continuare

Adi ar fi avut de pus multe întrebări, însă nu îndrăznea să-l deranjeze tocmai pe cel căruia se rugase cu multă credință de când l-au întâlnit prima oară. În schimb, Bianca nu avea nicio inhibiție și se adresă cât se poate de natural bătrânului care pășea în față.

– E adevărat că ești Dumnezeu?, întrebă fetița cât se poate de firesc.

Omul surâse fără să se se întoarcă și îi răspunse la fel de binevoitor ca până acum.

– Am mai multe nume, iar cel spus de tine e unul dintre ele. Mă crezi?

– De ce să nu te cred? Doar nu știu cum îi vei ajuta pe copiii aceia părăsiți, dacă i-am lăsat în mijlocul pădurii.

– Nu trebuie să fiu de față mereu pentru a sprijini pe cineva, dar am să mai trec pe la ei pentru a-i învăța să se descurce singuri. Copiii sunt întotdeauna prioritatea mea, la fel și oamenii necăjiți.

Fratele prinse curaj și își exprimă o nedumerire:

– Cum de nu te-am văzut până acum, Doamne? Nu umbli și dincolo de acest sat?

– Ehee, băiete, umblu pe tot Pământul, dar numai pe acest tărâm mai sunt recunoscut, pentru că și oamenii sunt altfel, de la cel mai sărac cu duhul și până la boieri, împărați și zmei. Toți își au rostul în acest loc, însă dreptatea și adevărul înving întotdeauna.

– Și totuși, am văzut atâtea nedreptăți în care unii sunt bogați fără să merite, iar mulți din cei buni rămân săraci, remarcă băiatul ca un fel de reproș.

– Lumea e complicată și e nevoie de o viață întreagă să o înțelegeți, și atunci numai dacă ai fost atent la învățămintele ei, le zise Dumnezeu. Sunt sigur că dacă ar fi să alegi între bogăție și fericire, ai vrea-o pe cea din urmă. Pe multe drumuri umblă Dracul cu sacul plin de aur, ca să le ia mințile celor nevrednici. Aceștia acceptă averi nemeritate, dar mai curând sau mai târziu își vor da seama că au făcut alegerea nepotrivită, adesea prea târziu să se îndrepte… Uite că am ajuns acolo unde voiam să vă aduc, nu-i așa că-i minunat?

Adi nu regretă deloc când discuția cu Creatorul s-a întrerupt brusc, deoarece în fața lor se ivise ca din senin o dumbravă atât de frumoasă de ziceai că face parte dintr-un paradis ascuns. Această senzație era întărită și de patrupedul fantastic care păștea în fața lor: un cal alb superb cu un corn ascuțit în frunte.

– Ăsta pare că e un ”Inoroc”, exclamă fascinată Bianca. Nu credeam să văd vreodată așa ceva!

– Inorog îi zice și nici eu nu știam să existe cu adevărat, a răspuns la fel de uimit fratele.

– Poftiți mai aproape și îl mângâiați, dacă vreți, i-a îndemnat Domnul. E blând și îi plac copiii cuminți ca voi.

Cei doi frățiori n-au așteptat să fie invitați de două ori, s-au postat de-o parte și de alta a calului cu corn lung, mângâindu-i pielea catifelată și părul mătăsos. Inorogul i-a privit cu ochi blânzi și a clipit de plăcere la fiecare atingere.

– E calul tău?, a întrebat Bianca cu admirație.

– Doar eu știu de el, iar acum și voi, i-a răspuns Dumnezeu cu voce domoală. Nu e un cal ca oricare, după cum se și poate vedea, ci unul fermecat.

– E normal, doar e unul de basme, a remarcat Adi. Cred că-i mai iute ca oricare altul din lume.

– Mai iute ca Timpul, dragi copii. Pentru că el nu parcurge distanțe în kilometri, ci în timp. Aveți prilejul de a trăi o experiență cum nu a mai avut nimeni, dacă nu vă temeți să-l călăriți.

– Cuuum?! Adevărat?!, au întrebat deodată frații.

– Desigur. Vă urcați pe el și îl loviți ușor cu palma pe partea dreaptă, dacă vreți să călătoriți în viitor, și pe partea stângă dacă doriți o întoarcere în trecut. Câte o atingere pentru fiecare an de parcurs.

Bianca și Adi s-au privit încurcați, după care au exclamat:

– În trecut!, a zis fetița.

– În viitor!, spuse băiatul.

– Văd că nu v-ați pus de acord, de aceea vă sugerez să reflectați la ce motive aveți fiecare să alegeți direcția. Trebuie să știți că nu vă puteți schimba trecutul, iar viitorul vostru e mai bine să nu-l știți. Poate vreți să aflați altceva…

După un minut de reflecție, Bianca a fost cea care a venit cu propunerea inspirată.

