Au trecut doi ani și ne aflăm pe terasa unei cafenele din Roma. Două femei superbe își beau cafeaua la o masă, discutând și privind adesea de-a lungul străzii aglomerate. Amândouă erau blonde, cu părul lung, ochi albaștri și îmbrăcate la fel, de ziceai că sunt gemene. Mulți dintre clienții din jurul lor le priveau admirativ, iar cei mai atenți își dădeau seama că așteaptă pe cineva. În cele din urmă, fețele celor două frumuseți s-au destins când de ele s-au apropiat un tânăr și un băiețel.

Bărbatul era brunet și bine bronzat, cu un păr bogat și o mustață demnă de apreciat. Zâmbetul îi era nelipsit de pe chip, în timp ce-l ținea grijuliu de mână pe copilul cu păr bălai, ce nu părea să aibă mai mult de cinci ani. La rândul lui, și acesta era o frumusețe cu ochii verzi și curioși, obrăjori cu gropițe și mânuțe fremătânde, de ziceai că vrea mereu să-și ia zborul. Tânărul o salută întâi pe una dintre femei:

– Ciao, Rita! Scuză-ne de întârziere, dar a trebuit să alegem cu atenție costumașul lui Raul. Salută-le frumos pe doamne, amice!

– Săru-mâna… Pe mine mă cheamă Raul, răspunse băiețelul într-o română destul de corectă, la fel ca și cea a celui care părea să-i fie tată.

– Servus, drăguțule, exclamă Rita în timp ce se aplecă să-l sărute pe obrăjori. Am vrut să vă fac cunoștință cu o prietenă foarte bună. Ea este Julieta.

Cea prezentată cu acest nume părea vrăjită de micuțul blond, de parcă era hipnotizată. A avut nevoie de un cot, pe care l-a primit de la prietena ei, pentru a reveni din visare.

– Eu sunt Roberto, spuse bărbatul în timp ce-i sărută mâna.

Se vedea clar că era impresionat de noua lui cunoștință.

– Piticul ăsta e prietenul meu cel mai bun și unicul meu fecior. Am învățat împreună românește, știind că mama lui a fost româncă și sperând să ajungem odată în țara ei.

După ce și-au ocupat locurile și au comandat cafeaua și sucul, Julieta întrebă timid:

– Ce știți despre ea?

– Din câte am aflat, pe căi neoficiale și din surse nu prea credibile, nu mai este în viață. I-am spus și lui Raul, că noi n-avem secrete, iar el a înțeles. Rita mi-a zis că ați fost prietene bune. De aceea am și venit, dar acum văd că ar mai fi și alte motive, o complimentă subtil Roberto.

Julieta se roși, își plecă pentru o clipă privirea, dar o ridică imediat, ațintind-o galeș asupra copilului.

– Cât de mult seamănă!, rosti ea cu admirație. Da, am fost prieten… prietenă foarte bună cu Iza, până în ultimul moment. Ea mi-a spus de existența băiețelului, care i-a fost luat la naștere. Cum l-ați înfiat? Sunteți căsătorit?

– Nevasta mea a murit anul trecut într-un accident, la câteva luni după ce l-am adus pe Raul de la orfelinat. De atunci suntem doar noi doi și memoria unui suflet care ne-a iubit foarte mult.

– Vă înțeleg perfect. Totuși, copilului i-ar prinde bine o mamă în viață, pentru o educație armonioasă. Nu credeți?

– Să ne spunem pe nume, că suntem cam de aceeași vârstă. E bine, Julieta?

– Desigur…

– Există în viața ta un Romeo, Julieta?, întrebă râzând Roberto.

Julieta tresări, dar apoi zâmbi și ea:

– A existat, dar s-a dus și el. Definitiv.

– Povestește-mi despre mama?, interveni băiețelul prinzând-o pe Julieta de mână.

Femeia îi strânse ușor mânuța și rosti:

– Mama ta a fost cea mai frumoasă femeie din lume, iar tu ești cel mai drăguț băiețel. Mai era și deșteaptă, harnică și avea un suflet minunat.

– Și de ce a murit?, întrebă Raul.

Julieta închise ochii, de parcă ar fi simțit o durere. Rămase astfel până interveni Rita.

– Hai, spune-le adevărul, că sunt căliți și pot suporta.

– Mama ta a fost… a fost răpusă de oameni răi, dragul meu. Oameni foarte răi!

– Se știe cine au fost? Au fost prinși?, se interesă Roberto.

– Nu au fost prinși, dar și-au primit pedeapsa meritată. S-a ocupat cineva de asta.

– Cred că ar trebui să ne povestești mai multe despre ea. Dar nu acum și nu aici. Ai fi atât de drăguță să ne vizitezi acasă? Avem o grădină minunată.

Julieta se roși din nou, ca o fată mare chemată la dans, și se adresă băiețelului:

– Tu ce zici? Vrei să vă vizitez?

– Vreau! Să-mi spui mai multe despre mami.

– O să-ți aduc și un cadou din partea mamei…

– Serios? Îmi plac cadourile! Hai, spune-mi ce e!

– Îți dau doar un indiciu: o să ai nevoie de o cușcă în grădină. Acum trebuie să plecăm, dar ne putem vedea mâine.

Julieta mângâie încă o dată mânuța lui Raul și îi zâmbi cuceritor lui Roberto. Între ei se simțea deja o atracție care ar putea duce cu ușurință la o iubire trainică.

– Uite numărul meu de telefon, îi spuse bărbatul, oferindu-i o carte de vizită. Să ne suni înainte de a veni, pentru a te ghida.

– Mulțumesc, așa am să fac.

– Mă bucur că v-ați înțeles, porumbeilor, zise Rita în timp ce se ridicau. Ne mai vedem și noi, Roberto. Ciao, frumosule!

– Ciao, belisima, și mulțumesc.

Au urmat pupături și chiar îmbrățișări. O despărțire frumoasă, cu promisiuni atrăgătoare. După ce au intrat în furnicarul de oameni, Rita își întrebă prietena:

– Precis ești pregătită pentru prima relație în calitate de femeie?

– Am mari emoții, dar merită orice sacrificiu. Vreau să trăiesc alături de copilul Izei.

– Și de Roberto, râse Rita.

– Și de Roberto, răspunse în același ton Julieta.

– Așadar, Romeo a murit. Trăiască Julieta! Secretul tău e în mâini sigure.

– Mă bazez pe tine, pentru că ai fost și vei fi mereu o prietenă de nădejde.

Mână în mână, cele două frumuseți se strecurau printre oamenii care întorceau instinctiv capul pentru a le admira.

Sfârșit