar dacă în crearea ei se folosesc procedee ludice. Literatura e înfăptuită spre informare și delectare, spre înfrumu­sețarea și luminarea sau îmbogă­țirea celorlalți, a comu­nității, a patriei concrete și a patriei de cuvinte de care aparține autorul. Pentru că dincolo de realul în care trăiește, autorul țese o lume virtuală căreia îi aparține. Azi, am putea spune, că poezia se face și pentru delectarea lumii globalizate către care este împinsă cu sârguință umanitatea.

După câteva romane convingătoare, bine strunite compozi­ți­onal și stăpânind cu abilitate articu­lațiile epicului, precum un prozator autentic, cum îl consideră cititorii și comentatorii lui, Petru Racolța surprinde în prezent cu recentul său volum de poezie, Când înfloresc gândurile. Frumos copertat și relevant reprezentat atât de titlul metaforic, cât și de imaginea de pe coperta I, în aceeași tonalitate cu titlul, volumul consistent conține mai mult de 150 de poeme. În accepția autorului poezia ar fi  – frumos spus – o „înflorire” a gândurilor, a imaginației, niște „rânduri de gânduri”. Tipărit la Siono, București în 2024, volumul e structu­rat după tipologia poemelor stabilită de autor, cam 75 de piese lirice grupate în: Versuri în stil modern, 53 de poeme în partea intitulată Versuri în stil clasic, urmate de alte câteva grupaje, Anotimpuri, Fabule, și Parodii la poezii.

Ce fel de versuri scrie Petru Racolța și câtă poeticitate au în ele poemele sale, putem afla urmărind viziunea sa lirică, modul în care privește realitatea exterioară sau cea interioară, care îl inspiră și cum sunt acestea reprezentate poetic. Deși scrise în același stil și închegate cam în aceeași formulă textuală și imaginativă, autorul simte nevoia să distingă poemele sale, o parte în „stil modern” și altele în „stil clasic”.Adică o parte din poeme fără rimă și fără structurare strofică, pe când celelalte urmează modelul versului popular sau al celui clasic. Unii autori reinventează realitatea conform visului lor, o modifică, o adaptează, o aug­mentează și o încarcă de  sensuri, alții inventează o lume cu totul distinc­tă de planul real și o proiectează conform fanteziei lor. Evident cea mai profundă poezie este prezentarea emoțională a modului în care eul își trăiește stările, reacțiile, sentimentele  în raport cu realitatea pe care o locuiește și o traversează. Căci poezia exprimă și ea, figurat, metaforic, relațiile eului cu realul. Aceste modalități sunt tipice poeziei când ea se naște din sensibilitate și din autentică viziune creatoare, din setea de a evada din real sau de a-l devansa. Petru Racolța dinamizează realitatea existentă sau pe cea închipuită conform fanteziei sale prodigioase, fără a poetiza prea mult la nivel stilistic, mai mult în plan textual. Poemele sale  sunt relatări, narațiuni fanteziste.