– Doamne, am vrea să vedem cu ochii noștri cum s-au descurcat prietenii pe care i-am lăsat astăzi singuri.

– Foarte bună alegerea ta, copilă!, a spus cu mulțumire Dumnezeu. Ia să vedem dacă puteți să vă urcați pe spinarea inorogului.

Și Adi a fost încântat de alegerea surioarei lui, iar calul s-a aplecat să le facă urcarea mai ușoară. Băiatul s-a așezat în față, ținându-se bine de coama deasă, în timp ce Bianca a luat loc în spatele lui, prinzându-l strâns de mijloc. Dumnezeu i-a binecuvântat și i-a dat fetiței o bucățică de metal triunghiulară.

– Ia-o cu tine și îi vei găsi rostul, i-a spus el înainte de a îmboldi inorogul la drum.

Calul a luat-o la galop și în scurt timp s-a ridicat lin în slăvi, de parcă ar fi avut aripi invizibile. Satul dispărea rapid dedesubt, în timp ce ajungeau deasupra norilor albi și pufoși, călcând pe ei ca pe o pajiște aburită. Nici măcar vântul nu îi deranja prea tare la acea înălțime, de parcă ar fi zburat într-un alt spațiu, protejat de un scut miraculos. Senzația era atât de plăcută, încât amândoi au chiuit de bucurie, dorindu-și să o țină multă vreme tot așa. Dar inorogul a coborât curând cu picioarele pe pământ, aterizând la fel de lin în apropierea unei fântâni. Acolo au putut vedea un tânăr arătos care dormea cu capul așezat în poalele unei fete frumoase.

– Zece ani am cerut să înaintăm în viitor, i-a spus Adi surioarei. Mă întreb dacă cei doi sunt frații pe care-i căutăm.

Au descălecat tot cu ajutorul binevenit al calului fermecat și s-au apropiat de tânăra care-i privea cu uimire.

– Voi sunteți cei cu care ne-am întâlnit în pădure, cu mai mulți ani în urmă?, a întrebat băiatul.

– Nu știu despre ce vorbiți, însă acest viteaz a promis că-mi salvează viața de balaurul căruia i-am fost promisă ca jertfă. Altfel nu dă voie nimănui să ia apă din fântână, iar oamenii vor muri de sete.

De parcă ar fi fost auzită, se auzi imediat un urlet înspăimântător ce răzbătea din interiorul pământului. Pe fată o cuprinse o teamă mare și îl trezi imediat pe voinic, care își pregăti arcul și săgețile. În momentul când balaurul își scoase capetele monstruoase, începu să tragă în fiecare, provocându-le moartea. Așa s-a întâmplat cu primul, al doilea, al treilea… dar când să-l țintească pe cel de-al nouălea, observă că săgeata nu mai avea vârful de oțel. Pericolul era mare pentru toți, când Bianca și-a amintit de obiectul metalic oferit de Dumnezeu și i-l puse voinicului în mână. Exact la timp pentru ca acesta să-l așeze la locul potrivit și să ucidă complet sălbăticiunea.

– Mulțumesc pentru ajutor, copii îndrăzneți și binefăcători, le-a spus tânărul. Fără voi nu aș fi putut salva fata împăratului și elibera fântâna de stăpânirea monstrului. Dar ce vânt vă aduce în acest loc, fără părinți sau alt ocrotitor?

– Dacă tu ești băiatul cu care am împărțit o pâine când erai copil mic ca mine, ar trebui să-ți amintești, l-a încercat Bianca. Erai în pădure cu sora ta mai mare…

– Nu se poate!, a exclamat uluit voinicul. Nu voi uita niciodată gustul celei mai bune turte din care am mâncat… și nici pe voi. Dar cum se face că nu ați crescut deloc?

– E o poveste mai greu de crezut, răspunse Adi. Suntem doar în trecere, să vedem cum v-ați descurcat de atunci.

– Eu sunt bine, bătrânul acela mi-a făcut un arc și un laț din două fire de păr ale surorii mele. De atunci am tot vânat și m-am luptat cu răutățile, dar soră-mea m-a trădat de mai multe ori, dornică de înavuțire. Acum e singură și cred că regretă.

Au stat de vorbă o bună bucată de vreme, povestindu-și prin ce au trecut, după care s-au despărțit cu alte îmbrățișări. Adi și Bianca s-au urcat din nou pe inorog, mulțumiți că măcar băiatul acela a ajuns un om deosebit și un viitor împărat, după cum merita. Calul fermecat i-a readus în același loc, unde îi aștepta Maia și măgărușii, dar fără să-l mai vadă pe Dumnezeu. Imediat a dispărut și miraculosul patruped, călător în timp, lăsându-i cu neprețuitele amintiri.