„Viața merge înainte”, și-au zis fiecare dintre cei cinci pământeni rămași pe planeta Paradis. Iar munca e cel mai bun medicament pentru tămăduirea sufletelor rănite, cicatrizarea rănilor și încercarea de a uita momentele dureroase. Astfel că Relu a devenit cel mai obsedat de finalizarea proiectelor și, în special, pe acela cu balonul, unde îl avea ca partener pe Bogdănel. Florica și bărbatul ei nu vedeau cu ochi buni timpul pierdut pentru o astfel de idee fantezistă, dar clătinau din cap și îi lăsau să-și vadă de treabă, sperând că vor abandona de bunăvoie și-l vor ajuta pe Gavrilă la ridicarea morii.

Dar zilele s-au făcut săptămâni și chiar a trecut de o lună, timp în care aparatul celor doi încăpățânați se apropia de momentul testării. Chiar și gazul produs de ei era suficient de concentrat pentru a întreține arderea și a fi posibilă îmbutelierea lui în burdufurile etanșe. Obsesia zborului îi acapara tot mai mult pe cei doi participanți la construcție, dar parcă Relu era catalizatorul unei desprinderi de pământ, căutând parcă o salvare în alte zări. Conflictul a izbucnit când toate erau gata, iar balonul umflat îi îmbia la urcare. Dacă Relu voia să aibă o experiență atât de periculoasă, nu puteau și n-aveau dreptul să-l oprească, dar era o nebunie să-l ia și pe Bogdănel. Pe de altă parte, băiatul nici nu concepea să lipsească de la primul zbor, mai ales că fusese planul lui, la care lucrase toată iarna și apoi până în mijlocul verii.

Au urmat multe ore de discuții în contradictoriu, însoțite de lacrimi din partea Floricăi și a lui Carmen, de argumente și contraargumente, de asigurări că plimbarea nu este periculoasă și de promisiunea solemnă din partea lui Relu că băiatul nu va păți nimic. Ridicarea era prevăzută pentru dimineața următoare și Gavrilă a insistat să-i echipeze pe cei doi nesăbuiți cu o pușcă, muniție, arbaletă cu săgeți, o sabie din colții șarpelui marin, binoclu, apă, merinde și haine. Pentru orice eventualitate. Aparatul de zbor era echipat cu o ancoră, care putea fi aruncată atunci când distanța de la pământ devenea prea mare.

Ziua se anunța liniștită, tocmai fiindcă vântul nu-și făcea simțită prezența. În timp ce se îmbrățișau de despărțire, Florica i-a avertizat încă o dată să nu zăbovească mult în aer, iar imediat după coborâre să pornească spre casă. Carmen își strânse la piept tatăl, scăpând involuntar încă o lacrimă. Ar fi vrut să fie mereu alături de el, dar știa că nimeni n-ar fi acceptat s-o lase și pe ea în nacela balonului. Poate că data viitoare… Numai să se întoarcă teferi și cât mai curând.

Ridicarea a fost lină și emoționantă, în timp ce mâinile tuturor fluturau în aer. Balonul plutea pe verticală, nehotărât în a o lua în vreo direcție. Apoi, încetul cu încetul, se simți o adiere lină ce-i împingea ușor spre est. Era un semn bun, că dacă ar fi navigat spre ocean ar fi trebuit să arunce ancora imediat. Priveliștea ce se întindea la picioarele lor, le amintea vag de primul contact cu planeta, când au admirat-o prin hubloul navei extraterestre. Dar acum era și mai frumos, mai real, știind că incursiunea e o încununare a eforturilor depuse de ei pentru a-și cunoaște mai bine locul în care trăiesc, planeta primită în dar. Și aveau ce să vadă.

Pădurea deasă se perinda încet sub ei, lăsând la iveală câte un luminiș răzleț, din care unul le-a atras atenția prin niște construcții masive înconjurate de un gard înalt și turnuri de veghe. Probabil era o proprietate a halanilor. Pe măsură ce balonul se înălța, vântul își sporea intensitatea și aparatul prindea o viteză prea mare. Relu socoti că era deja timpul să se ancoreze, altfel exista pericolul să treacă de zona arborilor, neavând apoi de ce să se prindă. Au aruncat peste bord piesa de metal prevăzută cu gheare și legată de o funie suficient de lungă. Aceasta a măturat un timp crestele copacilor, după care, printr-o smucitură, s-a simțit agățarea ei. Părea că totul e bine și nu mai era nevoie decât să aștepte coborârea lină, timp în care se puteau desfăta cu priveliștea.

Doar că a urmat o pală puternică de vânt, care a solicitat prea tare funia și a dus la ruperea ei. Balonul, scăpat din prinsoare, a început să urce brusc, favorizat de atmosfera rece întâlnită la înălțime. Pe măsură ce pământul se îndepărta, curentul de aer era tot mai puternic iar cei doi pasageri se simțeau neputincioși în mâna sorții. Relu socoti că-i necesar să-l îmbărbăteze pe Bogdănel printr-o îmbrățișare și un surâs încrezător, dar privirile amândurora exprimau îngrijorarea. Pădurea dispăruse și vedeau acum o câmpie întinsă, cu lacuri și ierburi înalte, străbătută pe alocuri de râuri sau turme mari de animale. Viteza de croazieră devenise prea mare, la fel și înălțimea la care se aflau. Degeaba era focul stins, aerul cald se păstra prea bine în balonul bine lipit, asigurându-i de o călătorie cu mult mai lungă decât s-ar fi așteptat.