Poemele din prima parte a volumului, în stil modern, cum le numește autorul, sunt, după propria-i definire, gânduri transpuse în rânduri. Autorul dă frâu liber imaginației și transpune în versuri moderne fără rimă, scenarii ludice din cele mai fanteziste. Discursul său liric monologal se adresează lumii, sieși, sau unei iubite, interlocutoare omniprezentă. El imaginează, visează și se inserează pe sine în cele mai diverse scenarii fanteziste sau cvasi-reale, de la începutul erei creștine până la un imaginar final al lumii, cumulând astfel experiența întregii umanități (Istoria din vene). Postura aceasta este asumată în primul poem din volum, ca o precauție poetică poate, ce-i justifică statutul auctorial. Doar aceste poeme „în stil modern” indică experiențe și scenarii suficiente pentru un întreg volum. Textele se perfecționează pe măsură ce autorul înaintează în pagini. Titlurile, imaginația debordantă, în­tâm­plările inedite, iscate din fantezia auctorială, plăcerea aventurii țes în fiecare poem un joc al eului cu sine, cu iubita, cu cititorii, cu lumea, în care eul e centrul aventurii. Bunăoară, primul text din volum, Istoria din vene, declamă ipostazele parcurse de eu de-a lungul istoriei devansând limitele destinului individual. Poetul a experimentat rolul sutașului roman ce l-a împuns cu sulița pe Isus, rolul  de dac, de oștean al lui Alexandru Macedon sau al lui Napoleon, de samurai, de evreu gazat la Auschwitz, de rege și de cerșetor, totalizând trăiri omenești, epoci, istoria cu evenimentele ei, până la sfârșitul erelor. Titluri ca Ai grijă, iubito, Pașaport spre inima ta, Simbioză, Iubirea-i pentru suflete, Frumusețea ta interioară și multe altele indică o tematică erotică în care ludicul, ironia și rațiunea țin în frâu sentimentul, dând scenariilor sau confesiunilor inclusiv o notă de umor. Petru Racolța este un tip rațional, riguros, rece, fără duioșii și sentimentalisme. Chiar când e vorba de iubire, Eul său își asistă propriile trăiri, evenimente, aventuri, cumva detașat, la rece, dinafara scenariilor relatate în poeme, ceea ce dă un specific textelor: multă fantezie, scenarii inedite, dar sentimente și afectivitate diminuate. Frumoasă, tentând o definire nuanțată a iubirii, poema Ai grijă, iubito avertizează: „Iubirea e cea mai parfumată floare,/O simți cu sufletul  temeinic deschis,/ Dar ai grijă, iubito, să-ți fie ochii luminoși,/Pentru că din ei primește razele vitale.”(p.12) Textul pare o lecție despre iubire și comportamentul pe care îl implică. Un poem, Simbioză, definește cuplul, în vagi ecouri eminesci­ene, ca pe o entitate bipolară alcătuită din contrarii: „Când tu ești noapte, eu mă schimb în zi,/În acest fel soarele meu își va găsi rostul,/Iar luna ta-i va domoli pornirile fier­binți;/ Când eu sunt iarnă, tu vii cu adieri de vară…”(p.27). Multe poeme capătă notă ludică și veselă iar iubita este un interlocutor permanent, capricios și derutant, dar un centru de referință  în volum, la care se raportează mereu eul cu toate evenimentele imaginate și trăirile sale.

