continuare

Fetița s-a grăbit să-și vadă protejații, îngrijorată că s-ar fi putut întâmpla ceva cu ei, doar erau încă micuți și fragili. A fost încântată să-i găsească teferi și mai vioi ca la despărțire, făcând ture prin încăperea în care s-au născut. S-au arătat și foarte bucuroși de revedere, sărind în întâmpinarea celei care i-a hrănit și mângâiat ultima oară. Doar Maia mârâia la intrare, avertizându-și prietena să fie atentă cu aceste creaturi care crescuseră într-o zi cât în șapte, ca în povești.

– Maia, nu trebuie să te apropii, că-i sperii!, a încercat ea să-l potolească. Uită-te la ei cât sunt de drăgălași și iubitori. Maia, nu mai lătra nici măcar în șoaptă! Maiaaaa…

– Maiaaa, s-a auzit o voce subțire, după care au urmat și altele în același ton.

Biancăi nu-i venea să creadă că puișorii ei erau capabili să vorbească… și încă de la o vârstă atât de fragedă. La rândul lui, câinele a rămas uimit și a început să-i placă felul în care era alintat de cele șase glasuri în cor. Fetița i-a mângâiat și gâdilat sub botișor, gest la care s-au înghesuit fiecare, închizând ochii de satisfacție și exprimând un zâmbet larg până la urechi. Așa i-a găsit Adi, la fel de mirat de mărimea la care au ajuns cei doi monștri în devenire. Au descărcat împreună hrana adusă de măgăruși, dar de data asta n-a mai fost nevoie s-o porționeze. Puilor le ieșiseră dințișori și rupeau cu poftă din jamboanele delicioase, până n-a mai rămas decât osul. Pe ăsta nu-l puteau înghiți, încă, deși erau tentați s-o facă. Până s-au ospătat creaturile, nici ei nu au stat degeaba, doar aveau cârnați afumați și foarte gustoși.

– Stârvul de afară a început să pută și o să se simtă tot mai mult, i-a spus fratele.

Surioara s-a gândit puțin, după care și-a exprimat prima idee venită:

– Ar trebui să-l aruncăm la vale. Îți dai seama ce durere ar simți copilașii ăștia dacă și-ar vedea mama omorâtă în fața casei lor?

– Biancaaa!, Tu crezi că…

Din nou se auzi o voce subțire imitând cuvântul prelungit și urmat apoi de celelalte:

– Biancaaa, Biancaaa, Biancaaa…

A fost rândul băiatului să rămână cu gura căscată de la o așa surpriză.

– Dar ăștia când au învățat să vorbească?!

– De când am ajuns eu cu Maia. Stai să mai încercăm ceva, a propus fata, după care i-a pronunțat numele: Adiii, Adiii…

Răspunsul a venit imediat din partea celor vizați:

– Adiii, Adiii, Adiii…, timp în care îl priveau galeș pe cel apelat.

– Extraordinar, ce precoce sunt!, a exclamat băiatul.

– Și mai au ceva spectaculos, dacă te uiți mai bine, l-a invitat Bianca. Fii atent pe spatele lor și vei vedea că le-au apărut aripioare. Înseamnă că vor putea să zboare ca păsările și să ne ia pe spinarea lor. Ar trebui să le punem nume, ca să-i deosebim: unul va fi al meu, iar celălalt ți-l dăruiesc ție.

Fratele așteptă ca Bianca să înceteze cu turuitul, pentru ca să-i mai tempereze din elanul fantezist.

– Foarte bine, să le crească aripi și să zboare cât mai repede și cât mai departe, dar eu nu mă urc pe spinarea lor. Nici nume n-ar trebui să le dăm, că te-ai atașa și mai mult de ei, deși avem problemele noastre. Cum ar fi să coborâm și să ducem vaca aproape de casa lui Toader, altfel e în stare să vină după noi cu bâta aia noduroasă.

– Nu coborâm astăzi, s-a încăpățânat fata. Trebuie să scăpăm de moarta de afară, dar înainte vreau să-ți spun că m-am gândit la două nume pentru copilașii ăștia. Ăsta sper să fie femelă și o botez Eva, iar al tău să fie mascul și îi vom spune Adam. Nu-i așa că li se potrivește?

– Deloc, pentru că sunt frați, apoi n-ai cum să le cunoști încă sexul. Ce să mai zic că au câte trei capete și fiecare are personalitatea lui.