Contracțiile au început cu vreo două săptămâni înainte de data socotită de Olguța. Poate că n-a calculat ea bine sau pe aici altfel trebuia socotit timpul, dar era clar că-i venise sorocul să nască. În acea seară de început de vară, toată familia de pământeni a intrat în alertă când femeii i s-a rupt apa. Florica îi dirija ca o moașă cu experiență și nimeni nu mișca fără aprobarea sau indicațiile ei. Relu era alături de nevasta lui dragă, vorbindu-i și ținând-o de mână. Doar că durerile erau mari și se prelungeau ore în șir. Copilul nu voia să iasă, cu tot efortul depus de mămică.

Ceva nu era în regulă și Florica își frângea mâinile a neputință. Se gândea la cordonul ombilical, care putea fi răsucit în așa fel încât să împiedice ieșirea fătului. Poate chiar în jurul gâtului, cazuri de care a auzit frecvent. Sau poate pruncul avea o greutate prea mare, iar Olguța nu avea putința să facă față unui astfel de efort. În acest caz era nevoie de cezariană, dar cine ar fi avut curajul să taie cu cuțitul, având în vedere că nimeni nu văzuse măcar cum se face?! Poate chiar moașa de ocazie, însă știa că dacă nu ar fi izbândit, Relu n-ar fi iertat-o toată viața. Așa că nici prin gând nu-i trecea să riște.

Către dimineață, Olguța își pierduse cunoștința, iar Relu privea speriat și neputincios la trupul slăbit al femeii, ce abia mai respira. Degeaba îl întreba Florica de operație și îi aduse chiar un cuțit; n-avea putere să se miște de lângă capătul patului și să se despartă de încleștarea reciprocă a mâinilor lui cu ale nevestei sale. Era ca într-o transă și nici nu putea fi vorba să pună mâna pe acea armă ascuțită, darămite să mai taie și în carne vie. Nici Gavrilă nu voia să riște, dar a avut ideea să facă un foc în fața casei și, prin semnalele de fum, să-i cheme în ajutor pe halani. Dacă ar ajunge la timp, sigur ei știau ce e de făcut și aveau îndemînarea necesară.

Ce repede și dureros se schimbase situația! Până ieri toate păreau la locul lor și viitorul părea foarte promițător. Relu se vindecase complet de melancolia sirenelor și împreună au luat cu asalt lucrările planificate. Haznaua sau depozitul pentru resturi menajere, alimente alterate și alte deșeuri potrivite pentru producerea biogazului era gata de o lună. Halanii le-au adus materialele solicitate pentru generator și balon, iar nacela era aproape terminată. Pielea se lipea foarte bine cu o soluție naturală eficientă, iar balonul mult visat devenise realitate. Legumele din grădina Floricăi s-au făcut parcă mai frumoase decât pe Pământ și au mâncat cu o bucurie nostalgică din roșiile zemoase, ardeii mari și grași, castraveții lungi și înmiresmați, păstăile fragede și salata în buchete îmbietoare. Începeau să simtă cu adevărat binecuvântarea unui paradis și se gândeau cu mari speranțe la copilul ce va să vină. Astfel se gândea Gavrilă în timp ce, alături de Bogdănel, transmitea apelul de ajutor către singurii prieteni care i-ar fi putut ajuta.

Dar ei erau departe și până spre seară nu au reușit să ajungă, iar atunci nu se mai putea face mare lucru. Olguța era moartă, iar Relu era mai mult inconștient și a fost nevoie să i se dea o băutură sedativă pentru a-l adormi. Hita a fost cel care a scos fătul mort din femeie, după ce a tăiat-o sub ochii îngroziți ai Floricăi. Era un băiat de cel puțin șase kilograme, ceea ce explica, în mare parte, chinul prin care a trecut femeia încercând cu disperare să-l împingă afară.

Pregătirile și înmormântarea Olguței și a fătului s-au făcut rapid, profitând de somnul indus lui Relu și scutindu-l, în același timp, de niște momente și imagini devastatoare. Gavrilă și halanii au săpat o groapă, încă înainte de a se lumina, în timp ce Bogdănel o consola cum putea mai bine pe Carmen. Fetița nu mai avea lacrimi și suspina întruna, ca un tic ce se perpetua de mai bine de 24 de ore. Doar la pieptul prietenului ei simțea căldura de care avea atâta nevoie în aceste momente.

Relu și-a revenit târziu, ca dintr-un coșmar, și poate spera ca totul să nu fi fost aievea. De data aceasta el era prioritatea numărul unu, pentru toți cei din jurul său, pregătiți fiind să facă față unei crize majore. Dar omul nu a scos niciun cuvânt și nici n-a reacționat cu gesturi extreme. Privirea lui era tristă și pierdută, dar nu disperată. Știa că visul lui se stinsese, odată cu iubirea și speranța de a fi tată. A cerut doar să se reculeagă singur în fața mormântului și a crucii proaspete, pe care nici numele nu era trecut încă. Doar că prietenii stăteau la doi pași în spatele lui, împărtășindu-i durerea. Carmen auzi chemarea blândă a lui Relu și urmă o îmbrățișare lungă între cei doi.

– Te rog să mă ierți, draga mea copilă!, șopti omul sărutând-o pe frunte.

Dar Carmen nu știa ce trebuie să ierte și primi sărutul ca pe o ușurare. Acum simțea că mai avea un părinte care o iubește.