Chiar dacă Mitică locuiește în capitală, iar eu la capătul celălalt al țării, continuăm să fim buni prieteni și ne întâlnim adesea. Iar amintirile vizitelor îmi rămân adesea întipărite bine printre amintiri, mai ales cea pe care i-am făcut-o ultima dată. Îmi era dor să mai stăm la taclale și să rememorăm a mia oară întâmplările din anii de școală pe care i-am parcurs împreună în București, pe șos. Pantelimon. Doar că, de data asta, am fost dezamăgit din dimineața când l-am întâlnit, imediat după ce am coborât din tren și am ajuns la locuința lui de burlac înrăit. Prietenul meu tocmai se pregătea să iasă în oraș, dar ceea ce m-a uluit a fost costumația lui de transsexual, din care cu greu am reușit să-l recunosc. Avea o perucă roșcată, ochelari de soare, o rochie de un roșu aprins, pantofi cu tocuri, și era fardat din belșug. Când am realizat că în spatele acelor accesorii era el, nu am putut să nu exclam cu o voce stridentă:

– Da’ ce-i cu tine, măi băiatule? Doar nu ți-ai schimbat orientarea sexuală?!

M-a privit zâmbind jenat de postura în care l-am găsit, iar după ce mi-a strâns mâna s-a scuzat că trebuie să plece la Marșul Diversității… sau cam așa ceva.

– Probabil că ești obosit de drum, așa că tocmai bine o să te odihnești până vin eu. Am să-ți explic atunci despre ce e vorba, dar acum scuză-mă că și așa sunt în întârziere.

Cu asta m-a bătut pe umăr și a ieșit, lăsându-mă într-o nedumerire totală ce avea să-mi răpească orice chef de odihnă. L-am așteptat cu nerăbdare în fața televizorului, încercând să-l recunosc printre sutele de participanți la marșul anual împotriva discriminărilor sexuale. Nu puteam să cred că prietenul meu este homosexual, și încă unul activ în societate. Nu-mi arătase niciodată că ar avea vreo nemulțumire în această privință, ba chiar era un mic Casanova printre reprezentantele sexului frumos. Timpul se scurgea greu, dar pe la ora 11 l-am văzut intrând grăbit pe ușă. Eram pregătit să-l mitraliez cu o serie de întrebări, însă nu mi-a oferit răgazul pe care scontam. Se grăbea să-și schimbe înfățișarea și să iasă din nou în oraș. Cu mare abilitate s-a descotorosit de hainele muierești, a aruncat cât colo peruca și pantofii, s-a dus în baie și s-a demachiat, după care s-a îmbrăcat într-un costum lejer, bărbătesc. În timpul acestor operațiuni, gura îi turuia întruna și îmi dădea explicațiile pe care mi le datora:

– Știu că te întrebi ce s-a întâmplat cu mine, dar te asigur că am rămas același om pe care l-ai cunoscut până acum. Doar că îmi place să ies la manifestații, marșuri, proteste de orice fel. Până acum mă mulțumeam să scandez din tribunele unui meci de fotbal, ba chiar mai încingeam câte o bătaie între suporteri. Oricum mie nu-mi place fotbalul, dar cafteala e palpitantă. Apoi mi-am zis: ce naiba, că doar suntem în democrație și avem posibilități mai mari de distracție și exprimare. Și unde poate fi mai mare adrenalină decât pe stradă, în văzul lumii și al țării? De atunci nă distrez copios, și nu sunt singurul. Azi m-am gândit să manifestez pașnic, dar ostentativ, pentru diversitate, iar după-amiază pentru normalitate. Așa-i că m-am deghizat bine? Nu cred că o să-și dea seama cineva că am fost în ambele tabere.

– Dar bine, măi Mitică, tu de partea cui ești?, am întrebat eu ca năucu.

– Mă doare în cot de fiecare! Ți-am zis că eu vreau să mă distrez și să râd de înverșunarea fiecăruia, zise el râzând de mama focului. Tu nu vezi ce se mai ambalează câte unul, de parcă de asta ar depinde viitorul lui? Iar eu vreau să fiu pe-aproape și să le cânt în strună. Crede-mă că e haios! Ai putea să vii și tu, să ne distrăm împreună.

Cu această invitație era și el gata echipat pentru noua aventură. L-am refuzat, motivând că n-am apucat să mă odihnesc, dar mulțumit că Mitică nu s-a schimbat prea mult. Apoi am putut să dorm liniștit până la revenirea lui de pe străzi.