– Că bine zici, a cugetat și Bianca. Or să fie Adam Unu, Adam Doi și Adam Trei, începând de la stânga la dreapta. La fel și cu Eva.

– Zău că parcă nu ești în toate mințile, s-a arătat necăjit Adi. Obsesia asta a ta ne poate costa viața. Mai bine să mergem și se vor descurca ei fără noi, după cum am văzut că se împlinesc. Peste câteva zile vor putea vâna și n-aș vrea să le fiu prin preajmă.

Fetița își afișă chipul trist, gata să izbucnească iarăși în lacrimi. Știa că numai astfel putea să-și înduplece frățiorul să o asculte, după cum a observat în ultima vreme. Iar Adi s-a înmuiat din nou, a tras-o la piept și a spus:

– Hai să vedem cum putem scăpa de duhoarea de afară, apoi mai vedem noi.

A fost dificil să se desprindă de Adam și Eva, dornici să-i urmeze și temători că vor rămâne iarăși singuri. De aceea i-au dat Maiei sarcina de a-i ține ocupați, deși puii erau mai mari decât prietenul lor patruped și le crescuseră ghearele. Dar câinele începuse să țină la ei și a înțeles că au nevoie de ajutor, așa că a rămas pe post de dădacă.

A urmat o muncă titanică pentru cei doi copii, hotărâți să scape de cadavrul imens în stare de descompunere. S-au folosit de frânghiile cu care legaseră șuncile și de măgărușii care au tras din greu de stârv, până l-au adus pe marginea dealului. Mai departe au improvizat niște pârghii din lemnul găsit prin apropiere și s-au opintit pentru fiecare parte a greutății, reușind pas cu pas să-l împingă până s-a prăbușit la vale. Era seară când s-au întors la puii jucăuși, mândri de realizare și osteniți peste măsură. Firește că au fost primiți cu exclamații de bucurie:

– Biancaaa! Adiii!, se auzeau vocile bucuroase în timp ce erau asaltați de pui și întâmpinați cu recunoștință de Maia.

A urmat cina, la care au împărțit ultimii cârnați rămași, după care i-a cuprins pe toți somnul, adormind bocnă unii lângă alții. Doar că somnul Biancăi a fost întrerupt prea devreme de către Adi.

– Scoală-te și hai să coborâm înainte de a se trezi monstruleții tăi, altfel nu scăpăm de ei. Ia-o pe Maia, mergeți pe drumul vostru și ne întâlnim la locul cunoscut.

Câinele a auzit și s-a ridicat de îndată, fetița și-a mângâiat delicat protejații și a pornit spre galeria cu care s-a obișnuit. Mai aveau un ciot de lumânare, cât să le ajungă până la ieșirea din burta stâncoasă a dealului. Se anunțau zorii când a apărut și Adi cu măgărușii, ajutați de lumina lunii care i-a călăuzit. În timp ce-și trăgea sufletul, s-a zărit prima rază de soare, parcă mai strălucitoare ca niciodată.

– Ia uite unde bate lumina de data asta!, a arătat fetița cu degetul spre sat. E cu totul altă stradă decât cea a lui Toader.

Chiar așa și era, iar speranța le-a inundat cu căldură inimile. Vaca bătrânului o fi plecat singură spre casă, deci nu mai trebuiau să-și facă griji pentru ea. Calea cea nouă trebuia urmată, înainte de a interveni vreo piedică.

– Să mergem într-acolo!, a decis cu hotărâre băiatul, iar Maia a luat-o bucuroasă înainte.

Deși erau obosiți, până și măgărușii au prins vigoare, de parcă ar fi știut că-i așteaptă capătul lungului drum. Așa au ajuns destul de curând pe ulița luminată de soarele darnic, fiind atenți la fiecare casă, doar-doar vor percepe vreun semn. S-au oprit în fața unei clădiri noi, în curtea căreia se adunaseră o mulțime de oameni, prea ocupați cu discuțiile ca să-i bage în seamă. După ce au descălecat, și-au făcut cale printre ei, intrând înăuntru și căutând pe cineva dispus să le acorde atenție. Tot dând din coate, au ajuns în fața unei mese mari, în spatele căruia și-au văzut părinții stând de-a dreapta și de-a stânga unui bătrân cu plete albe și un chip blând.