Nu lipsesc din poeme aventuri de cunoaștere, investigații în timp, în trecut, în sine, căutări înfrigurate, momente de derută a sinelui, precum în Melancolie acută, Rătăcitor irecuperabil, Caietul cu sentimente etc. Există și rătăciri existențiale cu eul deambulând prin spațiul existenței de la pământ la cerul înstelat, în căutarea trecutului, a unui echilibru sufletesc, sau a copilului din sine, există și crize sufletești ce se cer reparate, de pildă, melancolia: „M-au trimis prietenii la psihiatru./ După vădite simptome de melancolie acută,/ Doctorul mi-a ascultat neliniștea interioară/ Și mi-a scris o rețetă cu un tratament spiritual.” (Melancolie acută).  Psihiatrul recomandă, ca reacții tămăduitoare stărilor maladive, diferite tipuri de versuri, de dragoste, despre frumusețea naturii, despre relații eșuate, scrise de însuși bolnavul de melancolie, poetul. Alte poeme — Lasă-mi și mie, Când se coace poezia, Dosarele X, Te caut  prezintă originale aventuri ale poetului dar și pretenția ca iubirea să nu fie total acaparatoare. De pildă, el cere iubitei să-i lase o fereastră pentru aer proaspăt, căci preferă echilibrul, simțul măsurii în toate: „Nu-mi ocupa toate gândurile,/ Lasă-mi și mie câte o fereas­tră/…Lasă-mi și mie o parte din noapte.” Etc. (Lasă-mi și mie). În viziunea lui P. Racolța, poezia se coace de-a lungul anotimpurilor, se maturizează, precum fructele, ea se cere trăită – dar cum?  Prin simțuri, prin văz, gust, miros, ea se cere gustată, savurată. Poetul sesizează mișcări și relații eminamente poetice, în/cu lucrurile realului, deși ele de fapt se petrec în plan sufletesc sau imaginar, iar expunerea lor este epică, narativă,  hiperbolizantă, alegorică, ca  stilistică emoțională: „Când vezi că vine muntele la tine,/ Chiar dacă numele tău nu e Mahomed/  Și nici alunecare de teren nu pare …” „Când simți că râul iese din matcă” și vine spre tine „să te cuprindă”,/ Când  vântul bate din interior,/ Când vezi  dealul coborând spre casa ta” etc. (Semnale din interior). Acesta nu este altceva decât asaltul realului asupra sufletului poetic. Această inversare de roluri, de acaparare a eului de către real este chiar sursa poeziei în modernitate. Poeme ca Trac, Copilul din mine, Vieți paralele, Oameni din stele ating proble­matici existențiale, erotice, relaționale, crize ale eului, temeri și neliniști specifice spiritului modern, iar textele par niște eseuri subtile, psihologice sau estetice tentând, dincolo de evenimentul relatat, semnificații neidentificate. Tematic, volumul este bogat, dincolo de  iubire, se află și tema căutării, a cunoașterii lumii, a realului, a cosmicului, a sinelui investigat de către sine, precum în Dosarele X. Poemul face o incursiune în sinele auctorial similară cu investigarea unui teritoriu tainic, un Dincolo fascinant care dublează și susține eul, dar nu se lasă ușor nici cunoscut, nici înțeles: „Zadarnic încercam să mă strecor Dincolo,/Pentru a percepe rostul vieții și al morții,/ Eram oprit mereu de-un grănicer vigilent/…/«Încă nu e timpul pentru marele Adevăr…».(Dosarele X).

Poemele „în stil clasic”, inspirate ca formă din poezia populară, sau din versuri clasice, sunt texte structurate în catrene, cu rimă împerecheată sau încrucișată, ritm iambic și/sau trohaic, cele mai multe cantonate în aceeași tematică idilică și erotică. Poetul e sedus mai mult de formă și de muzicalitatea versurilor, problematica rămâne tributară liricii din prima parte a volumului și poeziei populare, versurile vorbesc despre dor, visare, iubită, muză, singurătate, poezie etc. Multe texte mizează pe monologul liric adresat unei iubite imaginare, invocate frecvent, sau alteori inexistente dar inventate. Anotimpuri conține câteva pasteluri cu nuanță de meditații poetice care surprind specificul fiecărui anotimp. Centrul este eul prins în fenomenalitatea timpului schimbător și sincronizându-se anotimpurilor nestatornice pe care le personifică. Ceea ce le justifică schimbarea și trecerea este – coincidența cu stările și sentimentele trăite de poet.  Oricum, după toată aventura prin lume, de la pământ la stele, poetul visează o metamorfozare prin care să ocupe realul și să domine, iubita, spațiul, tot: „De la mine pân’ la stele/ Trec pe-un câmp cu albăstrele/ Și-apoi mă întorc la tine/ Presărat în prafuri fine”. (Reîntrupare) El ambiționează să devină o omniprezență, o totalitate de fenomene: prafuri fine, aer respirabil, imagine, energie etc. „Mă vei respira-n neștire,/Îți voi pătrunde-n gândire,/Inima ți-o voi cuprinde/ Și n vise te voi surprinde.”(Idem). Exprimat ludic și fantezist, acest ideal este o dorință de  omniprezență, deopotrivă erotică și poetică, transmisă în cod clasic și cvasi-folcloric în partea a doua a volumului. Petru Racolța descoperă poezia ca pe un dar prețios,  soluție a tuturor suferințelor, așa cum e prezentată în poema Darul poeziei.

Terezia  FILIP

Recenzie apărută în revista Grai românesc, nr. 10, 2025

 

 

Leave a comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.